Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » JAIME SILES: POEME

JAIME SILES: POEME

Jaime Siles (Valencia, 1951). Personalitate uriaşă, de factură renascentistă, profesor, om de ştiinţă, poet, eseist, traducător, foarte bine cunoscut şi recunoscut în lumea literar-artistică şi academică din Europa şi dincolo de graniţele ei. Poezia sa, de un extraodinar rafinament al expresiei, explorează acele adâncimi ale Fiinţei unde impermanenţa şi dihotomiile se sting şi unde eului i se revelează esenţa, altfel spus: grandoarea indicibilă şi neclintită a Vacuităţii (sp. Nada) .

                                                                   *

Doctor în Filologie Clasică la Universitatea din Salamanca.

Bursier al Fundaţiei Juan March, cu studii aprofundate la Universitatea din Tübingen, sub conducerea lui Antonio Tovar. Ulterior, cercetător cu contract  în Departamentul de Lingvistică al Universităţii din Colonia, unde a colaborat cu  Jürgen Untermann la Monumenta Linguarum Hispanicarum. Între 1976 şi 1980, profesor de Filologie Latină la Universitatea din Salamanca; între 1980 şi 1982,  prin concurs, la cea din Alcalá de Henares. În 1983 a obţinut catedra de Filologie Latină a Universităţii din La Laguna (Tenerife). În acelaşi an a fost numit Director al Institutului Spaniol al Culturii din Viena şi Ataşat Cultural la Ambasada Spaniei în Austria.,funcţie ce s-a încheiat – la propria cerere – în noiembrie 1990. Profesor Onorific al Universităţii din Viena (1984 –1986),Gastprofessor al Universităţii din Graz (1985); Gastprofessor la Universitatea din Salzburg (1986); Visiting Professor al Universităţii  din Madison-Wisconsin (1989); Profesor Visitante al Universităţii din  Bérgamo (1990); Profesor la Universitatea din Berna (1990 şi 1991); Ordentlicher Professor  al Universităţii St. Gallen (1989 – 2002), la a cărei Facultate de Ştiinţe şi de Cultură a fost  decan (1997 – 1998); Profesor Visitante la Universitatea din Turín (1996); Profesor Visitante la Universitatea din Geneva (2000 – 1 şi 2011 – 12); profesor invitat la École Normale Supérieure din Lyon (2011), la Universitatea  Blaise Pascal de Clermont-Ferrand (2012), la Universitatea din Orléans (2013), şi la Universitatea Marne – La Vallée (2014).  În prezent, este Profesor de Filologie Latină la Universitatea din Valencia. A fost Preşedinte al Societăţii  Spaniole de Studii Clasice (2008 – 2016), director al Aulei de Studii Clasice a Institutului Alfonso El Magnánimo din Valencia şi director al Departamentului de Filologie Clasică de la Universitatea din Valencia. A fost secretar de  redacţie la  Revista de Occidente şi Consilier Cultural  în Reprezentanţa Permanentă a Spaniei la ONU. În 1973 a obţinut Premio Ocnos; în 1983, Premio de la Crítica de País Valenciano şi Premio  de la Crítica Nacional; în 1989, Premio Internacional Loewe de Poesía şi în 1998, Premio Internacional Generación del 27. În anul 2003 a fost distins cu Premio  Teresa de Ávila şi, în 2004, cu Premio bienal de las Letras Valencianas, acordate ambele întregii sale opere. A primit de asemenea Premio Nacional de Poesía José Hierro în 2008, Premio Internacional de Poesía Ciudad de Torrevieja, tot în 2008, şi Premio Tiflos, Premio Extraordinario de Bachillerato (1967), Premio Extraordinario de  Licenciatura (1973) şi Premio Extraordinario de Doctorado (1976).  A fost distins cu Encomienda de la Orden del Mérito Civil (23 iunie 1990), la Gran Cruz de Honor pentru servicii aduse Republicii  Austria (1991) şi cu Medalla de Plata de la Emigración (2003). Académico de Número de la Real Academia de Cultura Valenciana, Académico Correspondiente de la Real Academia de Bellas Artes de San Carlos (2001) şi Académico Correspondiente de la Real Academia de la Historia (2005). În 2013, Municipalitatea Valencia l-a numit Hijo Predilecto de la Ciudad şi Universitatea din  Clermont-Ferrand i-a acordat titlul de  Doctor honoris causa.

În calitate de cercetător multidisciplinar, a lucrat în diverse domenii, precum epigrafia prelatină din Peninsula Iberică, poezia clasică greco-latină, poezia şi pictura spaniolă din Secolul de Aur, poezia europeană şi hispanoamericană contemporană, relaţiile dintre scriitură şi pictură din Antichitatea Clasică până în zilele noastre,  teoria şi istoria traducerii.  A tradus teatru, poezie, roman şi eseu din nouă limbi (greaca clasică, latină, greaca modernă, franceză, italiană, catalană, portugheză, engleză şi germană).

Este autor a 36 de cărţi de poeme – multe dintre ele traduse în alte limbi; 14 cărţi  de eseu şi cercetare; 20 traduceri; 9 ediţii; 144 articole ştiinţifice; 26  prefeţe; peste o mie de recenzii de carte.

Poeme

 

Daimon Atopon

                        A Marifé y Pepe Piera

 

I
Poţi fi căutat sub un chiparos de spumă,
în degetele aerului metalic din vis,
într-un vulcan de păsări incendiate de zăpadă
sau în valurile fără glas ale peştilor de argint.

Te ascunzi în râuri,
în frunzele de piatră,
în aştrii selenari îngheţaţi.
Trăieşti dincolo de vene,
la marginea dinţilor,
invizibil în sângele nud al aurorei.

Te-am văzut de multe ori arzând în cristale,
tresărind în pupile,
consumându-te în ecourile unui abis nenumit.

Umbra ta mi-a dat lumină,
mi-a mângâiat fruntea,
s-a făcut corp în gura mea.
Şi privirea ta arde, fulger de gheaţă,
fum în sprâncene,
lavă.

II

Arbore al uitării, tu,
trup neîntrerupt,
porumbel suspendat deasupra bulboanei.

E o sare albastră dincolo de sprâncenele tale,
o mare de foc deschis în obrajii tăi

şi un tic-tac indicibil, ce mă duce
până la un zeu profund, clădit din spumă.

E ca şi cum ai cerceta aerul,
ca şi cum ai zgâria misterul,
ca şi cum ai înjunghia umbra.

Te voi descoperi,
femeie metalică, între spini:
un murmur de sânge transparent
pe chipul pierdut al tăcerii.

III

Prin tine lumina urcă în amiază,
nisip prelungit până la buzele mele,
fir de pământ arzător şi grăbit
unde spaţiul răsare mai intens
.

E un gheizer de spumă,

de lavă întreruptă,
de porumbel incomplet,
ce multiplică aerul în dimensiunea vocilor.

Totul e muzică, notă, diapazon.
Până şi trupurile, în nimic, sună.

                                                            (Canon, 1973)

 

Muzica apei

 

Spaţiul

dedesubtul spaţiului

este forma apei

în Chantilly.

Nu tu, nici memoria ta.

Doar numele,

de limbajul tău scris

pe tăcerea din tine:

 

un idiom de apă

dincolo de semne.

                                     (Música de agua, 1983)

Oglindă

 

Îţi privesc oglinda

plină de ochi cenuşii.

Lumina îi smulge.

Numai ecoul

poate să umple

cu umbre

cristalul.       

                (Música de agua, 1983)

Tărâmul nopţii

Noaptea te scrie,

                              te transcrie,
te inventează.

                                             Aşa,

                                            ca pe hârtie,

o simplă pânză,
                   timpul:

o filă unde noaptea
ar dezghioca
pământul din priopria-i efigie,
chipul,
trupul său din care răsar
invizibile semne.
Tărâmul nopţii,
la Terra della Notte,
teracotă ori  destin
ori scriitură ce plăsmuieşte
ceea ce e îndepărtat de tine,
ceea ce e dincolo de tine:
alfabet nocturn al nimicului.

                                           (Música de agua, 1983)

 

 

 

Unghiuri moarte

 

I

 

Să trăiesc în latura cealaltă a poemului

şi nu în realitate, care este reflexul său.

Să traversez aceste căi

ce se află de cealaltă latură a vieţii.

Să privesc parcurile şi pieţele sale,

pline de lumină în beţia dimineţilor.

Să simt zbuciumul frunzelor

într-un aer nemişcat, circular.

Să văd străfulgerarea apelor

unui râu ce curge fără început nici sfârşit.

Să ignor ceea ce ştiu,

să cuget că nu mai exist.

II

 

A trăi viaţa poemului,

a luneca pe glasul său,

pe respiraţia sa,

pe saliva sa.

A simţi cum cerneala

ajunge la rădăcina sa originară,

a-i asculta vibraţia pânzelor,

a mirosi parfumul vegetaţiei sale,

a te scufunda în sunetele sale,

în bătăile inimii sale, în algele sale,

a şti ce s-a dus,

ce nu a putut fi,

ce nu a fost.

Dar ştiindu-l cum a fost:

liber de făţărniciile confuze

ale limbajului, ale culturii,

ale statuilor.

Liber de orice.

Liber, mai cu seamă, de mine.

Unde nu există

nici semne nici cuvinte.

Unde nu există nimic.

Unde numai nimicul

să fie idiomul lui Dumnezeu.

III

 

În acel neant pur

unde trăieşte poemul

să fii ca în tranzit,

ca într-o călătorie,

ca într-o sărbătoare,

ca într-o vizită.

Să fii ca în trecere,

aşa cum şi eşti în propriul eu.

Să trăieşti, în poem,

cealaltă latură a poemului.

Să trăieşti viaţa poemului

în trecerea neîntreruptă a eului.

                                  (Himnos tardíos, 1999)

Interioare

I

 

În tactilitatea lăuntrică a pescăruşilor
se află un ecou de umbre ce conduce
la o intemperie de cristal.

Ceea ce aerul ridică este propria-i prezenţă
care, într-un ritm de lumini, se diluează
spre o deschisă şi singură identitate.

Cât de profund este acest lăuntru al aerului,
ale cărui forme îi modulează nefiinţa!

 

                                              (Alegoría, 1977)

Piaţa San Pedro en Faro

               A Manuela y Nuno Judice

În această piaţă San Pedro en Faro plouă

nu se ştie: cu flori sau cu păsări.

Iunie îşi întinde cerneala pe sol

precum soarele umbra în spaţiu

şi moartea apare în penumbră

aidoma oxidului în lanţurile bărcilor.

Pluteşte în ritm lent dimineaţa

în timp ce totul pare un desen grăbit:

această viziune a zilei este o altă zi

şi acest acum mâzgălit a fost clar mai  înainte.

Dispare tot ce văd:

se scufundă în ţinutul depărtării

şi eu rămân în această piaţă

ca într-o lentă, estompată grădină

unde mă voi putea pierde sau m-am pierdut,

unde mă voi putea căuta şi voi fi găsit

nu în latura aceasta a pieţii, nu – în cealaltă

ca zborul lichid al păsărilor

ce beau cerneala serii

şi-i traversează umbrele foarte încet.

Precum ele în mine, aşa întârzii

în această piaţă San Pedro en Faro:

când se va întoarce lumina, vom fi,

ca florile acestea şi ca păsările acestea,

doar o ploaie violetă de sidef

în piaţa San Pedro en Faro.

                                                     (Desnudos y acuarelas, 2009)

 

Impresia cuiva la cei LX de ani ai vârstei sale

La zece ani

viaţa

îmi părea

grea ca o pleoapă.

 

La douăzeci,

vegetală

aidoma unui fruct

întrezărit în vis.

La treizeci

simţeam

mângâierea focului

ce locuieşte în lăuntrul ei

şi veninul suav

ce înfăşoară tot ce-i pământesc.

La patruzeci

totul începu a nu fi.

 

De atunci

aproape că am încetat să exist.

Umbra este rima

ce mă însoţeşte mereu.

Trupul meu, strofa pe care ea o scrie.

Şi ilizibilu-i text,

eul meu tot mai indescifrabil.

Ce rămâne atunci,

sub a nu fi?

Numai această impură senzaţie de nimic.

                                                      (Inédito)

Traducere din limba spaniolă şi prezentare: Eugen Dorcescu