Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Lirism elegiac în volumul de versuri „Cuvinte de îmblânzit mâinile/ Palabras para domar los manos” de Nuța Crăciun

Lirism elegiac în volumul de versuri „Cuvinte de îmblânzit mâinile/ Palabras para domar los manos” de Nuța Crăciun

A doua carte de versuri a Nuţei Crăciun, „Cuvinte de îmblânzit mâinile/ Palabras para domar los manos”, în ediţie bilingă, română şi spaniolă, a apărut la editura „Eubeea” din Timişoara, în 2014. Volumul ne dezvăluie o poetă deja formată, cu o scriitură profund feminină, sensibilă, care transmite ideea simplu, prin mijloace artistice deloc spectaculoase, însă capabile de a construi un univers poetic delicat, susţinut de o reţea de teme şi motive clasicizate: timpul, iubirea, aşteptarea, deşertăciunea, noaptea, amurgul, singurătatea, poetul şi poezia etc. De remarcat, totuşi, că acestea participă la construirea unor texte autentice, chiar dacă sunt, cumva, tributare unor formule poetice mai vechi, venind din neomodernismul anilor ’60 – ’70, prin predilecţia pentru metafora genitivală (pe care poeta o stăpâneşte, în general, cu talent).

Titlul ar putea sugera că volumul acesta ar fi orientat, cu predilecţie, spre metapoezie, fapt care nu se întâmplă, prea puţine fiind textele propriu-zis axate pe arta cuvântului, deşi unele dintre acestea sunt cu adevărat memorabile: „cel mai frumos idol nu există”, „cel ce scrie poeme”, ultimul dintre ele fiind printre cele mai reuşite ale volumului, referindu-se, printre altele, la eternizarea prin creaţie şi încheindu-se prin două versuri absolut remarcabile: „poemul e cântecul pietrei şlefuite/ cel ce moare de sete sapă singur fântâni” (p. 76).

Scriitura Nuţei Crăciun este elegiacă prin excelenţă, rămasă fidelă unui lirism de calitate, cu vagi reminiscenţe expresioniste. Textele sunt concise (nu ocupă mai mult de o pagină), reflexive, cizelate, fără a crea impresia destructurării semantice. Chiar dacă incipiturile dau uneori senzaţia deja-văzutului, finalurile salvează întregul, fiind deosebit de inspirate. Putem spune acest lucru despre poeziile: „desen pe-o înserare”, „numărătoare inversă”, „cuvinte de leac”, „dând bice nimicului”, „numai mâinile tale”, „ziua de mâine”. Subiectivitatea, ce dă nota lirismului, este marcată fie prin persoana I gramaticală, fie prin persoana a II-a, în acest din urmă caz monologul liric fiind adresat (sieşi, cuiva). Această viziune, introspectivă şi, concomitent, retrospectivă, poartă pecetea unei tristeţi blânde, a unei tăceri apăsătoare anihilate prin sunetul orfic, venit să „îmblânzească mâinile” până ce cuvintele intră în amfora versului. Iată, în acest sens, textul prin care se deschide volumul „scrisoare de îmblânzit mâinile”, text în care fiinţa poetică are conştiinţa că nu este decât „un vis cu umbra în cer” în „pântecul” timpului: „ai dreptate iubitule/ pereţii aceştia încercuitori au suliţe// braţele mele gratii de fier/ înconjoară timpul/ scrijelesc în pântecul lui un vis/ cu umbra în cer// (…) nu mă mai izbesc de pereţii de sticlă/ zidul dintre mine şi ceilalţi umblă singur/ corabie cu catarg de brad verde” (p. 14).

Este în această poezie conştiinţa că orice zbatere a fiinţei între limite îşi găseşte, într-un alt plan, eliberarea prin crearea unei fante în zidul din(tre) oameni.De admirat este şi capacitatea unora dintre versuri de a capta o energie poetică miraculoasă, devenind fie definiţie poetică („amintirea e o casă/ cu borne kilometrice în loc de pereţi” – „copilul din inimă”, p. 38), fie adevărate reflecţii asupra condiţiei umane („ochiul ce se crede viu vede dincolo clătinarea lumii” – „cel mai frumos idol nu există”, p. 36; „în lumina dimineţii timpul trece impasibil/ ca un tren/ din care te poţi arunca oricând” – „numărătoare inversă”, p. 30; „târziu ne dăm seama/ că viaţa e o tablă de şah imensă/ pe care aleargă figurine albnegre” – „figurine albnegre”, p. 40; „unele lucruri nu se împart nicodată la doi/ poartă mereu amintirea acelei îmbrăţişări/ întrerupte de zei” – „la sud de inimă”, p. 42 etc.), fie fulguraţi poetice însoţite de suflul divin („până la marginea lumii e doar o grădină/ trandafirii cresc unindu-se cu Dumnezeu” – „până la marginea lumii e doar o grădină”, p. 32; „o aşteptare poartă semnul crucii” – „cuvinte de leac”, p. 52; „mâna mea oarbă/ a învăţat să construiască/ un Dumnezeu întreg” – „mâna mea oarbă”, p. 102; „la capătul străzii spre asfinţit/ un bătrân cu barbă/ trece cu o desagă de griji pe umăr/ şi o lacrimă// tu eşti Doamne?” – „pictând o lacrimă”, p. 106).Există, în opinia noastră, şi unele neîmpliniri, în special la nivel formal, fie datorită excesului de comparaţii din unele poezii, dacă ne gândim la numărul mic de versuri al acestora (patru comparaţii în poezia „două trenuri coborâte din noapte”, trei comparaţii succesive în ultima strofă a poeziei „oceanul mai adânc decât oceanul”, p. 68), fie din cauza unor metafore genitivale clişeistice sau la limita clişeului („colină a nopţii”, „fluviul timpului”, „glezna lunii”, frânghia orizontului”, „câinii tristeţii”, „pietrele orizontului”, „pâinea tristeţii”, „ochii pietrelor”, „glezna luminii”, „buzele ierbii”, „coastele timpului”). Desigur, unele dintre aceste metafore se integrează bine în context, iar „păcatul” acesta nu este atât de mare, construcţia poetică neavând prea mult de suferit.

Conchidem că ne aflăm în faţa unui volum poetic împlinit şi a unei poete căreia nu îi lipseşte conştiinţa artistică, fapt care poate duce la realizări superioare.