Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » George PETROVAI: Triada scriitoricească Iuri Dombrovski-Vasili Grossman-Alexandr Soljenițîn sau cuvântul curajos contra totalitarismului grețos

George PETROVAI: Triada scriitoricească Iuri Dombrovski-Vasili Grossman-Alexandr Soljenițîn sau cuvântul curajos contra totalitarismului grețos

                                                                          Triada scriitoricească

                                         Iuri Dombrovski-Vasili Grossman-Alexandr Soljenițîn

                                             sau cuvântul curajos contra totalitarismului grețos

De ce tocmai acești trei scriitori sovietici-ruși? Pentru că ei au în comun nu numai curajul de-a protesta împotriva totalitarismului bolșevic în general, împotriva celui stalinist în special, ci și atotumana calitate de martiri întru triumful adevărului și libertății – au fost arestați, anchetați, deportați și înlăgărați, iar operele lor au fost și ele arestate pentru o lungă perioadă de timp. ne Sovietică (Boris Pasternak, Anatoli Rîbakov etc.), cât și în afara ei (Radu Gyr, Nichifor Crainic, Paul Goma, trei dintre cei mai intransigenți, totodată mai remarcabili condeieri români anticomuniști). Dar despre Boris Pasternak am scris cu ceva timp în urmă amplul text „Doctor

Desigur, numărul scriitorilor protestatari este mult mai mare, atât în fosta Uniu ul Iura Jivago, unul dintre eroii de referință ai literaturii de rezistență”, Anatoli Rîbakov iese din schemă prin aceea că a cunoscut într-o mai mică măsură persecuțiile regimului concentraționar (a emigrat cu întreaga familie în Statele Unite), iar în ceea ce-i privește pe scriitorii noștri martiri, cred că ar fi cazul să le acordăm cuvenita atenție și recunoștință pentru pilduitoarele lor înfăptuiri umane și scriitoricești, așa încât tot sufletul în sufletul acestui neam să știe că Radu Gyr n-a încetat să scrie nici atunci când viața lui atârna de un fir de păr după apariția celebrului protest liric „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” și că Nichifor Crainic n-a făcut compromisuri nici măcar atunci când, privit și tratat mai ceva ca un paria, era hăituit de uneltele bolșevismului.

Iată-l, de pildă, pe mult nedreptățitul Iuri Dombrovski (născut la Moscova în anul 1909), cel despre care excelentul traducător Mircea Aurel Buiciuc scrie următoarele în „Tabelul cronologic” al romanului „Pe urmele șarpelui boa” („Conservatorul muzeului de antichități”), carte apărută la Editura Minerva, BPT, 1991: „A fost un Om de exemplară cutezanță și cinste, o mare conștiință a epocii în care a trăit, un Om liber în cuget și în comportament, străin de tot ce înseamnă ipocrizie și lașitate, un Om generos și plin de bărbăție, în cel mai înalt sens al acestei expresii. N-a iubit banii, obiectele efemere, ci semenii, cărțile, pictura, arta în general și sfințenia Cuvântului”.

Însă stalinismul făcea tot ce-i stătea în putință să scape de asemenea martori incomozi, și posibilități avea cu toptanul (legi adecvate, precum sinistrul Articol 58 din Codul penal, N.K.V.D., milițieni, activiști, agitatori și turnători, temnițe, lagăre, gardieni și torționari), așa că sărmanul Iuri Dombrovski, adept al răspunderii morale a ființei umane (în mod deosebit a creatorului față de tot ce se petrece în jurul său), n-avea cum să scape nici de ochiul vigilent al partidului și nici de brațul lui înarmat: Îndată după absolvirea „Cursurilor superioare de literatură”, pe motive politice este exilat în Alma-Ata (orașul merelor) din Kazahstan (perioada 1932-1935), urmează ancheta și detenția din anul 1937 pentru eseul „Tezaurul de cărți al Kazahstanului”, deportarea în ținutul Kolîma (1939-1943) și cea în regiunea Irkutsk (1949-1955) într-un lagăr de muncă forțată, cu regim extrem de drastic!

Cu toate că autorul a avut originala idee de-a plasa acțiunea romanului, respectiv de-a instala puterea sovietică și apogeul stalinismului din 1937-1938 (anii Marii epurări) în lumea basmului celor o mie și una de nopți, când noi pătrundem în desfătătoarea substanță a cărții, pe care Valeriu Cristea o consideră „una dintre cele mai valoroase opere ale literaturii sovietice ruse de după război” (romanul vede lumina tiparului în anul 1964), constatăm că în feerica lume din sud se petrec toate acele oribile lucruri care se petreceau atunci în întreaga Uniune Sovietică: obligatoriile portrete și lozinci ale tătucului Stalin, mâna lungă a N.K.V.D.-ului în pancarte, propaganda antireligioasă, delațiunea, teama permanentă de urmărire, percheziții și arestări, precum arestarea la trei noaptea a administratorului muzeului, arhivigilența agitatoarei Zoia Mihailovna, o grăsună cu ochi „mici, înguști și porcini”, dogmaticul zel al Aiupovei, secretar științific la Biblioteca republicană din Alma-Ata, al cărei soț tocmai fusese ridicat, ura proletară față de sabotorii care umpleau depozitele de grâne cu gărgărițe, încât autoritățile au fost nevoite să ardă „miliarde de puduri de grâne”, nenumăratele procese-fulger cu ușile închise, în urma cărora „noi ne-am adunat la sfârșitul orelor de program să cerem pedeapsa cu moartea”.

Bineînțeles că într-un asemenea climat aiuritor, tragicomediile nu pot să lipsească: atunci când oamenii au decedat și nu mai pot fi arestați, autoritățile – precum în memorabila scenă cu răposatul și înrămatul Blinderman – nu ezită să le aresteze portretele; întrucât este o regulă ca toți arestații să-și recunoască vina, fratele brigadierului Potapov recunoaște într-un târziu că-i sabotor și este împușcat; cu toate că în cele din urmă omoară uriașul șarpe de casă, vasăzică deține proba existenței șarpelui despre care se credea că ar fi un boa fugit din menajeria unui circ (el, de altminteri, dă numele „conspirativ” al romanului), totuși, brigadierul Potapov urmează să fie arestat, fiind suspect din pricina înrudirii  cu un fost diversionist și pentru că securiștii au dovada (sic!) că el spionează în favoarea Germaniei naziste (scrisoarea adresată brigadierului, prin Ministerul de Externe al Reich-ului, de către Societatea germană pentru aclimatizarea animalelor, foarte interesată de „apariția șarpelui boa în munții Ala-Tau”); însuși Aleksei Zîbin, personajul central al romanului și alter ego-ul scriitorului (prenumele lui apare o singură dată în această carte, iar numele de familie ne este făcut cunoscut de autor doar în „Facultatea de lucruri inutile”, continuatorul romanului „Conservatorul muzeului de antichități”), însuși Zîbin, prin urmare, intră în vizorul enkavediștilor încă din acest roman, iar în cartea următoare este efectiv arestat.

Da, căci deși Zîbin afirmă despre sine că doar lipește oale și face fișe, străduindu-se să treacă „cât mai ușurel printre oameni”, așa încât „să nu stânjenesc pe nimeni, să nu supăr și să nu nu pricinuiesc nimănui neplăceri”, prin chiar firescul vieții și gândirii sale, el se opune nefirescului istoriei și prin cultură se opune barbariei dirijată de la centru.

În aceste condiții, când Aleksei afirmă în auzul enkavedistului Mihail Stepanovici că „o armată de oameni liberi va învinge întotdeauna o armată de robi”, iar directorului muzeului, fost comandant de divizie, îi spune că „puterea adevărată se împletește cu bunăvoința fie și numai pentru că-i trainică”, nu-i de mirare că stârnește prea multă zarvă pe unde trece și că în antologica scenă din biroul locțiitorului comisarului, cu frapanta asemănare dintre acesta și chipul stăpânului din portret, el constată că „eu și el aveam, cum spun fizicienii, sisteme de calcul absolut diferite, iar eu bâjbâiam undeva pe alte coordonate”.

În afară de limbajul cuceritor, de fluiditatea acțiunii și de splendidele tablouri impresionist-simboliste, decupate din luminoasa natură a Sudului („Albăstrii erau povârnișurile munților acoperite de păduri; liliachii – pietrele și pământul argilos din râpele golașe; de un albastru intens – tufele de porumbar și marginile cușmelor de zăpadă ce acopereau crestele”), cititorul întâlnește în carte câteva izbutite simboluri, absolut trebuincioase pentru ca autorul să-și poată comunica mesajul anticomunist la un înalt nivel artistic: șarpele boa (cum spuneam, în realitate un enorm șarpe de casă) întruchipează nelipsitul balaur din basme și simbolizează totalitarismul, iar aurul căutat cu atâta înfrigurare de localnici și de arheologii muzeului, simbolizează valoarea trecutului, la care Zîbin recurge în repetate rânduri pentru a scoate și mai pregnant în evidență grozăvia prezentului.

*

La rândul lui, Vasili Grossman a pledat cu atâta curaj în favoarea libertății și demnității umane, ambele călcate în picioare de către stalinism, încât în 1960, patru ani după raportul lui Hrușciov la Congresul al XX-lea al partidului („Despre cultul personalității și urmările lui”) și anul în care scriitorul încearcă să-și publice „Viață și destin”, partea a II-a din dilogie (prima parte, intitulată „Pentru o cauză dreaptă”, fusese publicată în 1952), „A avut loc o descindere la locuința lui Grossman și au fost confiscate materialele romanului, manuscrise, ciorne, până și indigourile care au servit la dactilografierea lucrării” (Ion Ianoși în prefața nuvelei „Panta rhei”, Editura Humanitas, 1990).

Toate acestea se întâmplau în anul 1961, adică după ce redactorul șef al revistei „Znamia”, revistă la care Grossman predase în 1960 manuscrisul, i-a adus la cunoștință că „o astfel de lucrare nu va putea fi tipărită decât peste…250 de ani” și înainte de Congresul al XXII-lea al partidului, unde Hrușciov l-a atacat pe Stalin mai abitir ca în 1956. Verdictul de nepublicare a cărții este confirmat de ideologul șef Suslov în audiența din 23 iulie 1962: Da, el n-a citit cartea, „dar are toată încrederea în tovarășii recenzori”…

Aceasta fiind poziția oficialilor bolșevici față de scriitorul Vasili Grossman, se subînțelege că bătăioasa nuvelă „Panta rhei” („Totul curge”), tocmai de aceea extrem de valoroasă, nu putea să aibă un destin publicistic mai bun. Concepută între anii 1955 și 1963, perioada de elaborare a romanului „Viață și destin”, povestirea (așa-i spun criticii) este terminată de-abia după arestarea manuscrisului și definitiva sentință de nepublicare.

Iată de ce povestirea a trebuit să aștepte până în anul 1989 ca să vadă lumina tiparului, adică taman un sfert de veac după moartea scriitorului. Chiar și în aceste condiții, ne informează Ion Ianoși, „revista «Oktiabr» și-a asumat nu puține riscuri”, dovadă amplul studiu al lui G. Vodolazov, care sub titlul „Lenin și Stalin”, a fost inserat ca introducere a povestirii. Un studiu fără obiecții de natură artistică, cică se recunoaște valoarea deosebită a povestirii și, în numele pluralismului socialist, se respectă „dreptul autorului la un punct de vedere propriu”, însă cu un  categoric caracter politico-ideologic, prin care comentatorul încercă să-l salveze (!) pe Grossman de posibilele învinuiri venite din partea cititorilor și interpreților dogmatici.

Adică, fiind în anul 1989, nu mai deranjează ca pe vremuri când se scrie negru pe alb că personajul principal Ivan Grigorievici a fost turnat de Vitali Antonovici Pineghin, fostul lui coleg de facultate, și că, aidoma atâtor milioane de compatrioți de pe întinsul Uniunii, după rapida lui încadrare în sinistrul Articol 58 din Codul penal privind „crimele contrarevoluționare”, a executat 30 de ani de lagăr și muncă silnică. Nu deranjează nici că tot mai mulți dintre foștii condamnați sunt reabilitați, vasăzică atotputernicul partid recunoaște cu mare întârziere că a greșit față de ei, și nici că delațiunea a fost întrebuințată de unii pentru a-și salva pielea, iar de carieriști drept mijlocul lesnicios-odios de cățărare pe nesigura scară susținută de un regim eminamente inuman (însuși Nikolai Andreievici, vărul lui Ivan Grigorievici, își simte cugetul apăsat de păcate de acest gen, păcate atât de frecvente, ne spune scriitorul, încât uneori „se întâmpla să stea întinși pe priciul închisorii secretarul unui raion de partid, demascat ca dușman al poporului, și noul secretar care-l demascase pe primul și care se dovedise curând a fi și el dușmanul poporului”). La urma urmei nu mai deranjează aproape pe nimeni nici milioanele de ucraineni care, la începutul anilor 30 și cu știrea lui Stalin, au fost omorâți prin înfometare și nici măcar gravele acuzații formulate de scriitor împotriva lui Iosif Vissarionovici: că în persoana lui a avut loc contopirea partidului cu statul, că incredibila lui cruzime, perfidie, prefăcătorie și grosolănie „dădeau la iveală pe dregătorul asiatic”, că „principiul fundamental al statului construit de el a fost acela al statului fără libertate” și că deși a distrus temeinic libertatea, totuși Stalin, acel Stalin care nu se temea de nimeni, nu doar că toată viața s-a temut de libertate, dar „a continuat să se lingușească pe lângă ea, chiar așa moartă”.

Da, căci în concepția scriitorului nostru, „libertatea e un bun egal cu viața”, iar „privarea de libertate este egală cu asasinatul”, motiv pentru care el nu ezită să-l contrazică pe Hegel: Întrucât inumanitatea este absurdă și inutilă, cu necesitate rezultă de aici că „nu tot ce e real e rațional”!

Însă Vodolazov n-a fost de acord cu judecățile lui Grossman despre istoria Rusiei („Dezvoltarea Rusiei era fertilizată de creșterea robiei”, ”Numai robia milenară a fost aceea care a creat mistica sufletului rus”), îndeosebi cu cele despre Lenin și leninism: „În dispută, Lenin nu urmărea adevărul, ci victoria”; „Victoria lui Lenin a servit nelibertății”; „Sinteza leninistă a nelibertății cu socialismul a uimit omenirea mai mult decât descoperirea energiei atomice”. Iată motivul pentru care acesta consideră necesar ca în respectivul studiu să delimiteze leninismul de tenebroasa esență a stalinismului…

N.B.: Vasili Grossman merită un cuvânt de mulțumire din partea tuturor românilor neaoși. Și iată de ce. În calitate de corespondent de război, el a intrat împreună cu trupele rusești în Odesa părăsită de românii în retragere, unde a apreciat administrația lor civilizată. Vasăzică nici vorbă de holocaust, antiiudaismul și crimele împotriva evreilor revenindu-le în întregime ucrainenilor.

 

Tot cu un Ivan, alter ego-ul lui Alexandr Soljenițîn în ceea ce privește adaptarea lui la viața de lagăr, avem de-a face și în nuvela „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, prima lucrare din seria „Gulag”, pentru care autorul, redutabil anticomunist, la propunerea lui François Mauriac va primi în anul 1970 Premiul Nobel pentru Literatură.

Dureroasa sa experiență de deținut a început în anul 1945. Deși la acea dată era ofițer al Armatei Roșii pe frontul din Prusia orientală, totuși el a fost arestat din pricina corespondenței purtată cu un prieten și, în cel mai autentic stil stalinist, condamnat la opt ani de lagăr cu muncă silnică.

„O zi din viața lui Ivan Denisovici”, prima carte tipărită în fosta Uniune Sovietică (era anul 1962) a absolventului Facultății de Matematică și Fizică și apoi al celei de Filologie (următoarea carte se intitulează „Pavilionul canceroșilor”), este un senzațional document literar privind duritatea vieții de lagăr, unde cel mai mare dușman al deținutului nu sunt nici gardienii, nici gerul (acțiunea nuvelei se derulează pe durata unei zile de iarnă siberiană, dar nu într-atât de geroasă încât deținuții să nu poată fi scoși la muncă), nici mâncarea astfel raționalizată ca deținutul să nu moară de foame și nici aberantele regulamente de ordine interioară (deplasarea deținuților, controale, servitul mesei etc.), ci un alt deținut!

Iată de ce un deținut cu experiență, așa ca Ivan Denisovici, trebuie să fie mereu cu ochii în patru și să pun osul la treabă atunci când spune șeful de brigadă. Da, căci de acesta depinde viața deținutului: norma de lucru, hrana și timpul lui liber. Iar lui Ivan Denisovici Șuhov toate-i merg din plin în acea zi înfățișată de Soljenițîn, atât în lagăr și la masă (are bafta să smulgă o porție în plus), cât și la zidit, ba chiar izbutește să introducă în lagăr o bucățică de fierăstrău, astfel că la sfârșitul zilei se arată mulțumit de ea, „una din cele trei mii șase sute cincizeci și trei”. „Iar dacă socotim și anii bisecți”, completează scriitorul cu precizie neîndurătoare, atunci „trebuie să adăugăm încă trei zile”…

Sighetu Marmației,                                                                                    George PETROVAI

26-27 feb. 2017