Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » BIOGRAFII » PERSONALITĂȚI » Radu Gabrea – rămas bun la Roșia

Radu Gabrea – rămas bun la Roșia

E doisprezece februarie 2017, duminica în care la București are loc înmormântarea cunoscutului regizor român Radu Gabrea. În satul transilvan Roșia/Rothberg, lângă Sibiu, soarele plăpând se strecoară prin aburii iernii, făcând să se topească încetișor pojghița de pe bălțile înghețate.

În jurul bisericii evangheliche nici țipenie de om, deși clopotele bat.

Noi, trei siluete răsfirate, rătăcim prin curtea bătrânei biserici săsești fortificate. Suntem două femei și-un băiețel. Prin portalul larg deschis se văd băncile goale și altarul pe care ard câteva lumânări. O țigăncușă cu ochi veseli vestește sosirea iminentă a preotului și ne-ndeamnă să-l așteptăm. Fata ne lămurește că nu mai sunt sași; au plecat în Germania sau la cimitir, dar „popa sașilor” ține în fiecare duminică la ora doisprezece o slujbă, de unul singur! „Se va bucura de oaspeți!”, adaugă.

Părăsită de oamenii de bună credință, de Dumnezeu însă de bună seamă că nu, biserica respiră liniște. În ciuda luminii atotprezente, care inundă fiecare colț, sugerând doar optic căldura, frigul dinăuntru mușcă mai aprig decât cel de-afară.

Îmbrăcat cu un mantou tivit cu blană de vidră, drept odăjdie, cu chipul încadrat de părul complet albit și des ca o cușmă ireală, preotul Eginald Schlattner se-ndreaptă spre noi, ne salută și ne invită să luăm loc în banca „străinilor”. În ton neutru ne explică ordinea în care odinioară se așezau în bănci membrii comunității. Locurile lor încă le mai respectă; rămân rezervate și astăzi și pe veci, conform principiului ordinii tipice germane. Cine știe, poate încă mai sunt toți prezenți, doar noi nu-i putem vedea…

Ne așezăm în a doua bancă, în spatele locului rezervat coanei preotese, gol și el pentru totdeauna, și ne-nvelim cum putem în năframele negre, rămase de izbeliște de pe urma țărăncilor săsoiace plecate din țară la începutul anilor nouăzeci. Accesorii specifice zilelor de duminică, parte componentă a portului local, broboadele abandonate în grabă își mai dovedesc măcar cu această ocazie utilitatea.

Preotul vorbește despre prietenul său, plecat și el recent dintre noi, regizorul Radu Gabrea. Vestea morții sale, survenite la 79 de ani, vârstă mai redusă decât cea a părintelui, care s-a născut în 1933, l-a marcat mult pe acesta din urmă. Rostește cuvinte pline de respect și de consolare la adresa soției prietenului său, Victoria Cocias, actriță venerată de public, care n-a precupețit niciun efort pentru a veni alături de soțul ei bolnav, îngrijindu-l cu profundă dragoste în anii din urmă. Tot ea este cea care a interpretat cu magistrală noblețe și dăruire rolul mamei personajului principal (autorul însuși) în cele două ecranizări ale romanelor sale.

Deși în plan privat regizorul se retrăsese în ultima vreme în casa sa din afara Bucureștiului, în planul profesiei n-a încetat munca la proiectele sale cinematografice. În fapt, chiar în urmă cu câteva zile se afla în faza ecranizării celui de-al treilea roman al prietenului său, preotul și scriitorul Eginald Schlattner. După succesul reputat cu filmele „Cocoșul decapitat” și „Mănușile roșii”, având la bază romanele cu același nume, Radu Gabrea lucra la filmul „Clavir în ceață”, după cartea cea mai dragă inimii prietenului său, roman ce zugrăvește marea dragoste dintre un tânăr sas, speriat și stângaci, și o româncă focoasă, pe deasupra și ortodoxă. Două personaje aparent distincte, dar deopotrivă victime ale dictaturii comuniste… Rămâne de văzut dacă acest proiect își va mai găsi finalizarea după dispariția maestrului.

Faptul că, din mulțimea de filme de succes ale regizorului Radu Gabrea televiziunea română (TVR2) a ales tocmai cele două ecranizări ale romanelor lui Eginald Schlattner, pentru a le transmite la o oră de maximă audiență în chiar seara anterioară înmormântării sale, l-a surprins pe autorul și prietenul său, onorându-l și bucurându-l în același timp.

Într-adevăr, o prietenie strânsă, datând de mulți ani, a unit acești doi oameni marcanți ai culturii noastre contemporane, dar mai cu seamă a sudat cele două suflete și minți-surori, care-au plămădit, atât separat cât și împreună aluatul artei ce dăinuiește peste timp. Buna înțelegere dintre ei a mers uneori atât de departe încât regizorul s-a identificat, adesea mai tare decât autorul însuși, cu personajul principal al operelor sale autobiografice, romane de largă respirație, nu arareori controversate.

Surprins în diferite epoci, vârste și ipostaze, deopotrivă spectator cât și participant la istoria zbuciumată a României ultimilor optzeci de ani, preotul de penitenciare Eginald Schlattner este protagonist și martor al acțiunii cărților sale. Lui îi revine meritul de a fi imortalizat pe hârtie, prin prisma personajului direct implicat, acele momente dificile din istorie, nepermițând căderea lor în uitare. Regizorul, însă, este cel care a depășit limitele polemicii înfocate ce se dă în continuare pe tărâmul percepției subiective a celor trei romane, oferindu-ne posibilitatea de a contempla tabloul acelor zbuciumate trăiri profund umane, transpuse cu mijloacele artei audiovizuale. Grație acestei înțelegeri dintre cei doi, scriitorul frământat în continuare de îndoieli și de întrebări este scutit de bulversanta experiență a repetării acelor traumatizante momente, nefiind obligat să asiste la pașii concreți ai ecranizării romanelor sale.

Preotul recunoaște că nu a participat aproape deloc la demersurile cineastului. Cu toate acestea, spre surprinderea sa, filmele redau cu o fidelitate de-a dreptul incredibilă exact ceea ce a încercat el să spună. O dovadă mai bună de încredere reciprocă și de sinergie aproape empatică nici că se putea!

Poate că motivele acestei miraculoase suprapuneri rezidă și în numereoasele asemănări dintre biografiile celor doi prieteni. În multe puncte, destinele lor vădesc similitudini frapante. La fel ca preotul din Roșia, și Radu Gabrea se trage – ce-i drept doar pe linie maternă – dintr-o familie română cu naționalitate germană. Atât regizorul, cât și preotul au urmat inițial studii superioare cu profil tehnic, devenind ingineri, pentru a se decide apoi, după absolvire să se dedice profesiilor care corespundeau adevăratelor lor pasiuni. Ca studenți, ambii au fost arestați și anchetați de securitate, fiind deținuți, luni și ani de zile în regim de arest. În timp ce Radu Gabrea, eliberat fără a fi purtat prin procese, și-a putut finaliza studiile superioare, Eginald Schlattner a fost condamnat de Tribunalul Militar cu pierderea drepturilor civile, fiind exmatriculat timp de 11 ani.

Persecutat de politrucii prolecultiști, regizorul alege exilul și emigrează în Germania, de unde se va întoarce după căderea Cortinei de Fier. Preotul cu convingeri asemănătoare se decide însă să rămână în România, asumându-și destinul fatidic de indezirabil și asisitând neputincios la exodul enoriașilor săi spre imaginarul tărâm al făgăduințelor, Occidentul. Preocupați de problematica înstrăinării și de greutatea de a-și afla fericirea departe de patrie, ambii optează pentru România.

Totuși, în ciuda asemănărilor, există un punct la care Gabrea și Schlattner se deosebesc: motivația și credința. În timp ce regizorul a ales să-și îndeplinească menirea trudind pe drumul său, convins că Dumnezeu va recunoaște și accepta demersul său bazat pe deplina încredere, preotul este cel care  ̶  marcat fiind de un destin implacabil  ̶  pune în mod paradoxal la îndoială legitimitatea credinței necondiționate, îndrăznind să polemizeze până și cu însăși Dreptatea Celestă.

Ilustrat cu citate din Scrierile Sfinte, mottoul  părintelui ar fi ”Eu cred, Doamne, ajută-mi necredința”, în timp ce prietenului plecat de lângă tot el îi atribuie versetul ”Închină Domnului drumul tău și ai încredere în el”. Această serenă abandonare în brațele credinței a fost o caracteristică a lui Radu Gabrea, spune Eginald Schlattner în predica sa, o trăsătură pentru care l-a admirat și poate l-a și invidiat. Nu se știe care dintre cele două căi se va dovedi a fi fost cea dreaptă. Timpul va decide sau va lăsa, iarăși, loc pentru interpretări.

Așa se face că în trecute ocazii, prin duminici în care părintele Schlattner oficia ca de obicei slujba în biserica sa văduvită de enoriași, inima i-a tresărit bucuroasă la vederea unui familiar cap pleșuv răsărit printre băncile din spate. Cu brațele deschise și-a intâmpinat pe-atunci prietenul drag, străduindu-se din răsputeri să-i cuprindă, într-o frățească îmbrățișare, trupul corpolent. Acele momente de cald bun venit nu se vor mai repeta. Vor rămâne ferecate pentru totdeauna în amintire, ca niște prețioase relicte din trecut.

E liniște perfectă în biserică. Aburul respirației noastre desenează nori în miniatură prin aerul înghețat. E timpul să ne ridicăm și să stingem lumânările.

Afară, în fața ușii bazilicii romane vechi de opt secole mai întoarcem odată capul și citim inscripția de întâmpinare: „Weise mir, Herr, deinen Weg!” (Arată-mi, Doamne, drumul tău!). Religioși sau nu, cu toții ne punem întrebări asupra drumurilor pe care ni le-alegem. În funcție de poziția din care le privim, opiniile se deosebesc. Nu e sigur că stă-n puterea noastră să deducem opțiunea corectă.

Traseul nostru imediat ne poartă în plimbare în jurul bisericii. Pentru o clipă adăstăm pe o bancă anume plasată la loc însorit, numai bună de savurat razele soarelui hibernal cu dinți. Ce bine face să-ți scalzi fața în lumina blândă a amiezii! Zidul cetății, deși mâncat de vreme, pare să ne protejeze, la fel ca străvechiul turn de apărare, falnic simbol ocrotitor.

Ascult explicațiile despre istoria și arhitectura bisericii datând din 1225 și nu mă pot stăpâni să nu remarc că fundația pare a se fi scufundat în pâmânt cu aproape un metru.

„Nu, nicidecum biserica nu se scufundă, n-ar rămâne perfect verticală dacă ar fi așa. Pământul e cel care se ridică în jurul ei”, îmi spune părintele. ”Ia mai gândește-te odată!”

Mă gândesc la comori și orașe-ntregi îngropate, la rătăciri prin curți pustii, acoperite de nisipuri, la puterea împăciuitoare a gliei primitoare și la ultimul loc de odihnă al regizorului, căruia în chiar acest moment i se stabilește pe veșnicie domiciliul stabil într-un loc săpat în același etern pământ. Moștenirea pe care ne-o lasă e covârșitoare și-și imprimă amprenta.

„Doamne, împacă-i sufletul cu viață veșnică!” ̶ „Herr, tröste ihm die Seele mit ewigen Leben!”  ̶  obișnuiau să spună sașii din Rothberg pe la-nmormântări, în limba lor, cea pe care statul român nu le-a interzis-o niciodată. Așa a fost cândva, odinioară…

Părintele Eginald Schlattner și autoarea în biserica din Roșia/Rothberg

Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Roșia-Rothberg, februarie 2017


Etichete:

Un comentariu

  1. admin

    Multumim, Gabriela, că ne amintești despre oameni mari, care, din păcate, s-au făcut pulberi stelare! Dumnezeu să îl odihnească pe dl.Gabrea în pacea sa sfântă!

Comments are closed.