Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: DAN PURIC-CINE SUNTEM

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU: DAN PURIC-CINE SUNTEM

„La noi, la Români, credinţa în Dumnezeu şi în Neam

   este strâns împletită, de nedesfăcut. În faţa lui Dumnezeu,

   ca entitate există Neamul şi neamurile nu sunt ce vor ele,

   ci ceea ce a rânduit Dumnezeu pentru ele.

   Şi dacă conducătorii neamului sunt virtuoşi şi

   neclintiţi în credinţă, Dumnezeu înclină balanţa spre ei.”

         (Monahul Atanasie Ştefănescu-M-rea Petru Vodă)

     

   Fibra actoricească a lui Dan Puric se desprinde din trunchiul viguros al Teatrului Seminar revelat de Ambasadorul Cuvântului plin de har şi esenţă PETRE ŢUŢEA.

   Teatrul Seminar Creştin pe care-l promovează Dan Puric se picură din Taină şi se resfiră ca într-o mireasmă liturgică, cu evocare simplă şi profundă a oamenilor şi a lucrurilor ce se răsfrâng asupra vieţii, asupra existenţei, asupra sensului şi trăirii autentic creştine, pulsând spre o înaltă şcoală pedagogic-ortodoxă.

   Pe scena primitoare a unui astfel de teatru, actorul poartă riscul succesului fără egal, tronând peste construcţiile obişnuite prin energia şi zelul care-i dau gândirea, simţirea şi voinţa neobişnuită. Aici, Actorul creştin operează cu simboluri înveşmântate în haina albă a credinţei sale, grăind cuvântul în tăcere ca un răspuns plin de surâs al inimii.

    Creştinul ortodox stă pe ramura gândului său înmugurind-o prin har în graiul viu înmiresmat.

     Omul însuşi este cuvânt şi tăcere aşa cum Arhetipul său-Dumnezeu este TĂCERE şi CUVÂNT.

   Iată cum ne tâlcuieşte Daniel Turcea, lumina vaselor tăcere şi cuvânt:

   „Mă voi folosi de cuvinte ca să descriu/ ce este mai presus de cuvinte,/ ca să descriu tăcerea care grăieşte,/ ca să descriu desăvârşirea// ca şi cum aş săpa într-o poartă/ valurile mării/ sau chipul vântului,/ dar mă voi folosi de cuvinte/ până unde nu mă vor mai urma.// Şi aşa cum atunci simţi ca şi un har/ fă-le, dar, Tu, Lumină,/ vase ale Luminii,/ ca să mă pot apropia.” (Daniel Turcea, Epifania. Ed. Doxologia, Iaşi-2011, p. 127)

   După ce ne-a alungat crisparea de pe faţă, după ce a înlăturat din jurul nostru neliniştele înceţoşate ce ne bântuiau ca nişte fantome englezeşti, după ce a alungat norii negri de deasupra noastră, precum Mircea cel Bătrân la Rovine, marele actor Dan Puric, ne-a primenit sufletele cu o lucrare prelinsă din sufletul lui cald de Copil mare al acestei ţări, care neîncetat se micşorează, o carte-document ca flacăra unui Rug Aprins ce luminează conştiinţa curată, înflăcărând inima spre trezvia spirituală pentru a deveni doldora de Dumnezeu şi de Neam.

   CINE SUNTEM-pare un monument ctitorit magistral care suie Neamul Dac spre menirea sa, spre Catapeteasma albastră a Cerului lui Hristos, al Maicii Sale şi a tuturor celor Aleşi.

   Lucrării-apologetice a Românului Dan Puric i sunt deschise ferestrele spirituale de către marele Părinte-IUSTIN PÂRVU, unul dintre Voievozii duhovniciei dacoromâne şi de marele eseist creştin-ortodox Dan Ciachir.

   Cartea nu se împarte pe capitole, după modelul clasic, ci se adună sub zece peceţi de Aprod, care sunt sublime referiri fulgerate de evenimente copleşitoare, desprinse din istoria trăită în care se concretizează şi tragismul nostru naţionalist-creştin aflat în matricea dacică, dar şi ajustat, promovat şi provocat de ciocoii din lăuntru şi de cei de afară.

      Ultimul de veghe, Gheorghe CEAUŞU întreţine flacăra care menţine focul nestins-al marelui Om, Actor şi Creştin Dan Puric.

   Aşadar, să luăm lumină din Cuvântul fiecăruia:

      Urmăriţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelegebrodează cuvintele în pledoaria sa, Părintele Iustin:

   Ce prezentare să faci unui om care reuşeşte să trezească conştiinţa unui tineret, să anime un întreg tineret?…

   Această artă a Sf. Apostol Pavel, de a te face tuturor toate, ajută cel mai mult generaţia de azi să se întoarcă la Hristos…

   Dan Puric te ajută să te cunoşti pe tine însuţi, mai bine decât credeai tu că o poţi face. El scoate la lumină acest adevăr, prezentat prin filonul lui artistic, prin care ştie să prezinte teoria şi viaţa creştină…

   Văd în această lucrare a lui Dan Puric o renaştere a duhului lor, o refacere a glasului acestui neam, o conştiinţă care strigă, din ce în ce mai cu putere, că acest neam nu a murit.

 

   La cuvintele-mărgăritare ale Părintelui Pârvu aş adăuga un zefir: Urmăriţi-l, citiţi-l şi înţelegându-l îl veţi iubi permanent.

   Dan Puric, un apologet ortodox: picură din bunătatea sa luminoasă Dan Ciachir:

 

   Dan Puric mărturiseşte Biserica în care a fost botezat, şi o face cu simplitate şi încredere, întrucât credinţa se asumă…

   Or, ca şi iubirea, credinţa se trăieşte-aşa cum se vede la Dan Puric; se mărturiseşte…

   Dan Puric mărturiseşte. O face firesc şi integral. Şi s-ar putea să facă şcoală, atrăgând prin autencicitatea lui şi prin inteligenţa sa luminată de Duh. Este un apologet strălucit. Unul de care comunitatea de credinţă şi iubire a Bisericii noastre avea realmente nevoie.

 

    Măturând poteca sinelui spre Biserică, Dan Puric de fapt netezeşte căile tinerilor şi ale maturilor spre Calea întru Hristos, înspre viitorul binecuvântat al tuturor celor merituoşi.

   Prin inimoasa lucrare,prin mesaje şi prin apeluri de suflet ni se transmite sensul nimbat revelator de a fi Români, de a trăi în Pantheonul tradiţiei naţionalist-creştine, reflectate universal, adică de a fi noi înşine, ca odinioară, adevăraţii creştini daci întru Hristos.   

    Exeget mistic al profunzimii Cuvântului, Dan Puric grăieşte inimilor celor chemaţi, încântarea unei simfonii a interpretării sensurilor ascetic-spirituale ale Străbunilor, încununând bucuria auditorilor ori cititorilor cu aura suferinţei celor mai Aleşi martiri.

  Cartea nu este un rechizitoriu retrospectiv al genezei noatre preistorice, ci Testamentul unui apostolat protodac: SUNTEM CINE SUNTEM!

   Dan Puric-Coconul de boier descendent din Coloana infinită a Mocanilor noştri care, au transhumat dreapta credinţă, hărnicia şi dacoromânismul de la un capăt la altul al Europei, poartă în suflet apoteoza Domnului TUDOR omenit de unul dintre străbunii săi.

   Ca fiu al Buzăului mai primeşte o licărire din aurele Sfântului Martir Sava, a preotului Montanus şi a presbiterei sale, un gând aromat din cugetul străbunicului Constantin Sbiera-unul din fondatorii Academiei Române şi o binecuvântare aforistică de la un alt străbun Sbiera, care i-a fost dascăl de română Luceafărului Mihail Eminescu.

   Cartea-CINE SUNTEM este un omagiu cordial adus Aleşilor nemuritori ai tuturor timpurilor din Vatra noastră Dacică, rânduită: Eroică, Martirică, Sfântă şi Multimilenară.

   Sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei:

   Suferinţa în sens evanghelic, hristic şi apostolic este consubstanţială cu creştinul ortodox, îndeosebi cu românul ortodox, care devine apoi izvor nesecat al Dragostei de Dumnezeu şi al Iubirii de Cerul şi Pământul Străbunilor şi Sfinţilor săi.

   Suferinţa creştină îşi are sălaşul în Cerul Suferinţei şi al Jertfei Mântuitorului nostru Hristos.

    Suferinţa ortodoxă susură din cele şapte şipote ale durerii: vrăjmaşul, ne-oamenii, firea personală pervertită, îngăduinţa lui Dumnezeu spre putinţa maturităţii jertfei creştinului, suferinţa-smereniei ca sumă a credinţei, suferinţa întru iubirea pentru semen şi suferinţa Crucii-asumarea Golgotei pentru popor, ca măsură a jertfei întru Dumnezeu şi Neam.

   Suferinţa creştină nu ajunge la disperare, fiind direct proporţională cu plinirea mângâierii de sus, întărindu-se şi mai mult în credinţă şi nădejde, traversând piscurile de azur ale lumii spre înălţimile albastre ale cerului întru biruinţa cerută de Biruitorul Iisus: „În lume necazuri veţi avea: dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33)

   Suferinţa creştină are un înveliş interior angelic, care se ţese exterior într-un  veşmânt dalb de vestală, reflectând Dorul după Dumnezeu, după eu-l aproapelui şi al sinelui.

   Suferinţa creştină, purifică, înalţă, renaşte, înnobilează sinele, smerindu-se, pocăindu-se.

   Durerea se răsfrânge bio-psihologic şi înrobeşte, profanează, degradează viaţa individului.

   Durerea nerecurgând la pocăinţă provoacă apariţia deznădejdii, a groazei, a sinuciderii.

   Suferinţa creştină prin ruga neîncetată dezmoşteneşte tristeţea durerii dând viaţă spiritului, dând sens atât vieţii, cât şi morţii care deschide transcendentul Vieţii veşnice.

      În lucrarea sa apologetică, Dan Puric revelează sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei-matricea sufletească a poporului român, momentul istoric, esenţa creştină de neînfrânt a neamului dacoromân, raportat în toate undele trăirii sale ortodoxe în erele istorice milenare: Matricea creştină, dezvoltată până în ultima celulă a omului românesc, nu s-a grăbit să semneze în istorie, ci să asigure dăinuirea. N-a slăbit în timp, ci s-a-ntărit. Puşcăriile comuniste au fost hârtia de turnesol, care a adus dovada acestei esenţe. Din gena aceasta ne-am refăcut tot timpul…

   Poporul român şi-a definit sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei în planul concret-istoric. Altfel spus: credinţa creştină pusă la lucru. Momentul este: TEROAREA COMUNISTĂ…

    Cred că perioada comunistă se poate compara cu un copac ce-şi pierde frunzele, rămânând uscat…

   România de azi este copacul uscat, care şi-a pierdut frunzele. Aceste frunze, în căderea lor la pământ, au şoptit în taină sau au strigat, neauzite, sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei la care au fost supuse…

  

 

   Demnitatea creştină

 

   Crucea hristică a suferinţei, a jertfei şi a învierii este axa demnităţii creştinului ortodox.

   Crucea hristică asumată suferinţei creştine dă măsura demnităţii noastre ortodoxe.

   Crucea hristică este Stâlp şi Temelie Pământului şi în egală măsură Altar şi Amvon Cerului.

   Crucea hristică asumată în suferinţa şi jertfa despre Adevărul revelat devine  consubstanţială cu conştiinţa hristică prin mărturisire.

   Curajul mărturisirii suferinţei, iubirii şi adevărului întru Hristos devine Scară mistică a demnităţii creştinului ortodox pe care urcă Neamul său în Cerurile izbăvirii.

   Demnitatea creştină este atestatul suprem al curajului şi credinţei noastre ortodoxe.

   Arborele genealogic al demnităţii creştin-ortodoxe este Crucea hristică-Biserica Ortodoxă, seva divină ce dă vieţii omului, conştiinţa morală întru Viaţa biruitoare.

   Demnitatea creştină trebuie să vegheze permanent starea Neamului întru Hristos.

   Demnitatea creştină a Dacoromânului are genetic structura religioasă ortodoxă.

   Numai demnitatea creştină dă măsura naţionalismului ortodox al dacoromânului.

   Numai în demnitatea creştină sălăşluiesc consubstanţial Ortodoxia şi Naţiunea în chip: neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit.

 

   Logosul-Dumnezeu prin înomenirea Sa, deschide larg porţile demnităţii creştine.

 

   Demnitatea creştină nu este un dat al omului, ci este harismatică, este o harismă care sparge istoria…Cel mai ortodox vers care s-a scris vreodată în răsăritul ortodox este: „Nu credeam să învăţ a muri vreodată.”, de Mihai Eminescu. Acest vers, această atitudine, i-a marcat pe toţi martirii creştini români din puşcării. Pentru că atitudinea creştină nu înseamnă numai a trăi, nu e o atitudine numai în faţa vieţii, e şi o atitudine în faţa morţii. Au învăţat să moară!…Crucea lor s-a numit demnitate creştină.

 

   Cine suntem

 

   Suntem Rezistenţa prin Religia străbunilor a Suferinţei, a Jertfei, a Mărturisirii, a Demnităţii şi a Biruinţei Neamului Dacoromân destinat nemuririi întru Hristos.

   Fiinţialitatea şi Existenţa noastră protodacă este un Dar ceresc, primordial ca o trăire consubstanţială a Adevărului, Binelui, Frumosului, Dreptăţii în Pantheonul Credinţei ortodoxe şi a curajului dac, ca o conjugare a acestor virtuţii eroice de sorginte legendară.

   Rezistenţa prin Filocalia Suferinţei şi a Jertfei ortodoxe a dacoromânilor, mi-am asumat-o sofianic ca vocaţie şi misiune, având binecuvântarea hristică de a trăi sensul creştin autentic românesc, martiriul retrăit prin mărturia zecilor de mărturisitori ai temnițelor totalitare. Este cert motivul pentru care mă regăsesc atât de profund în tot ceea ce cred că a dorit autorul să dăruiască dăltuind măiestria acestui volum prin esenţialitatea maternităţii marilor Fii ai marelui nostru Neam: Maternitatea firii lui Eminescu faţă de neamul său n-o s-o mai regăsiţi decât la cei care au fost martirizaţi în închisorile comuniste. Acolo a fost crucificat poporul lui Eminescu. Căci, în România, există şi o populaţie, cea descrisă de Caragiale, a lui Mitică. Mitică este identitatea veşnic versatilă, parazitul de serviciu al neamului românesc. La Mărăşeşti, Oituz, pe frontul din Răsărit etc. au murit cei din poporul lui Eminescu, în închisorile comuniste, tot ei; iar astăzi, cei care mai suferă pentru ţara aceasta provin tot din această sumă lirică de voievozi, care a fost Eminescu.

 

  Corifeii Românismului creştin-ortodox Dumitru Drăghicescu, Dimitrie Gusti, Constantin Rădulescu-Motru, Nae Ionescu, Lucian Blaga, Simion Mehedinţi, Ovidiu Papadima, Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, părintele Dumitru Stăniloae, Trăian Brăileanu, Nicolae Petrescu, Nichifor Crainic, Vasile Băncilă…, au reuşit să contureze la vremea respectivă dimensiunile autentice ale acestui neam…

    Cine suntem?, confirmă statutul gneseologic, a identităţii, ca dimensiune anistorică, ca Neam şi Naţiune, ca memorie, crez, conştiinţă, libertate, credinţă, adevăr, iubire, dăinuire: A asimila identitatea profundă a unui popor cu cristalizarea ei istorică presupune de la sine un risc amputatoriu. Căci, în dimensiunea ei profundă, identitatea unui om, ca şi a unui popor, rămâne o taină. Iar taina, vorba lui Evdokimov, nu se trăieşte, ci te trăieşte.

 

   Conştiinţa dacoromână care a pulsat în inima precreştino-creştină a avut o dimensiune anistorică. Sacrificiul generaţiilor, cel străbun, multimilenar care a punctat fiecare epocă istorică însumându-se jertfei hristice, ne-a înfiiat şi ne-a asumat testamentar ducând duhul mistic eroic-martiric-mărturisitor mai departe întru biruinţa mântuirii Neamului: „Duhul acela comun al lor, al sfinţilor închisorilor, a fost dus mai departe, iar testamentul lor a fost transmis posterităţii.”(Bogdan Munteanu, Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide-Despre duhul „Sfinţilor Închisorilor”. Ed. Evdokimos-Fundaţia Prof. George Manu, Bucureşti-2016, p. 9)

   Suferinţa creştină a eroilor, martirilor, mărturisitorilor contemporani în cadrul acelor torturi programate diabolic, inimaginabile, luciferice, permanente în regimul teroarei reeducării de tip makarenko-apocaliptic a creat omul nou mistic, creştin-ortodox dându-i o nouă dimensiune martirică, cea a rezistenţei îndelungate, suprafireşti, nemaiîntâlnite şi neegalate în istoria universală a persecuţiilor creştin-ortodoxe.

   Fiinţialitatea precreştină şi creştină a Neamului nostru protodac s-a ţesut în porfira Cuvântului dumnezeiesc, dar şi în broderia tăcerii ca taină divină.

      Tocmai această dimensiune, continuă Dan Puric, a făcut creştinismul să dăinuiască în istorie.  Tăcerea, ca atitudine care opreşte mersul lumii, face parte din repertoriul tuturor tehnicilor spirituale, religioase sau filosofice. Cuvântul este suspendat şi, ca urmare, tăcerea capătă dimensiune de asceză…

    Aproape tot acest traseu l-au făcut întocmai martirii puşcăriilor comuniste. Căci, şi pentru ei, a fost la început tăcerea. Tăcerea unei Românii în care ei au crezut, pentru care au luptat, pentru care s-au jertfit şi s-au rugat. Tăcerea unui popor pe care l-au iubit şi pentru care s-au crucificat. A urmat apoi tăcerea impusă forţat celor dragi. Tăcerea şi spaima mamei, care nu ştia dacă îşi va mai vedea vreodată fiul sau fata. Tăcerea cruntă a copilului, care nu ştia dacă îşi va mai revedea părinţii. Tăcerea soţiei sau a soţului, tăcerea iubitului sau a iubitei. Tăceri, mii de tăceri, în ore, zile, luni, ani, zeci de ani. O Românie creştină, frumoasă şi cinstită, ferecată în tăcere. Inima ţării, îngropată în tăcerea puşcăriilor. Dar bătăile ei le auzea Dumnezeu.

 

   Tăcerea creştin ortodoxă, mistică, grăieşte taina limbajului haric, zămislind sensul firesc şi suprasensul transcedental, eliberând conştiinţa moral-creştină, spiritul religios, făcânsu-l viu şi creator, făcându-l cuvânt, făcându-l adevăr, făcându-l iubire, făcându-l fiinţă, făcându-l persoană, înomenind-o şi îndumnezeiind-o hristic.

   Vin apoi umilinţa şi plângerea. Umilinţa din partea semenului lui, devenit între timp ne-om. Umilinţa din partea fratelui lui, românul, devenit între timp ne-român. Şi apoi plângerea, acea plângere cu disperare, acea plângere dincolo de fire, care a secat lacrimile. Dar Dumnezeu vedea şi le-a făcut din ochi icoane.

 

   Umilinţa provocată de slugile odioase şi tîrâtoare ale răului, acceptată ca pătimire, jertfă, mărturisire pentru sine şi neam capătă prin ruga permanent aprinsă a credinciosului şi a confraţilor săi de suferinţă, aureola smereniei-începutul treptei spirituale care, urcă spre desăvârşirea mistică creştinul ortodox izbăvitor.

   Şi frica; frica înnebunitoare de orele de anchetă, de acuzele mincinoase şi calomnii, de turnătoriile celor care cădeau disperaţi, de bătăile şi torturile cumplite. Nu, aici nu mai era frica de Dumnezeu, aici era frica de omul căzut; şi abia atunci Dumnezeu şi-a deschis braţele şi i-a primit ca pe nişte copii.

 

   Frica răsfrântă din ură, din fărădelege, din bestialitate, din neputinţă, din laşitate, din debilitate, din sminteală, din fariseism, ca sentinţă biologică pronunţată de irozii cruzimii, dar adusă prin multă răbdare în braţele nădejdii creştine trece şi ea din planul psihologic sub platoşa metafizică, pregătindu-se astfel pentru urcuşul mistic.

   Acolo, cei care au ajuns acolo, în braţele Tatălui, au putut învăţa dragostea cea adevărată de Dumnezeu şi aşa s-au însfinţit cei ce au crezut, puşi fiind în lanţuri, cei ce-au crezut, batjocoriţi fiind în credinţa lor, cei care, în singurătatea celulei lor, au crezut în ceea ce o lume întreagă nu mai credea sau era ispitită să nu mai creadă. Acolo, în braţele lui Dumnezeu, au învăţat limbajului îngerilor. Şi astfel, într-o noapte, cuvintele durerii lor au trecut nevăzute printre zidurile reci, printre zăbrele, şi s-au întrupat pe nesimţite în inimile noastre, fără de veste, ca noi să-i pomenim şi să-i purtăm-cruci vii-în inima noastră:

   Ne vom întoarce într-o zi,/ Ne vom întoarce neapărat./ Vor fi apusuri aurii,/ Cum au mai fost când am plecat.// Ne vom întoarce neapărat,/ Cum apele se-ntorc în nori,/ Sau cum se-ntoarce tremurat,/ Pierdutul cântec de viori.// Ne vom întoarce într-o zi,/ Şi cei de azi, cu paşii grei,/ Nu ne-or vedea, nu ne-or simţi,/ Cum vom pătrunde-ncet în ei.// Ne vom întoarce ca un fum,/ Uşor, ţinându-ne de mâini,/ Toţi cei de ieri în cei de-acum,/ Cum trec fântânile-n fântâni.// Cei vechi ne-om strecura, tiptil,/ în toate dragostele noi/ şi-n cântecul pe care şi-l/ vor spune alţii despre noi.// În zâmbetul ce va miji/ Şi-n orice geamăt viitor,/ Tot noi vom sta, tot noi vom fi,/ Ca o sămânţă-n taina lor.// Noi, cei pierduţi, re-ntorşi din zări,/ Cu vechiul nostru duh fecund,/ Ne-napoiem şi-n disperări,/ Şi-n răni ce-n piepturi se ascund.// Şi-n lacrimi ori în mângâieri,/ Tot noi vom curge zi de zi,/ În tot ce mâine, ca şi ieri,/ Va sângera sau va iubi!    (Radu Gyr)

 

   Suferinţa şi pătimirea creştină contemporană a poporului dacoromân devin expresia cea mai autentică a Ortodoxiei, ce presupune o înaltă conştiinţă morală şi o profundă trăire, o comuniune hristică în Duhul Sfânt, ca cea atinsă de eroii, martirii şi sfinţii veacului XX.

   În Ortodoxia Rugului Aprins al prigoanelor, persecuţiilor şi pătimirilor ateo-bolşevice ale veacului trecut s-a născut o sinteză originală atât în formă, cât şi în conţinut: trăirea vieţii creştine lăuntrice în adevăratul ei sens filocalic ce s-a întrupat apoi unei conştiinţe sofianice, purificându-se şi transfigurându-se astfel, liturgic întru Mântuitorul Hristos.

   Creştinismul omului românesc s-a născut dintr-o lumină aparte. Omenia, ca dat strămoşesc al acestui neam, a fost aeroportul pe care a aterizat lin credinţa creştină şi din această îmbinare de rai şi de înger al lui Dumnezeu s-a născut Grădina Maicii Domnului, numită România.Peste ea a căzut necruţător, nedrept şi barbar, istoria, iar dincolo de istorie, cu mult în afara ei, comunismul.

   Acest comunism este rana neînchisă a poporului român.

   -Părinte Atanasie, care a mai fost sensul vieţii în puşcărie?

   -Să învăţăm să murim, Dan Puric.

 

Dan Puric, un foc nestins

 

   Flacăra lăuntrică a focului nestins din sufletul mare cât o Românie al lui Dan Puric este înteţită de suflarea impetuoasă a lui Gheorghe Ceauşu:

   Siluetă pregnantă şi voce singulară în care se contopesc omul, artistul, gânditorul şi cetăţeanul.

   Dan Puric este, la urma urmei, o conştiinţă înaltă a vremii noastre…

   Cine Suntem-este o operă prodigioasă, care dincolo de atestarea noastră religioasă, monoteist-precreştină şi istorică cu valenţele unei culturi spirituale majore, contribuie la înlăturarea carapacei egoismului şi ideologiilor necreştine înfiiate care, au creat înstrăinarea seculară şi moderno-contemporană dintre noi creştinii, deschizând astfel calea comuniunii prin credinţă, suferinţă şi jertfă, spre unitatea în pluralitate, în diversitate a tuturor românilor.

   Cine suntem-este structurată ca o lucrare etalon, afiliată Tradiţiei şi practicii ortodoxe, care sintetizează creştinismul autentic şi dacismul Românilor-salvator fiinţialităţii religioase a Neamului în orice eră a prigoanelor şi a persecuţiilor, ştiindu-se că destinul spiritual al Dacoromânului este un drum de urcuş, de cădere, de suferinţă, dar şi de biruinţă.

   În omogenitatea duhovnicească a dreptei credinţe se reflectă eterogenitatea structurilor ca forme şi expresii, ce converg spre comuniune, spre înalta sferă a îndumnezeirii creştinului.

   Astfel, înomenirea lui Dumnezeu a condus şi conduce prin har, credinţă şi jertfă la îndumnezeirea Omului doritor.

   Bucuria lecturii fascinează bucuria trăirii.

   Flămânziţi şi însetaţi!