Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » Magdalena ALBU: HIPERBOLA INDUSĂ. METAFORĂ FĂRĂ FILOZOF SAU LIBERTATEA ŞTIRBĂ DE EXPRIMARE

Magdalena ALBU: HIPERBOLA INDUSĂ. METAFORĂ FĂRĂ FILOZOF SAU LIBERTATEA ŞTIRBĂ DE EXPRIMARE

Domnului autor al volumului ”Apel către lichele”

Am parcurs cu foarte mare tristeţe recentul text al lui Gabriel Liiceanu – „România gurilor ştirbe” -, un text cu o metaforă, din nefericire sau deliberat poate, joasă, neinspirată, ofensatoare, anticreştină chiar, care, dacă ar fi aparţinut unui tânăr teribilist al momentului, nu m-ar fi mirat absolut deloc. Aşa însă, greutatea ca o piatră de moară a sentimentului surprinderii negative m-a tulburat imens. Încercând să găsesc o oarecare explicaţie întemeiată la cele scrise de către autorul „Apelului către lichele”, în prima fază, gândul mi s-a îndreptat ca o săgeată înspre puternica latură întunecată a PR-ului contemporan.

Cu alte cuvinte, dacă vrei să-ţi vinzi cu orice preţ marfa în ziua de azi, faci referire la o serie de metode invazive de tipul construirii unui mesaj cu tentă depreciativă faţă de o persoană binecunoscută din spaţiul public actual sau, de ce nu, faţă de o instituţie anume (indiferent de natura acesteia – mediatică etc. -), mesaj pe care-l plasezi, ulterior, în mijlocul Cetăţii, cu intenţia de a crea două curente de opinie complet antagonice în vederea atingerii scopului pragmatic antestabilit (creşterea vâzărilor produselor deţinute, a faimei proprii ş.a.m.d.). De sporirea gradului de notorietate personală, discipolul filozofului Constantin Noica nu mai are nevoie de multă vreme, el fiind deja un nume bine consolidat încă din epoca predecembristă. Cartea, în schimb, ca produs vandabil, a necesitat şi va necesita oricând, desigur, un surplus de publicitate, în condiţiile dramaticei metamorfoze axiologice actuale, la care culturnicii conjuncturali ai naţiei au contribuit, la rându-le, din plin, dacă observăm cu deosebită atenţie multiplele consecinţe nefaste  existente acum la nivel societal, şi într-un mod cât se poate de inofensiv, adică, nefăcând, practic, aproape nimic benefic pentru întreaga colectivitate. E bine să ne amintim aici, spre exemplu, de textul scris cu doar câţiva ani în urmă de către semioticianului italian Umberto Eco, prin care segmentul utlizator, în genere, al unei aşa-numite reţele de socializare era desconsiderat într-o manieră complet discutabilă, în timp ce  o pagină aparţinătoare exact acelei reţele (este vorba, evident, despre reţeaua globală Facebook) îi promova asiduu cărţile. Am scris la momentul respectiv despre asta.

Mergând mai departe pe firul logic al acestui prim gând, mi-am spus în sine următoarele: „Uite, domnule, cea mai bună reţetă de consolidare a cotei de piaţă pentru un om-instituţie, folosindu-te de ratingul mare al unui anumit canal mediatic şi de popularitatea crescută a managerului-realizator de emisiuni al acestuia!”, deoarece Gabriel Liiceanu se confundă, practic, în mentalul colectiv, nu atât cu filozofia ca atare, cât cu imaginea însăşi a Editurii Humanitas. Altfel spus, iubirea de înţelepciune se traduce, în acest caz, astfel: iei metafora de coadă, o scuturi bine în perimetrul limbii materne ca să împroaşte în toate părţile societăţii taman ce doreşti tu, creezi mai multe centre de greutate ale mesajului conceput, supradimensionând fapte istorice reprobabile şi extrem de dureroase pentru istoria naţională (vezi Experimentul de la Piteşti), apeşi nepermis de mult pe intimitatea unei relaţii de prietenie, pe care nu ai dreptul moral, pur şi simplu, să o aşezi detaliat pe masă în agora tumultului dezlănţuit, dacă, într-adevăr, a fost vorba acolo despre resorturile unei prietenii reale în toată puterea cuvântului (a se citi scena din Postfaţa ”Jurnalului de la Păltiniş”), vii, ulterior, şi întăreşti imaginea personală despre patria-mamă (unde ”balada mizeriei recitate în faţa unui microfon într-o limbă stâlcită”, spune autorul, pare că se cântă la infinit de către un întreg cor de robi ignoranţi ai destinului neprieten) la întoarcerea de pe meleagurile foşninde a civilizaţie şi trai bun din Occident cu afirmaţia de vacanţă a unui prieten parizian, cum că, citez, „Voi, românii, sunteţi pesemne poporul cu cele mai multe guri ştirbe din Europa.”, pentru ca, finalmente, să aluneci cu voluptate în dimensiunea politicului decident, prezentând, trunchiat, doar un singur palier al culpabililor postdecembrişti. Iată cum, construcţia meşteşugită a hiperbolei induse cu voie în structura permisivă a mentalului general (cu sau fără toţi dinţii existenţi în patul gingival) e, fără elemente adversative şi dubitative suplimentare, gata.

Personal, mărturisesc cu sinceritate faptul că nu mi l-aş fi imaginat vreodată pe autorul, printre altele, a ”Apelului către lichele” şi a ”Declaraţiei de iubire” că poate concepe, într-o bună zi, un text de o asemenea eterogenitate rugoasă, oricare-ar fi fost intenţia sa primară. Că e ombilical legată de zona PR-ului sau nu, practic, nici nu mai contează. Lăsând la o parte cunoscutele metode de a rezista cu orice preţ ca actor economic pe o piaţă instabilă din toate punctele ei de vedere, ai toată libertatea să-ţi formulezi o anumită opinie în raport cu un subiect sau altul, însă, pur şi simplu, nu ai dreptul moral să comiţi un act non-etic de o brutalitate, ce ajunge să frizeze dezumanizarea de tip absolut – rezultanta unei condescendenţe inexplicabile a scriitorului la o vârstă semnificativă a sa, când înţelepciunea trebuie, fără-ndoială, să-şi spună în mod definitiv cuvântul.

Bunicul meu, la fel ca şi Constantin Noica, a murit fără să dinţi în gură. Suferinţa lui şi a altora îndurată pe ambele fronturi din Est şi din Vest în cea de A Doua Conflagraţie Mondială şi-a spus, în vreme, cuvântul. Ei bine, taman pe această suferinţă colosală, dar şi pe a tinerilor sacrificaţi inutil în iarna anului 1989, autorii de astăzi, oricare-ar fi breşa acestora de exprimare, au posibilitatea concretă de a-şi expune liber gândurile, în fel şi chip. Modalitatea însă în care alegi să îţi exerciţi acest drept intelectual firesc ţine doar de osatura distonantă sau nu a propriei tale conştiinţe. Darul de a scrie nu echivalează cu darul de a-l înjosi cu brutalitate pe Celălalt, ci de a-i înălţa, pe cât se poate, pe o scară deloc imaginară de Lumină, sufletul. În cazul de faţă, stilistica folosită la argumentarea ideilor căpătă brusc chipul celei mai otrăvite arme posibile pentru spirit, un spirit nehrănit de colo până colo sub nicio formă cu ”noua dietă excremenţială” a ”profesioniştilor intoxicării”, ca să citez autorul, ci unul stând în aşteptarea providenţială a unui culoar prielnic în zidul constant alterat de vicleşug şi neadevăr al ultimelor decenii deja scurse. Nu pot să comentez mai mult despre tabloul durerii umane veritabile, pe care mesajul textului ”România gurilor ştirbe” nu l-a putut deloc surprinde în ţesătura lui de culoarea morţii. Ca să poţi delimita în cuvinte asta, trebuie să fii destinat a-i trăi zilnic durerii învolburarea ei aprigă din nelimpezimea propriei tale treceri. Altfel, înţelegerea lui abisală nu e permisă oricui, indiferent câte mâini ai întinde, de-a lungul vremii, către zeiţa rece, dar lipsită de şovăială, a înţelepciunii. Probabil că autorului ”Jurnalului de la Păltiniş” semantica vastă a durerii nu şi-a deschis în această viaţă complet porţile, cine poate şti?!…

Frumuseţea unui chip nu e oferită întotdeauna de frăgezimea şi simetria liniilor fixe născute din generozitatea aparentă a tinereţii, oricât ar vrea unii să inducă în societate ideea aceasta. Dimpotrivă. A şti să citeşti estetica trecerii timpului în relevanta neputinţă şi sluţenia trupului uman de la un anumit moment dat reprezintă, cred, cea mai înaltă formă de lectură a existenţei în ansamblul ei. Prefer, în locul contemplării picturii renascentiste pline de întuneric a lui Hieronymus Bosch, să mă cufund în liniştea neviciată de urâciune a pânzelor lui Luchian. Aici, printre vocalele şi consoanele alfabetului colorat al Artistului Luminii – care a desluşit, pe un final de viaţă aproape martiric, esenţa frumosului negrăit în platoşa dură a suferinţă -, dau peste locul geometric mai mult ca perfect al creaţiei divine şi primesc cu o bucurie rar întâlnită lecţia vizuală delicată a nobleţii sufletului omenesc. Căci diferenţa dintre două tipuri antagonice de percepţie a aceleiaşi realităţi obiective este oferită întâi de referentul palpabil însuşi, iar a doua oară capacitatea de înălţare a eului individual Dincolo de limitele restrictiv-telurice sufocante. Dacă autorul ”Apelului către lichele” reduce cu intenţie simbolul mizeriei fiinţiale strict la mulţimea de cavităţi bucale ştirbe ivite în cale-i de-a lungul vieţii, atunci înseamnă că ne putem permite să mărginim şi noi, printr-un exerciţiu rău-voitor similar, principiile moralităţii lui Platon la o simplă pauză de relaxare dintre două acte de împreunare homosexuală tipice, după cum se ştie, culoarului istoric al Antichităţii?!… Sigur că nu o să procedăm niciodată de-o asemenea manieră reprobabilă, însă această scurtă secvenţă comparativă ilustrează aproape complet radiografia sumbră realizată de către discipolul lui Noica în text. Mizez, totuşi, pe o revenire a autorului respectiv la sentimente mai bune.

P.S.

Dacă pe dl Gabriel Liiceanu – mă întreb retoric, fireşte -, l-ar înjosi cineva doar pentru idiotizantul motiv că face parte din spectrul larg al persoanelor septuagenare, ar putea învăţa oare în acel moment domnia-sa ceea ce înseamnă cu adevărat durerea interioară, care covârşeşte, de nenumărate ori, sufletul, cuantificând atunci cu obiectivitate, aşa cum se cuvine, de fapt, privarea de respect şi demnitate umană, în urma încadrării sale nefireşti într-o anumită categorie socială?!… Nu credeam să fie necesare vreodată asemenea interogaţii în raport cu un iubitor de înţelepciune, slujitor devotat, practic, al filozofiei ca ştiinţă!…

————————

Magdalena ALBU

26 februarie 2017

Bucureşti