Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » INTERVIU » Ion Aldeniu – interviu cu Marin Ifrim: ”Într-o bună zi sper să dedic o carte tuturor angajaților Teatrului George Ciprian”

Ion Aldeniu – interviu cu Marin Ifrim: ”Într-o bună zi sper să dedic o carte tuturor angajaților Teatrului George Ciprian”

Ion Aldeniu: Domnule Marin Ifrim, cunosc în amănunt toată activitatea dumneavoastră literară. Am fost colegi de redacție și ne-am înțeles perfect. După ce v-ați transferat la Teatrul ”George Ciprian” , la înființarea acestuia, ceva s-a schimbat în viața dumneavoastră de zi cu zi, dar și în activitatea literară. Despre ce e vorba…

 

Marin Ifrim: Aveți mai mult instinct și spirit de observație decât dreptate. Pentru mine, intrarea în lumea fascinantă a teatrului, o lume dură, ca muncă, inclusiv fizică, a fost un șoc constructiv. Ceva ca un cutremur după care trebuie să-ți întărești clădirea spirituală. Cum credeți că mă simțeam între marile vedete ale teatrului românesc, eu, un copil de la țară, care mă uitam la acești artiști, și eram fascinat de rolurile lor, încă de pe la vreo șapte-opt ani? Mă credeam la fel de important ca și ei. Sunt un naiv. Nu știam că peste actori există entități locale, altfel de „artiști”, golani ai culturii ideologice, care, din când în când, dădeau ordine pe unități culturale. Eu nu vorbesc ca să mă aflu în treburi inutile. Știu ce spun și spun ce știu. Sper să nu vă fac rău doar pentru că vrem să dialogăm în cel mai pur sens al adevărului.

 

I.A.: Sunt amănunte, există o memorie colectivă. Știm și noi câte ceva. Ce importanță culturală ar putea avea aceste mici frecușuri cotidiene?

 

M.I.: Aveți perfectă dreptate, sunt doar amănunte. Totuși, oricum am privi lucrurile, aceste amănunte contează. Știți ce făceau acești culturnici, în vremea lor bună. Înjumătățeau ”statul de plată” al artiștilor. Ei nu erau corupți pentru că nu percepeau doar zece la sută din drepturile de corupt. Mergeau la greu, ca la poker. La jumi-juma. Cui nu îi convenea, nu mai era invitat la ”sărbători”. Aceste frecușuri cotidiene au distrus cultura locală și nu numai. Mie, de exemplu, pentru că scriu despre ceea ce nu mi se pare în regulă, mi se fac dosare publice. Sunt linșat de niște foști activiști ai Partidului Comunist Român. Ei îmi fac mie culpă comunistă. Eu m-am șters undeva cu toate funcțiile din vremurile lor.

 

I.A.: Percep un fel de ură contra unor instituții de cultură, ceva nedefinit, ostil…

 

M.I.: Da, există o ură de după ușă, ceva specific vechilor comuniști noi. Ei nu pot înțelege că anumite instituții culturale pot fi conduse de spirite libere, de oameni cu caracter integru. De ani buni, acești indivizi ai urii se tot chinuie să-și pună odraslele pe fostele lor scaune. Sau măcar nepoții. Nu se mai poate. Vremea proștilor deștepți, adică șmecheri, a trecut. Cu puține excepții, actualele instituții de cultură își fac datoria, sunt conduse de oameni foarte capabili, profesioniști în sensul acelor de ceasornic. Sunt de partea lor fără nicio ezitare. Această ostilitate e ceva de import oltenesc, ca să zic așa. La Buzău, din câte știu eu, scriitorii, oamenii de cultură în genere, se pot suporta până la o anumită limită. Eu îmi cunosc limitele și nu intru în ostilități cu derbedei de-o viață, caricaturi ale culturii și învățământului. Nu sunt dator nimănui. Nici măcar cu o virgulă dreaptă, vorba lui Gheorghe Ene.

 

I.A.:  V-ați mai întoarce la teatru, nu sunteți nostalgic după vremurile de acum două decenii?

 

M.I.: Vă spun foarte sincer. Am impresia cu nu am plecat niciodată de acolo. Sufletul meu e încă în culise. Fizic însă nu cred că aș mai putea face față. Chiar nu aș mai putea. În teatru e destul de greu indiferent ce funcție ai avea. Mă refer la administrație și la tehnicieni. Toți sunt în slujba actorilor, la dispoziția acestora, iar ei, actorii, sunt la dispoziția spectatorilor. E simplu. Se muncește ca într-un stup de albine, începând de la femeia de serviciu și până la director. Fiecare cu rostul său. Știu cât au trudit toți directorii de până acum, începând cu Paul Ioachim și terminând cu Gina Chivulescu. Știu și cât efort depun cei care lucrează la scenă, inclusiv electricienii, sonorizatorii, mașiniștii, recuziterul etc. Într-o bună zi sper să  dedic o carte tuturor angajaților Teatrului ”George Ciprian”. Merită fiecare măcar câte o pagină.

 

I.A.: Ar fi a treia carte despre teatru…

 

M.I.: Nu, ar fi a patra, pentru că, la recomandarea lui Paul Ioachim, în urmă cu aproape două decenii, am publicat o monografie dedicată actorului și traducătorului ”George Mihalache-Buzău”, fost coleg de facultate și de cameră cu fabulosul Toma Caragiu. Înainte de a fi student la teatru, Mihalache avea deja licență de avocat. I-am cunoscut familia. Doamna Irina Mihalache și-a dedicat toată viața susținerii activității soțului. E ceva de legendă, ceva cum numai în filme întâlnești. Acum mă văd din când în când cu Raluca Mihalache, fiica acestora, o doamnă din lumea firească a Bucureștiului, care, ca să vedeți ce face destinul, și-a cumpărat o căsuță în satul în care am poposit și eu ani buni, la socrii mei, în locurile natale ale marelui poet Gheorghe Istrate, în Limpeziș. Ce mică e lumea mare și ce mare e lumea mică. Mie, teatrul mi-a adus multă lumină în minte. După experiența din culise, am început să scriu mai orchestrat.  A doua carte a fost dedicată în întregime Teatrului ”George Ciprian”. E vorba despre un set de evocări și câteva interviuri. Se numește chiar ”Cartea teatrului” și a apărut anul trecut, fiind lansată exact în ziua în care teatrul nostru a aniversat 20 de ani de la înființare, fiind prezentată de Gina Chivulescu, director al instituției, și de cunoscutul scriitor Stelian Grigore. În fine, sunt gata cu încă un volum dedicat teatrului buzoian. Un volum cu interviuri luate marilor actori și cu unele evocări din culise… Îl voi tipări cât de curând posibil. Am primit o ofertă de la o editură foarte cunoscută, din București, însă nu vreau să… mut cartea de aici. O voi tipări la Buzău, așa mi se pare corect.

 

I.A.: Am putea realiza o carte de dialog numai despre teatru. Ce ziceți, e posibil?

 

M.I.: Vă stau la dispoziție cu tot ce pot, vă răspund cu conștiința împăcată la orice curiozitate. Știu cât de important este să lăsăm în urmă, în timp, câte ceva din viața noastră. Eu nu am avut o viață profesională searbădă, dimpotrivă, am făcut tot felul de munci. Am fost chiar și un fel de hamal la un magazin de mobilă, am avut și un an de instructor de teatru la Palatul Copiilor din Buzău. Culmea, toate astea în timp și după ce am trecut prin lumea fascinantă a teatrului. Teatrul nu este o iluzie și nici o chestiune de cultură generală, e ceva regesc, divin. Voi detalia aceste păreri.

 

I.A.: Mai pe înțelesul cititorilor, ce înseamnă a fi regizor tehnic într-un teatru profesionist?

 

M.I.: Mă întrebați pentru că niște culturnici expirați au încercat să minimalizaze munca mea în teatru, doar din oportunismul care i-a caracterizat toată viața. Am fost numit regizor tehnic după ce am depus un dosar la Ministerul Culturii. Ministrul de atunci era un mare actor, Ion Caramitru. Nu intru în amănunte locale, voi avea timp și pentru astfel de detalii. Un regizor tehnic preia la cheie piesa montată de regizorii artistici, după fiecare premieră, și e firul roșu al repetițiilor. I se mai spune și director de scenă. Se ocupă de punctualitatea repețițiilor, de fiecare secundă a pieselor aflate în lucru, de intrările actorilor în scenă, de sincronizările tehnicienilor de lumini, sunet, decor, recuzită etc. Sunt multe de făcut în timpul real al unei piese de teatru, în întuneric, în antrenamente epuizante. Peste toate acestea, marea mea plăcere era să dau undă verde la spectacol, să bat gongul. Niște marchitani roșii fac acum mișto de această chestiune. Îi înțeleg, asta au făcut toată viața lor. Și acum se complotează la același nivel de control ideologic al culturii. Din fericire, teatrul buzoian nu a fost năpădit de politică, a fost lăsat să-și împlinească menirea. Lucrează ca un fel de fabrică de cultură. E bine, e firesc, e așa cum trebuie să fie într-o cultură organizată după criterii profesioniste.

 

I.A.: Ați lucrat cu dramaturgul Constantin Brăescu, cum vă înțelegeați când venea vorba despre teatru în genere?

 

M.I.: Glumeam tot timpul cu el, era un mare causeur, uneori prea malițios. Era un om cu o cultură teatrală vastă. Eu îl tot ironizam, îi spuneam lui, dar și participanților la diferite manifestări, în  prezența sa, că e cel mai bun dramaturg buzoian actual pentru că e singurul buzoian care scria teatru de performanță. A fost un intelectual rasat, apreciat doar în discuții intime, între unii și alții, fără să i se acorde statutul de dramaturg sută la sută. Paul Ioachim l-a prețuit sincer, realist. Acum ceva timp  i-am dedicat un articol în excelenta revistă ”Armonii Culturale”, apelând și la un CV al său realizat de dumneavoastră. Vă mulțumesc și cu acest prilej. Contantin Brăescu avea teatru în toți cromozomii, era imposibil de confundat. Mi-a fost director la două ziare și am avut multe dispute redacționale. Nu am cedat niciunul dintre noi și am reușit să rămânem prieteni până ce Dumnezeu a tras cortina verde peste trupul său încărcat de speranțe. A murit prea devreme. Din când în când, vorbesc despre el, cu nostalgie, împreună cu ziaristul Aurel Burlacu. Sau cu dumneavoastră.

 

I.A.: Știu că ați scris câteva piese de teatru, ce s-a întâmplat cu acestea?

 

M.I.: Am mai vorbit despre aceste piese, sunt doar trei, dintre care, una, ”Teleapartamentul” a primit o mențiune la un festival de teatru profesionist, din partea Trustului ”Intact” . Am spus toată povestea într-un interviu din revista ”Întrezăriri”, realizată de criticul Gheorghe Postelnicu. Pe vremea aceea nu exista Internet și Facebook. Le aveam bătute la mașină. Mi le-a aruncat la gunoi ”tanti Anica”, o fostă colegă de-a mea de serviciu, care se ocupa cu curățenia… Erau niște texte de epocă, scrise pentru public, nu pentru critica de specialitate. Spectatorii sunt ca niște locomotive care duc cultura mai departe, precum trenurile de marfă. La fiecare premieră a Teatrului ”George Ciprian” trăgeam cu coada ochiului prin deschizături discrete ale cortinei, niște puncte cât retina. Simțeam că nu muncim degeaba, vedeam familii, cupluri, fețe de oameni dornici de a-și intra și ei în rolul de spectatori. Domnule Ion Aldeniu, avem mult de discutat. Uneori teatrul e mult mai palpabil decât viața reală, domină timpul.

 

I.A.: Dintre toți regizorii artistici cu care ați lucrat, care a fost mai aproape și mai înțelegător cu tehnicienii din culise?

 

M.I.: Aș fi tare nedrept dacă nu aș începe cu Tudor Mărăscu, cel care a montat prima piesă a noului teatru. E vorba despre un intelectual unic. Domina scena, sala dinspre care privea repetițiile, actorii, totul. Parcă era un rege. Avea și figură din asta rară, shakespeareană. Părea dur, însă avea un fel de a se adresa  tuturor cum nu am mai întâlnit niciodată. Părea ca un  tată al tuturor. De noi, tehnicienii începutului, îi era pur și simplu milă. Pricepeam greu și uitam repede sfaturile sale. Avea o răbdare de mormânt. În final ne-a făcut meseriași siguri pe noi. Sunt mai mulți regizori de top despre care aș vrea să spun câte ceva. V-am promis, vom mai discuta.

 

I.A.: Dintre marile actrițe care au jucat la ”George Ciprian” care vi s-a părut mai aproape de perfecțiune?

 

M.I.: E greu de spus. Eu nu sunt critic de teatru și nici regizor artistic. Din punctul meu de vedere, actrițele mari la teatrele din București erau la fel de mari și aici. Cum pot alege între Tamara Buciuceanu și Adriana Trandafir, sau între Carmen Tănase și Diana Lupescu? Îmi este imposibil. Îmi cer scuze, voi răspunde după ce îmi pun la punct amintirile. Nu vreau să uit pe nimeni. Sunt cel puțin zece mari actrițe care au făcut cinste scenei buzoiene, inclusiv fiica lui Paul Ioachim, admirabila fiică a primului director al instituției. M ă gândesc și la soția lui Iurie Darie, doamna Anca Pandrea. Nu, nu pot acum să trec cu vederea niște actrițe deosebite. Știu ce spun.

 

Ion Aldeniu


Despre IFRIM Marin

Născut la 1 Decembrie 1955, în comuna Bălăceanu, jud. Buzău. Studii: Şcoala Profesională de Chimie Brăila, Liceul Agricol Buzău, Şcoala tehnică de maiştri Buzău, Facultatea de Istorie, Muzeografie şi Arhivistică – Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, Asociaţia Bucureşti, din 1998. Cărţi publicate: .”Spre oraşul cu un milion de ferestre”, versuri,Ed.”Litera”, Bucureşti, 1986. .”Curentul marin”,versuri”, Editura „ŞI”, Buzău, 1995. .”Alfabet de tranziţie”,versuri”, Biblioteca Judeţeană „V.Voiculescu”, Buzău, 1995. .”Însemnări despre literatura buzoiană actuală”,critică şi istorie literară, Ed.”Porto Franco”, Galaţi, 1996. .”Fotografii cu cântec”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001. .”Incursiuni în viaţa unui actor.George Mihalache-Buzău”, monografie,Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001. .”Poeme”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2003. .”La spartul târgului”, proză scurtă, Ed.”Anastasia-Ina”, Buzău, 2004. .”Lamentaţii de mucava”, proză scurtă, Ed.”Anastasia-Ina, Buzău, 2004. .”Suprafaţa lucrurilor”,versuri, Ed.”Rafet”, 2004. .”Scriitori buzoieni şi scriitori din ţară”,critică literară,două ediţii, Ed.”Rafet”,Râmnicu Sărat, 2oo6. .”Fiecare cuvânt pentru Nicolae Pogonaru”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2006. .”Monografia comunei Bălăceanu”,coautor, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007. .”Gloria locală”, antologie de versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007. .”Portrete în bleu’Marin”, tablete literare, Ed.”Raluca”, Buzău, 2008. .”Trilogia efemerităţii”, antologie de proză scurtă”, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2008, 450 pag. .”Circum stanţe”, tablete literare, Ed „Rafet”, Rm. Sărat, 2009, 120 pag. .”Nume şi cărţi”, critică literară, „Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2009, 100, pag. .„Din capitala mondială a anonimatului”, antologie de versuri, Ed. Tipomoldova, colecţia „Opera Omnia”, Iaşi, 2011. .” Cântec pentru cel care se râmnicereşte”, selecţie critică din opera lui Constantin Marafet”, Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2011, 194 pag. .”Săptămâna de sare”, versuri, Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2011, 67 pag. .”1989. Cartelul metaforelor”, Ed. Editgraph, Buzău, 2012, 79 pag. .”Scrisori din Anglia”, corespondenţă, Ed. Editgraph, Buzău, 2013 .”Cu vaporul prin deşert”, pamflete politice, eLiteratura, Bucureşti, 2014, 268 pag. .”Vid reîncarnat - Reincarnated void”, ediţie bilingvă română-engleză, Ed. Editgraph, Buzău, 2014 .”Invitaţie la vals literar”, interviuri, Ed. Caracter Print, Buzău, 2014 .”Blocat în lift, spre cer”: puzzle lirico-est-etic, Ed. Teocora, Buzău, 2015 .”În sângele ploii”, versuri, Ed. Teocora, Buzău, 2016, 62 pag. .”Cartea de muncă”, Ed. Teocora, Buzău, 2016. Referinţe critice: Geo Vasile, Nicolae Băciuţ, Radu G.Ţeposu, Dan Silviu Boerescu, Magda Ursache, Dumitru Ion Dincă, Stan Brebenel, Ionel Necula, Gheorghe Postelnicu, Titi Damian, Ion Murgeanu, Dumitran Frunză, Nistor Tănăsescu, Alex.Ştefănescu, Lucian Chişu, Dan Giosu, Ion Roşioru, Gheorghe Neagu, Nina Neagu, Alexandru Spânu,Gheorghe Andrei, Florentin Popescu, Dorel Istrate, George Vioreanu,Gheorghe Ene, Tudor Cicu, Corneliu Vasile etc. Secretar general al Asociaţiei Culturale "Renaşterea Buzoiană". Redactor-şef al revistelor "Cartelul metaforelor" şi "Caietele de la Ţinteşti". Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1998.