Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » George PETROVAI: Particularități ale culturii românești în general, ale culturii maramureșene în special

George PETROVAI: Particularități ale culturii românești în general, ale culturii maramureșene în special

           Particularităţi ale culturii româneşti în general, ale culturii maramureşene în special

  Înainte de-a intra în subiectul propriu-zis al capitolului de faţă, cuvine-se să facem câteva precizări în legătură cu cultura. Din următoarele două motive:

1)Conceptul de cultură este atât de frecvent folosit în vorbirea curentă, încât aproape nimeni nu-şi mai pune problema conţinutului său, lucrurile – la fel ca, bunăoară, în cazul inteligenţei sau al frumosului – fiind considerate deplin lămurite prin repetare şi întrebuinţare, nicidecum prin analiză şi înţelegere. În cele ce urmează, vom vedea cât de departe de cunoaştere şi adevăr se situează o atare poziţie superficială şi comodă.

2)Componenta ludică este pretutindeni prezentă în poezia lui Ion Burnar. Ori ludicitatea este un indiscutabil fapt de cultură!

Deci, ce este cultura? Grea întrebare, dacă avem în vedere declaraţia de-a dreptul şocantă oferită de eminentul culturolog spaniol Miguel de Unamuno participanţilor la dezbaterea Viitorul culturii, dezbatere interbelică organizată la Madrid, cum că el, după 40 de ani de profesorat, încă nu ştie ce este cultura!

Descoperim în această declaraţie, aşa cum corect apreciază culturologul român Alexandru Tănase în cartea sa Cultură şi civilizaţie, “nu numai o manifestare de scepticism, dar şi un indice asupra maximei complexităţi a acestei noţiuni, a multitudinilor sensurilor şi accepţiilor sale”.

Într-adevăr, căci dacă termenul cultură provine din latinescul cultura (Cicero chiar a făcut o paralelă între cultura agrorum şi cultura animi), complexitatea sa se datorează unei duble infuzii:

a)Conceptul de cultură este atât de încărcat de valori diverse, încât pentru el s-au găsit şi acceptat peste 200 de definiţii;

b)Cu toate că nu se identifică, cultura şi civilizaţia au un fond comun, acesta fiind compus – ne spune acelaşi Al. Tănase – “din ansamblul cunoştinţelor şi experinţei omeneşti, din totalitatea achiziţiilor spiritului uman”.

Dar de-abia am pus în relaţie cultura şi civilizaţia şi în faţa noastră se ridică două întrebări:

1)Care este raportul dintre cultură şi civilizaţie?

2)Cum are loc trecerea valorilor culturale în fapte de civilizaţie?

După părerea gânditorului rus Nikolai Berdiaev, răspunsul la cele două întrebări îl aflăm prin analiza temeinică a unui dublu raport:

a)Raportul dintre om şi natură;

b)Raportul dintre cultură şi voinţa de viaţă.

Când – ne încredinţează Berdiaev – voinţa de viaţă devine tot mai nestăpânită, forţele interne ale culturii secătuiesc, astfel încât cultura trebuie să-şi salveze declinul în fapte de civilizaţie. Aşa s-au petrecut lucrurile în faza postrenascentistă: Apariţia maşinilor şi automatelor din ce în ce mai perfecţionate a schimbat raportul dintre om şi natură, fapt care a favorizat construirea civilizaţiei industriale, iar mai nou, în ţările foarte avansate (SUA, Canada, Suedia, Japonia), a unei incitante civilizaţii postindustriale.

Cât priveşte diversitatea culturilor, câţi gânditori, aproape tot atâtea concepţii referitoare la această chestiune. Astfel, pentru filosoful danez Sören Kirkegaard, istoria (implicit istoria culturii) reprezintă o succesiune de trei stadii: estetic, etic şi religios. Este clar că pentru acest filosof teologal de orientare protestantă, progresul înseamnă trecerea omenirii de la o stare la alta şi că apogeul sau echilibrul de natură celestă va fi atins atunci când omenirea va intra definitiv în starea religioasă…

În acest punct, Kirkegaard se întâlneşte cu Nikolai Berdiaev, alt mare filosof teologal, însă de orientare ortodoxă. Spre deosebire de danez, gânditorul rus admite în destinul istoric al omenirii patru etape sau stări: barbaria, cultura, civilizaţia şi transfigurarea religioasă. Vedem, aşadar, că şi Berdiaev este de părere că omul va accede la desăvârşire doar cu ajutorul credinţei.

Înaintea lui Berdiaev, mai exact în prima jumătate a secolului 19, Charles Fourier a împărţit întreaga desfăşurare a istoriei tot în patru trepte de dezvoltare: sălbăticia, patriarhatul, barbaria şi civilizaţia, ultima treaptă coincizând cu societatea burgheză a timpului său.

În sfârşit, dar nu în ultimul rând, voi menţiona două dintre opiniile filosofului român Nae Ionescu, la rândul lui un neobosit slujitor şi apărător al ortodoxiei:

1)După el, Renaşterea constituie singurul şi adevăratul moment de referinţă (implicit de periodizare) din istoria omenirii. Perioada care a precedat Renaşterea este văzută de Nae Ionescu ca fiind teocentrică, iar cea care a urmat – antropocentrică;

2)Filosoful român ne prezintă trei tipuri principale de culturi sau viaţă spirituală: a)Barocul, în care forma prevalează asupra fondului; b)Clasicismul, unde forma este în echilibru cu fondu; c)Romantismul sau preeminenţa fondului asupra formei.

 

Ce se înţelege prin homo ludens şi ludicitate?

Informaţii îndestulătoare în legătură cu aceste chestiuni aflăm din cartea Homo ludens (Încercare de determinare a elementului ludic al culturii) a reputatului profesor olandez Johan Huizinga, unde chiar din Prefaţă – Introducere suntem înştiinţaţi de autor că în cartea sa “Jocul este considerat un fenomen de cultură”!

Iar argumentele oferite de Huizinga pe parcursul cărţii sunt atât de abundente, încât au darul să ne pună pe gânduri cu privire la insistenţa autorului de a-şi susţine ideea centrală, motiv care, de altminteri, l-a determinat pe Gabriel Liiceanu, semnatarul Prefeţei româneşti – Preliminarii la o înţelegere a demnităţii jocului în lumea culturii, să puncteze după cum urmează: “Făcând istoria civilizaţiei din punctul de vedere al celor care se joacă, Huizinga a uitat să o facă şi din al celor jucaţi; altfel spus, teoriticianul culturii l-a nedreptăţit pe sociolog. Huizinga a exagerat de dragul propriei idei şi a văzut prea puţin că istoria societăţilor alienante se dezvoltă în sensul unei ponderi crescânde acordate rolului social”.

În continuare, citându-l pe behavioristul american George Herbert Mead, Liiceanu stabileşte atât distincţia dintre joacă şi joc: “Dacă prin joacă (play) eul se anunţă doar, el îşi capătă expresia matură abia prin joc (game)”, cât şi distincţia dintre a juca joaca şi a juca jocul: “Abia când face trecerea de la a juca joaca (to play the play) la a juca jocul (to play the game), eul intră în faza sa de maturizare”.

Dacă în capitolul Natura şi importanţa jocului ca fenomen de cultură, Johan Huizinga arată vechimea jocului, dar fără a ne oferi în acest loc o definiţie a acestuia (“Jocul este mai vechi decât cultura, pentru că noţiunea de cultură, oricât de incomplet ar fi definită, presupune în orice caz o societate omenească, iar animalele nu l-au aşteptat pe om ca să le înveţe să se joace”), Gabriel Liiceanu defineşte jocul prin “expresia facultăţilor şi energiilor care sa-u eliberat temporar de satisfacerea imperativelor biologice fundamentale”.

O definiţie, de altminteri, destul de apropiată de cea spenceriană, în care jocul este văzut ca “exersare artificială a energiilor care, în absenţa exersării lor naturale, devin într-o asemenea măsură libere pentru a fi cheltuite, încât îşi găsesc debuşeul sub forma unor acţiuni simulate în locul unora reale”.

În plus, ne informează Liiceanu, “Herbert Spencer s-a grăbit apoi să postuleze existenţa unui <<impuls al jocului>> şi să derive din el o analitică a sentimentelor estetice, bazată pe analogia simplă că activităţile ludice şi estetice sunt deopotrivă independente de procesele utile vieţii şi pe faptul că proprietăţile estetice ale unui sentiment sunt direct proporţionale cu distanţa care îl separă de funcţiile biologice”.

Notă: În capitolul VII, intitulat Jocul şi poezia, Johan Huizinga ne oferă o curioasă definiţie a jocului, în care accentul este pus pe organizare şi pe regulile situate în afara sferei utilităţii, parcă dând uitării propriile afirmaţii din capitolul V (Jocul şi războiul) cum că “Voinţa de a învinge este totdeauna mai puternică decât autolimitarea impusă de simţul onoarei”, ceea ce vrea să spună că nicicând războaiele de cotropire nu s-au purtat cu mănuşi cavalereşti şi n-au vizat doar gloria: “Jocul este o acţiune care se desfăşoară în lăuntrul unor limite de loc, de timp şi de sens, într-o ordine vizibilă, după reguli acceptate de bunăvoie, şi în afara sferei utilităţii sau a necesităţii materiale (subl. mea, G.P.)”…

*

Din capul locului trebuie să subliniem că, întrucât România este o ţară eminamente folclorizată, cultura noastră (cu deosebire literatura şi muzica) este la rândul ei puternic infuzată cu folclor.

Fireşte, nu acelaşi lucru se poate spune despre civilizaţie, căci departe de-a construi o civilizaţie arhaică, mult mai potrivită şi mai demnă pentru aceste locuri, românii se dovedesc cel puţin la fel de civilizaţi ca occidentalii, dacă această importantă însuşire a demnităţii umane ar fi asigurată doar de cele două modalităţi de exprimare în care ei excelează:

a)Supunerea oarbă în faţa capriciilor legii celor trei “c”-uri: confort-comoditate-consum, chiar dacă o atare primejdioasă atitudine riscă să-i pună deseori în conflict cu legile scrise ale societăţii şi cu cele nescrise ale omeniei şi bunului simţ;

b)Indestructibila legătură dintre preferinţa zgomotoasă arătată produselor străine şi dispreţul cu care privesc spre produsele autohtone, ceea ce la urma urmei pare a avea şi un sâmbure de logică, având în vedere că românii nu mai produc aproape nimic, în schimb se străduiesc să consume cu mult mai mult ca înşişi producătorii.

Cum celelalte componente ale civilizaţiei sunt ba necunoscute, ba totalmente ignorate de majoritatea românilor şi cum producţiile folclorice sunt bunurile româneşti cu cea mai mare căutare pe piaţa internă (inclusiv în politică) şi la export, iată că se justifică afirmaţia anterioară cu folclorizarea României şi a culturii pe care ea o promovează.

Desigur, faptul acesta n-ar fi dăunător, dacă ea (cultura) ar deţine acele resurse cu ajutorul cărora s-ar putea smulge din zona periferică a folclorului pentru a intra cu capul sus în marea cultura universală. Întrebarea este dacă în cultura românească pot fi descoperite atari resurse.

Căci dacă ne conducem după opinia autorizată, deşi întrucâtva subiectivă a celebrului nostru compatriot Emil Cioran, atunci deosebim două categorii de culturi: mari şi mici. Cultura Franţei, de care Cioran s-a lăsat absorbit într-un mod exemplar de rodnic, este inclusă de el în familia marilor culturi din toate timpurile, în timp ce cea a României este plasată – alături, de exemplu, de culturile Suediei şi Elveţiei – în categoria culturilor mici, după cum putem citi în cartea Schimbarea la faţă a României.

   Nici nu-i rău, adaug eu, având în vedere valoarea unanim recunoscută a culturii suedeze, cu scriitori de talia unora ca August Strindberg, Selma Lagerlöf şi Pär Lagerkvist, ultimii doi – după cum se ştie – fiind laureaţi ai Premiului Nobel. Măcar dacă aşa ar sta lucrurile şi în clipa de faţă, deoarece cartea  Schimbarea la faţă a României a fost scrisă în preajma celui de-al doilea război mondial, deci aprecierea lui Cioran n-avea habar la vremea respectivă de dezastrul ce-i pândea pe români şi cultura lor…

Că ne place au ba, trebuie să admitem existenţa a două coordonate, nu doar spaţio-temporale, ce şi moral-spirituale pe care de ceva timp se înfăşoară întreaga noastră cultură: o coordonată autohtonă, cu rol de axă folclorico-spirituală pentru românii din interiorul graniţelor, şi o altă coordonată – cea a diasporei, orientată statornic dinspre exteriorul geografic al României către interiorul spiritual al omenirii, desigur, cu nostalgii şi preferinţe alimentate din specificul românesc.

Surprinzător apare faptul că deşi prima coordonată deţine un uriaş spaţiu de manevră, cu nesfârşite îndemnuri şi – cel puţin după căderea comunismului – cu nenumărate şi, în continuare, nefructificate căi spre universalitate, totuşi, ea continuă să-şi etaleze tendinţele prioritar centripete şi neobositele predilecţii înspre provincialismul cultural de tip mioritico-balcanic.

De-abia coordonata diasporei occidentale – reprezentată de nume dintre cele mai ilustre: Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, George Uscătescu, Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu etc. – este aceea care îmbină intensiunea spirituală românească cu extensiunea sa centrifugal-atotumană, ceea ce conferă producţiilor sale culturale o certă vocaţie a universalului…

Cu toate că, aşa cum just precizează Neagu Djuvara în O scurtă istorie a românilor, “România este singura ţară mare din Europa a cărei unitate este exclusiv întemeiată pe limbă”, fiindcă – spune istoricul mai departe – “mai toate celelalte state europene s-au constituit pe baza unei istorii comune, de cele mai multe ori cu populaţii de limbi sau dialecte diferite (Franţa, Spania, Italia, Elveţia, Anglia etc.)”, asta nu înseamnă că pe teritoriile locuite de români n-au apărut diferenţieri de limbaj, dar diferenţieri numai de gradul subdialectelor, aşa ca cel maramureşean, sau bihorean, sau dobrogean.

Fără discuţie că la excepţionala conservare a subdialectului maramureşean şi a tuturor producţiilor materiale şi spirituale specifice zonei, cărora graiul le servea de vehicul cultural, a contribuit din plin şi aşezarea geografică, deoarece depresiunea cu acest nume, apărată de urgiile năvălitorilor prin legăturile trainice statornicite de vreme între locuitori şi munţii din jur, le-a conferit aşezărilor din ea statutul moral-spiritual de ţară, aşijderi altor multe ţărişoare de pe întinsul teritoriului locuit de români.

Dar viaţa aspră de munteni nu a înăsprit şi inimile maramureşenilor până la a le face nesimţitoare la seducţiile frumosului, dovada peremptorie în acest sens fiindu-le oferită căutătorilor de autentic nu doar de surprinzătoarea şi mereu tânăra gingăşie a broderiilor de pe pânzeturi, precum şi de străvechile motive dăltuite cu migală şi pasiune în lemn, ci şi de acele versuri a căror gravitate te pune serios pe gânduri, căci ea îşi asigură o binemeritată preeminenţă în competiţia cu cursivitatea şi prospeţimea: “Cine-a zis dorului dor,/n-ar putea dormi uşor,/nici pe cergă, nici pe ţol,/numai pe pământul gol”…

*

Consider că poezia maramureşeană cultă are trei momente importante:

a)Momentul Ion Şiugariu sau începuturile poeziei maramureşene de rang naţional;

b)Perioada deplinei afirmări, căreia aş îndrăzni să-i spun clasică, dacă n-ar exista riscul răstălmăcirii sensului în care este întrebuinţat acest termen, perioadă reprezentată prin: Gheorghe Chivu, Tiberiu Utan, Ion Iuga, Vasile Latiş, Vasile Radu Ghenceanu, Mihai Cupcea, Gheorghe Ţiplea;

c)Perioada pronunţat modernistă şi postmodernistă sau specificitatea rezultată din diversitatea stilurilor: Petre Got, Vasile Igna, Ion Burnar, Augustin Botiş, Ion Ardelean-Pruncu, Gheorghe Pârja, Echim Vancea, Vasile Muste, Ion Bogdan, George Petrovai, Gavril Ciuban, Lucian Perţa, Mihai Nebeleac, Paul Romaniuc, Ion Zubaşcu, Vasile Morar, Alexandru Dohi, Ileana Zubaşcu-Cristescu, Florica Bud, Marin Slujeru, Gheorghe Mihai Bârlea, Ieremia Lenghel, Ion Petrovai, Valeriu Sabău, Nicolae Scheianu, Marian Nicolae Tomi, Nicolae I. Petricec, Nuţu Roşca, Vasile Dobra.

Voi trece în revistă cele trei perioade, dar fără a insista prea mult asupra lor, respectiv asupra tuturor poeţilor care le reprezintă, căci scopul acestui capitol este de tranziţie, anume de-a face legătura între binomul cultură-civilizaţie prezentat în prima parte şi caracteristicile poeziei lui Ion Burnar, în felul acesta putând cu mult mai mult folos să scot în evidenţă contextul cultural din care el provine, laolaltă cu contribuţia sa la îmbogăţirea mediului cultural maramureşean şi naţional.

Din cartea Lecturi sublimate a regretatului Ion M. Mihai, aflăm că Ion Şiugariu s-a născut la 6 iunie 1914 în satul Băiţa de lângă Baia-Mare, tatăl său fiind miner, că a terminat şcoala primară în satul natal, după care a urmat mai întîi cursurile Şcolii Normale, apoi ale Liceului Emanoil Gojdu din Oradea, unde – printre alţii – îl are ca profesor pe omul de litere Octav Şuluţiu. Cu ajutorul acestui inimos profesor, Ion Şiugariu îşi face intrarea efectivă în lumea literară, prin publicarea în anul 1935 în revista Familia din Oradea a poemului Doliu.

Între anii 1937-1942, Ion Şiugariu urmează Facultatea de litere şi filosofie a Universităţii din Bucureşti. În 1938 îi apare primul volum de versuri, intitulat Trecerea prin alba poartă, care, în semn de recunoştinţă, îi este dedicat fostului său dascăl Octav Şuluţiu.

Cartea, la fel ca anul apariţiei, au o deosebită semnificaţie pentru cultura maramureşeană, întrucât – cum spuneam la începutul capitolului – prin ea se înregistrează primul fior notabil al liricii acestor meleaguri în poezia de rang naţional.

În scurta sa viaţă de numai 31 de ani (a murit la 1 februarie 1945 pe frontul din Cehoslovacia), Ion Şiugariu a mai apucat să publice volumul de poezii Paradisul peregrinar (1942), iar în anul 1943 Ţara de foc, un poem (poate cel mai izbutit din lirica sa), care, ne asigură Ion M. Mihai, “prin mesajul transmis şi prin realizare, poate fi comparat cu Noaptea de decemvrie a lui Macedonski”.

N-au apucat să vadă lumina tiparului Elegii din Ardeal – volumul cel mai reuşit, precum şi un eseu despre Bacovia, “poate prima încercare de aşezare a lui Bacovia în rândul marilor noştri poeţi”, după cum se exprimă Ion M. Mihai.

Tot lui Ion M. Mihai îi revine nobila sarcină de a pune tuşa finală pe acest portret de-abia schiţat al lui Şiugariu, lucru de care el se achită în mod exemplar: “Personalităţile cu care a lucrat, revistele la care a colaborat, toată diversitatea activităţii îl recomandă pe Ion Şiugariu ca o personalitate de prim rang a epocii în care a trăit şi pune un mare semn de întrebare asupra cauzelor pentru care el a fost aşa de mult marginalizat şi nu a pătruns încă nici astăzi definitiv în istoria literaturii române”.

Lipsa de spaţiu, coroborată cu imperativele tratării rezonabile a temei alese, sunt cele două cauze în virtutea cărora mă voi rezuma doar la doi dintre poeţii încadraţi în cea de-a doua perioadă: Gheorghe Chivu şi Gheorghe Ţiplea.

Cu toate că Gheorghe Chivu nu este maramureşean prin naştere (s-a născut în anul 1912 în comuna Chirnogeni din judeţul Constanţa), după stabilirea sa la Sighetul Marmaţiei ca profesor de desen (a absolvit Academia de Arte Frumoase din Bucureşti), el a devenit un om al locului, fapt care rezultă cu claritate din poeziile închinate Maramureşului în volumul  Metope: Covor maramureşean, Maramureş, Moisei.

Poezia Maramureş, de pildă, este concepută într-un ritm cadenţat şi săltăreţ, specific versurilor populare, lucru care-i conferă un plus de autenticitate şi, în plus, adjudecă legăturile poetului cu plaiurile maramureşene: “Timp arhaic la iveală/ Cere să-l scot din piatră goală/ Şi sub noul soare cat/ Soare vechi pulverizat.// Că prin flăcări zimbrii ară/ Să se facă primăvară./ Pe platouri, pe sub ceruri/ Norii unde pasc, cireadă,/ Hăt se-ntinde-lerui-lerui,/ Dalbă ţară de zăpadă.”

Când ştim din biografia lui Gheorghe Chivu că s-a născut într-o  modestă familie de agricultori şi că în încleştările din 1916-1918 el rămâne orfan de ambii părinţi, nu ne mai miră ataşamentul său duios de pământul şi oamenii acestei ţări, de la colţul de ţară din poezia cu acelaşi nume, călcând mai apoi pe ţarină şi pe “netedele, albele, frumoasele brazde” (poezia Brazde), unde lucesc oasele “Celor care nu mai sunt pe lume,/ Celor duşi sub glie fără nume”, şi până la bobul de grâu, căruia nu i s-a urât “Să crească neschimbat din vremuri milenare”.

Gheorghe Ţiplea este tot un poet fidel versificaţiei clasice, doar pe ici-pe colo făcând anumite concesii versificaţiei moderne. Despre el, Vasile Igna afirmă că “face parte din categoria poeţilor pentru care versul este mai întâi de toate expresia unui preaplin sufletesc”.

Iar din volumele Cântaţi preacuvinte şi Curgere în cerc, lesne deducem că poetul şi-a canalizat acest preaplin ba înspre iubire (Cântec de mire la fluier, Ultimul cuvânt, Să mor mire, Cutezare, Pe colindul florilor de măr), ba spre elementele naturii eterne: pământul în poezia Blând blestem (“Fie-ţi dar cătuşi pedestre/ Blândul căilor de fier./ Nu ne-ai dat, pământe, zestre,/ Aripi zborului în cer”, apa în Cântecul Izei (“Iza – pentru arsa rană/ Apa basmelor cea vie,/ Fără blânda ta consoană/ Eşti iubitei mele ie”), muntele în Tizului meu şi pădurea în Spune arbore.

Trei din poeţii incluşi de mine în cea de-a treia perioadă – Gheorghe Pârja, Echim Vancea, Vasile Muste – sunt prezentaţi de Gheorghe Grigurcu în cronica intitulată Poeţi maramureşeni din numărul 49 (11 decembrie 2009) al revistei România literară.

Despre Gheorghe Pârja scrie următoarele: “Domnia sa are fascinaţia unei vechimi, care e o mixtură de geografie, botanică şi credinţă local nuanţată. Are aerul unui ins ajuns într-o metropolă, unde îşi dă seama că nu se poate despărţi de imaginea locului natal, pe care-l inventariază cu rafinament modernist: <<Un răsărit de soare, ceaiul de cătină/ Bătaia vecinei în perete/ Ai de ales: plăcinta cu mărar/ Ori urcarea pe munte/ O albină căzuse din raiul ei de polen/ Tocmai în faţa luminii/ Abia ivită pe cer…>>(Ceremonia zilei)”.

Deosebit de relevantă pentru pentru axa centrală a lucrării, idee care – aşa cum se va vedea în următorul capitol – străbate ca un fir roşu întreaga poezie a lui Ion Burnar, este următoarea opinie formulată de Gh. Grigurcu: “Specialitatea domniei sale rămâne o specialitate rustică pătrunzătoare, precum acea mireasmă proprie odăilor din vechile case ţărăneşti, amestec de fructe puse la uscat, de lemn uşor putrefiat, de ţesături de lână stătute: <<Din cer/ Sau dintr-un ochi înspăimântat/ Fiinţă m-am trezit,/ Aureolă pentru lumina fără lucire/ În partea nedreaptă a raiului// Odată şi odată…/ Dar când fi-va noaptea o floare/ Mai înaltă decât crinul?/ Doar gândul mă duce nebun/ La albul din lemn dăruit>>(Anabasis)”.

Cu totul altfel se prezintă poezia lui Echim Vancea, deci despre ea scrie după cum urmează: “De o speţă deosebită este Echim Vancea. Empatia acestuia nu se arată decât indirect, prin intermediul unor proceduri laborioase, printr-o complicaţie care s-ar putea să reprezinte un semn de discreţie. Deseori, firile emotive, pudice îşi ascund naturaleţea cu ajutorul unor divagaţii ori încifrări. Echim Vancea ne înfăţişează o plastică întortocheată a verbului, aidoma unui pariu cu acesta: <<tu crezi că nu avea destulă lumină pentru a vedea întunericul şi pe urmă a trebuit să fii de faţă să vezi cum un trandafir învaţă matematica>>”.

Cât despre Vasile Muste, ne înştiinţează Gh. Grigurcu, “el stoarce din folclor zemurile unor senzaţii proaspete, împrumută din aceeaşi materie tutelară contururi paradisiace”. Şi mai departe: “Viaţa se îngemănează cu moartea într-o atmosferă de pictură naivă: <<cunosc un drum mai scurt decât/ o tăietură de lumină// cu un pumn de rouă noaptea-mi bate-n/ geam/ tot aceeaşi noapte care m-a născut// se gândesc părinţii poate să-şi urmeze/ iarăşi drumul de la început// bunicule de ce ai aşezat/ această lumânare lângă tine// să vezi cât sunt de supărat/ pe ziua care vine>>(Dialoguri)”.

Întreaga poezie a doctorului Ieremia Lenghel se caracterizează prin stilul ce poartă amprenta sigură a individualităţii. Volumul Poeme atemporale apărut în anul 2006, se impune în atenţia iubitorilor de artă printr-un plus de gingăşie şi graţie în comparaţie cu producţiile anterioare, rod al surprinderii inefabilului în zborul tremurat a efemeridelor din haiku-uri. Şi astfel clipa se preface-n veşnicie, iar vraja poeziei devine eternă în sufletele însetate de frumos, chiar dacă frumosul se dezvăluie doar pas cu pas, picătură cu picătură. Adică pe măsura omului căutător, acesta – după cum ştim – scormonind cu sudoarea frunţii după fiecare atom de fericire şi aflându-şi bucuria înălţătoare în necontenita nelinişte a creaţiei. De unde şi titlul volumului, atemporalul rupând legătura artistului cu timpul în năzuinţa lui spre Absolut…

Dar iată câteva mostre din cartea despre care se face vorbire: “Dansul libelulelor/ străluminări de stea,/ ipostaze ale efemerului”(Efemer). Sau: “Albastru de cer,/ viorea/ oglindită în etern” (Veşnicie). Ori în Civică: “În/ orizont/ etern/ renumele/ să-i profilăm,/ cetăţii/ datori suntem”.

George PETROVAI