Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CREDO » SARBĂTORI » OLIMPIA SAVA: LEGENDA ÎNCOLȚITORULUI (POEME)

OLIMPIA SAVA: LEGENDA ÎNCOLȚITORULUI (POEME)

LEGENDA ÎNCOLŢITORULUI

 

Legenda spune că odată,

În vremea cea îndelungată,

Mars, Germănar, Încolţitor,

Ştiut ca un începător

Al unui ciclu nou de viaţă,

Dar cu o schimbătoare faţă,

 

În ospeţie l-a poftit

Pe Prier. Dar, cum renumit

Era prin şotii Mart, a vrut

Cel invitat să fi avut

Părerea fratelui Florar.

Iar Mai i-a spus să ia şi car

 

Şi luntre, dar şi-o sanie,

Să fie sigur că, de e

Cumva o vreme schimbătoare,

Probleme nicidecum nu are.

 Iar Mart nespus s-a supărat

Că planul i s-a zdruncinat

 

Şi a jurat să se răzbune

Pe Mai c-acele sfaturi bune

I le dăduse lui Prier.

Şi, cum nu l-a găsit pe Ger,

Pe Brumă a trimis-o, ea

Să facă tot ce se putea

Ca florile să-i ofilească,

Florar să nu se mai mândrească.

LEGENDA MĂRŢIŞORULUI

 

Se spune că şi mândrul soare

Demult, la horă a venit,

Ca un băiat la-nfăţişare

Şi-a fost de răul zmeu răpit.

 

În temniţă l-a încuiat,

Ca oamenii să nu-l mai ştie,

Dar ei nicicum nu l-au uitat,

Pe cer voiau din nou să fie.

 

Dar toată lumea se temea

De zmeul înfricoşător,

Să lupte, nimeni nu-ndrăznea,

Ştiind că nu-i deloc uşor.

 

Şi, totuşi, încă se găsea

În tot poporul un fecior

Viteaz, puternic, ce dorea

Spre fericirea tuturor,

 

Cu răpitorul luptă grea,

Chiar dacă viaţa şi-o va pierde,

Chiar pe tărâmul lui să dea.

Poporul a-nceput a crede

 

Şi câte-un pic de voinicie

Viteazului cu toţi i-au dat,

Alături şi pe ei să-i ştie

Când va lupta neînfricat.

 

 

Făcu voinicul cale lungă,

Sălaşul zmeului cătând,

Dar Dumnezeu a vrut s-ajungă

Doar după ce-au trecut pe rând

 

Trei anotimpuri. Iarna grea,

Când hoţul zmeu a fost găsit,

Şi ea aproape se sfârşea.

O luptă-ndată s-a pornit.

 

Feciorul, care obosit

Era de drum şi nemâncat,

Cu energia ce-a primit

Când a plecat, a rezistat,

 

Şi chiar, pe zmeul ce urât

Cu oamenii s-a comportat,

În lupta grea l-a doborât,

Pe soare l-a eliberat.

 

Când soarele a fost văzut

Pe cer, a început să fie

Lumină iar şi s-a făcut,

În lume multă veselie.

 

Dar tânărul era rănit

De luptă şi epuizat.

Zăpada el a înroşit

Cu sângele ce a vărsat.

 

Dar când zăpada s-a topit,

Părând că pe viteaz îl plânge,

O mică floare-a răsărit

Din fiecare strop de sânge.

 

Când firul roşu împletim

Cu unul alb, în primăvară,

Noi pe voinic îl pomenim,

Ca amintirea să nu-i piară.

 

Căci firul roşu ne arată

Iubirea pentru ce-i frumos.

Zăpada cea imaculată

Nici ea nu este mai prejos,

 

Ci este ea simbolizată

De firul alb. Noi oferim

Cu inima înseninată

Persoanelor ce le iubim

 

Şiretul pentru Mărţişor,

Dar şi un e aşteptat.

E pus pe câte-un pomişor,

Atunci când nu mai e purtat.

 

 

 

 

 

 

LEGENDA CALULUI

FERMECAT

 

Se spune că la un palat

Al unui tânăr împărat

A poposit pe-o vreme rea

O bătrânică şi cerea

Să i se dea un adăpost,

Dar alungată ea a fost.

Atunci bătrâna s-a făcut

Prinţesă tânără şi-a vrut,

Cum milă de sărmani n-avea,

Să fie pedepsit. De ea

A fost vrăjit şi prefăcut

În cal. Atunci ar fi putut

Să rupă vraja, când venea

Ca dezinteresat să-i dea

O fată dar. Şi au venit

Prinţese multe, ce-au dorit

Să rupă vraja, ca astfel

Să ia răsplată de la el.

Dar într-o zi a mai venit

Şi-o ciobăniţă. I-a vorbit

Că-n darul ce i l-a adus

Iubirea pentru el şi-a pus.

Un mărţişor i-a dăruit

Şi-ndată om a devenit.

O nuntă mare au făcut.

Această zi ei nu au vrut

S-o uite şi au stabilit

Băieţi şi fete, negreşit

S-o vadă ca pe-o sărbătoare,

Să dăruiască mărţişoare.

LEGENDA DESPRE

BABA DOCHIA

ŞI ZILELE BABEI

 

Despre Dochia se zice

Că demult a existat,

Dar nu poate să explice

Nimeni ce s-a întâmplat.

Sunt legende minunate

Care-n vreme s-au păstrat.

Una spune dintre toate

Despre-o babă c-un băiat

 

Mândru, care Dragobete

Se numea şi-ndrăgostit,

Doar pe una dintre fete

De soţie şi-a dorit.

 

Se ştia că e fecioara

Cea mai mândră-n satul ei,

Proaspătă ca primăvara,

Dar urâtă Dochiei.

 

Vrând pe ea să se răzbune,

Într-o zi un ghem i-a dat,

Negru, şi-ncepu a-i spune

Alb să-l facă de curat,

Deci să-l spele-n apa care

Pe aproape lin curgea,

Până lâna de culoare

Albă toată devenea.

Vrând pe placul ei să fie,

Tânăra la râu mergea,

Dar oricâtă energie

Şi voinţă depunea,

Ghemul cel din neagră lână

Neschimbat îi rămânea.

Răni la fiecare mână

A făcut şi suferea,

 

Că, de frig, îi îngheţară,

Dar nicicum nu îndrăznea

Înainte să-i apară

Soacrei, tot cu lâna cea

Neagră. Însă Dumnezeu,

Foarte impresionat

De întreg efortul său,

Tinerei atunci i-a dat,

 

Roşie, o floare, care,

Pusă-n apă, ajutor

Ei să-i fie la spălare,

Ghemul a-i albi uşor.

 

Tânăra se-ntoarse-ndată

Ghemul Dochiei să-l dea,

Dar, fiind ea întrebată,

Nicidecum nu cunoştea

Numele acelui care

Minunatul ajutor

Îi dăduse printr-o floare

Şi a spus că-i Mărţişor,

Un prieten bun pe care

Dinainte-l cunoştea.

Dochia, cu gură mare,

Acuzaţii i-aducea,

Tinerei, că cine ştie

Ce răsplată a luat

Mărţişor, amic să-i fie,

S-o ajute la spălat.

 

După-această întâmplare,

Dochia se tot gândea

Că lui Mărţişor o floare

Nimeni nu putea să-i dea,

 

Numai Primăvara, care

Pe meleaguri a sosit.

Şi-a luat în grabă mare

Oile şi a pornit

 

Sus pe munte. De cojoace,

Câte le căra pe ea,

A-nceput să se dezbrace,

Pentru că se încălzea.

 

Nici mai mult, nici mai puţine,

Douăsprezece avea

Şi, că primăvara vine,

Călduroasă, ea credea.

Câte unu-a dezbrăcat

Dochia, urcând pe munte,

Şi pe drum le-a aruncat.

Dar în urma ei, cărunte,

Alte babe mai veneau

Şi cojoacele lăsate,

Repede le adunau.

Numele aveau luate

De la zilele ce are

Săptămâna, deci Lunita

Este prima, următoare

Este ei baba Martica…

 

Şirul babelor sfârşeşte

Dominica. Se mai spune

Că prin babe se prevesteşte

Dacă-s anotimpuri bune.

 

Babă e „de primăvară”

Prima zi şi demonstrează

Cum e vremea. Cea „de vară”

Este baba ce urmează

 

Cum e vara să arate.

Ce-a de-a treia zi fireşte,

Cea „de toamnă”-ntre surate,

Cum e toamna ne vesteşte.

Domnu-a vrut să se abată

Un necaz nebănuit,

 

Vremea s-a schimbat deodată,

Ger, ninsoare, au venit.

Dochia şi turma toată,

Stânci de piatră-au devenit.

LEGENDA DOCHIEI

 

O legendă minunată

Încă am mai auzit

Despre Dochia, o fată

Cum nu s-a mai pomenit.

Şi frumoasă şi bogată,

Multă vreme a primit,

 

Cum era al său părinte

Împărat pe-acel ţinut

Doar cu-mpărăteşti veşminte

Pretendenţi, ce ar fi vrut

 

Fiecare-mpărăteasă

Să o facă-n ţara lui.

Dar fecioara cea frumoasă

Tot spunea că vremea nu-i

 

Ca în locuri depărtate

Ea să plece, susţinea

Că din cererile toate

Ei niciuna nu-i plăcea.

 

Pretendenţii se uniră

Contra împăratului

Şi-un război cumplit porniră,

Să le-o dea pe fata lui.

Dintre toţi, cu-nverşunare

Unul s-a apropiat

De palatul lor mai tare,

Fata vrând neapărat.

Iar fecioara-n mare grabă

A rugat o vrăjitoare

S-o transforme într-o babă,

Fără vreo asemănare.

 

Cu o turmă de mioare

În pădure a plecat.

Ger fiind nespus de mare,

Ea cojoace a-mbrăcat,

 

Nouă, ca de cald să-i ţină

Toată iarna, cât a stat

În pădure. Să revină

Primăvara a sperat.

 

Iar când colţul ierbii iară

Pe câmpii a apărut,

A văzut că-i cald afară.

Să arunce, a-nceput,

 

Câte un cojoc din cele

Câte-n iarnă a purtat,

Neştiind că zile grele

Vor veni imediat.

 

După nouă zile-n care

Zilnic ea a dezbrăcat

Câte un cojoc, în mare

Supărare s-a aflat.

Ger, zăpadă, vijelie,

Toate s-au înapoiat.

Firul ierbii din câmpie

Într-o zi a îngheţat.

 

Iar fecioara, dezbrăcată,

A-ngheţat şi s-a văzut

Că o stâncă-înconjurată

De oiţe s-a făcut.

 

De atunci, tot omul ştie

Să nu fie-ncrezător,

Primăvara timpurie

Poate păcăli uşor.

 

Nouă zile se cuvine,

Cât cojoace-a dezbrăcat

Dochia, să ştim că bine,

Cald, nu e cu-adevărat.

 

O legendă vrea să zică

Despre Dochia că ea

Este preafrumoasa fiică,

A lui Decebal. Dorea

 

Un roman, Traian, cel care

Dacia a cucerit

Şi-o iubire foarte mare

Pentru ea a dovedit,

De soţie să o ia.

În pădure a fugit

Dochia, căci nu-l voia

Pe-mpăratu-ndrăgostit.

Când Traian a auzit

Că fugise Dochia

După ea a şi pornit,

Vrând cu forţa să o ia.

 

Dar când tânărul a vrut

Ca în braţe s-o cuprindă,

Ea o stâncă s-a făcut,

Ce şi azi e aburindă.

 

De localnici cunoscut

E că lacrimile sale

Plouă în acel ţinut,

Iar suspinele-s reale

 

Tunete. S-a mai păstrat

Şi-o legendă care spune

Că de mult a existat

O fecioară care bune

 

Zile într-un schit avea,

Pe Ceahlău, căci de micuţă

Ea acolo se găsea.

Credincioasă şi drăguţă,

 

Al loc nu mai cunoştea,

Doar în jur, o poeniţă,

Unde deseori mergea

Să culeagă garofiţă

Şi-alte flori ce mai găsea.

Să asculte păsărele,

De asemeni, îi plăcea,

Greu se despărţea de ele.

 

Într-o zi, ca mândru soare,

Un fecior a întâlnit

Şi-o iubire foarte mare

Cei doi tineri au simţit.

 

Ore-ntregi, tot împreună,

În poiană petreceau,

Pentru viaţa lor comună,

Multe planuri îşi făceau.

 

Numai că-ntr-o zi, feciorul

N-a venit la întâlnire.

Fata-l aşteptă cu dorul

Şi cu marea sa iubire.

 

Dar zadarnică-aşteptarea

În curând s-a dovedit,

Zi de zi, mai mult trădarea

Copiliţa a simţit.

 

A aflat, cu disperare

Că băiatul s-a-nsurat

Şi necazu-acesta mare

Fata nu l-a suportat.

Zile-ntregi a tot umblat,

Douăsprezece de toate,

În ţinutu-apropiat,

Pe poteci însingurate.

Minţile şi le-a pierdut

Şi, oricât a încercat

Ea să-l uite, n-a putut.

Pe o stâncă s-a urcat

 

Tânăra cea disperată

Şi-ntr-un hău s-a aruncat.

Stânca este botezată

Dochia şi s-a păstrat

 

O tradiţie ce spune:

La-nceput de martie,

Dacă-s rele ori sunt bune

Zile, douăsprezece,

 

Starea vremii ne arată

Pentru anul următor.

Câte-o lună-i destinată

Zilelor de Mărţişor.

 

Prima dacă e frumoasă,

Ştim că ianuarie

Nu va fi deloc geroasă.

Iarăşi, februarie

 

Dacă se va încălzi,

Lună bună, rea, urmează,

După cum a doua zi

Dintre ele demonstrează.

LEGENDA CELOR PATRUZECI

ŞI PATRU DE MUCENICI

 

Când Babele s-au terminat,

Loc Moşilor ele-au lăsat.

Legenda spune că loveau

Pământul, gerul de-alungau,

Strămoşii. Ei purificau

Prin focuri plugul şi-l scoteau

De ziua Moşilor afară,

Semnal că de acum se ară,

Că-ncepe noul an agrar.

Rămâne lucru foarte clar

Că e o zi de sărbătoare,

Ce este cu atât mai mare,

Cu cât legată-i de pământ,

Dar şi de un moment ce-i sfânt,

Anume că-s sărbătoriţi

Soldaţii care-au fost jertfiţi

Că în Iisus Hristos erau.

La număr, patruzeci erau.

Cum din credinţă s-au jertfit,

Ei mucenici au devenit.

Dar lor li s-au adăugat

Alţi patru care s-au aflat

E o legendă care spune

Că trebuie să se adune

Bărbaţii, care vin să bea,

Cinstire-astfel să li se dea,

Câte-un pahar de fiecare.

Femeile au grijă mare

Să facă mucenici, pe care

Pomană morţilor să-i dea.

OLIMPIA SAVA

GALAȚI