Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » JURNAL » EUGEN ONISCU: PĂȘIND PE UN DRUM NOU

EUGEN ONISCU: PĂȘIND PE UN DRUM NOU

În vara anului 1994 uneori lucram ca voluntar, la o biserică ortodoxă de rit vechi ce era situată la marginea orașului Tulcea. Eu locuiam în capătul opus al orașului și trebuia să iau un autobuz ce mă lăsa în apropierea acelei biserici, ce de fapt era o mănăstire. De la stația de autobuz mergeam cam două sute de metri, apoi intram pe un drum de țară, ce șerpuia printre câmpuri de grâu, pe care le priveam cu plăcere, iar uneori rămâneam preț de câteva clipe cu privirea ațintită în zare, fascinat de acea priveliște a naturii. Altădată când mă întorceam spre casă în plină noapte pe acel drum, îmi plăcea să privesc bolta cerească și să admir strălucirea stelelor. Aveam ferma convingere că de undeva din acele înalturi cobora spre mine o tainică chemare de a pătrunde în dimensiunea lucrurilor sfinte. Mă fascina acea chemare ce îmi umplea întreaga mea ființă de bucurie, îmi lumina practic întreaga tinerețe, înțelegeam foarte bine unele versuri exprimate atât de sublim de David în Cartea Psalmilor: „Inima îmi zice din partea Ta : „Caută Fața Mea!” Și Fața Ta, Doamne, o caut!” ( Psalmul 27:8 )

Pe atunci se lucra la fundația acelei biserici. Slujbele pentru închinare se făceau într-o biserică mică ce în zilele de duminică era arhiplină. Pe lângă acea biserică erau clădite mai multe case în care locuiau preoți și călugări veniți de pe la diferite mănăstiri din România, pentru a ajuta la construcția acelei biserici. De asemenea, era acolo un grajd mare unde erau adăpostite cele câteva vaci ale mănăstirii, de altfel se mai aflau prin preajmă și câteva magazii făcute din scânduri pline cu tot felul de materiale de construcții. Pentru mine acel loc însemna pe atunci o oază spirituală, plină de un anumit farmec. Însă datorită unor circumstanțe ale vieții, sau mai bine zis datorită providenței divine, am ajuns să înțeleg acea oază spirituală pe care o aveam pe atunci că nu era decât copilăria credinței mele. Într-un mod neașteptat de mine, aveam să primesc chemarea lui Dumnezeu de a urca spre o treaptă mai înaltă, și în ciuda tuturor legăturilor sentimentale și de tradiție religioasă pe care le aveam, nu m-am putut împotrivi spre a păși spre noi culmi ale cunoașterii adevărului biblic.

Lucrând acolo alături de acei călugări, preoți, și unii oameni ce veneau ca și mine pe acolo doar pentru a ajuta, pot spune că am cunoscut unii oameni destul de interesanți. Îmi aduc aminte că într-o zi am lucrat alături de părintele Damian, ce era un bărbat de treizeci de ani cu părul mare șaten, ochii albaștrii, întreaga sa față exprima tinerețe, bărbăție, de fapt întreaga sa fizionomie încercuită de părul său mare ce îi cădea împletit într-o coadă pe spate, și barba lui, îmi dădea impresia că aveam în fața mea un om consacrat unei cauze sfinte. Mai ales impresionau ochii lui albaștri din care izvorau o influență binefăcătoare pentru cei din jurul său, și zâmbetul său era plăcut chiar pot spune că avea în el ceva copilăresc lipsit de răutate. Un mare psiholog a spus că pe un om îl poți cunoaște și după zâmbetul său. În timp ce lucram acolo am avut o discuție interesantă despre religie cu preotul Damian, ce era plin de speranță că acea biserică se va termina curând și el va sluji acolo ca preot. Și o spunea cu multă convingere contrazicându-i pe unii călugări ce spuneau că lucrul la acea biserică era presărat cu multe piedici de ordin financiar, și că nu mai credeau că se va termina așa curând acea biserică. Cumva pe atunci eu simțeam un fel de atracție pentru acea viață de mănăstire, începea să-mi placă stilul acela de viață, pe care într-o oarecare măsură îl cunoșteam și prin prisma bunicului meu cu care în anii copilăriei făcusem câteva vizite pe la unele mănăstiri. De asemenea bunicul meu mereu îmi povestea câte ceva din viața preoților de la mănăstire pe care el îi admira.

Am întâlnit în acea perioadă acolo un om ce ieșise la pensie, era educat și îmi dădea impresia că toată viața lui făcuse o muncă de birou, își lăsase barbă și el, și venise la mănăstire pentru al căuta pe Dumnezeu, dormea acolo cu călugării, se închina și muncea zi de zi cu ei. Privindu-l pe acel om aveam impresia că toată viața lui gustase din plin plăcerile lumii, iar la bătrânețe se decise să-l caute pe Dumnezeu. Îmi dădea impresia unui om ce în mod sincer a venit pentru un timp în acel loc pentru a se depărta de cele lumești și a pătrunde în dimensiunea lucrurilor sfinte. Cel ce conducea totul acolo în calitate de stareț și preot era părintele Spiridon, caracterul acelui preot mă impresiona, el avea în jur de șaptezeci de ani, era scund de statură, cu părul mare alb, de asemenea avea o barbă mare, albă, impunea respect prin însuși prezența lui în acel loc. Uneori îl priveam cu atenție în timp ce el slujea în timpul slujbei de duminică, atunci vedeam cum sprâncenele lui albe stufoase împreună cu fruntea sa se încruntau într-un semn de respect, de asemenea în acele momente ochii săi albaștri exprimau extaz spiritual. El slujea cu venerație în acea biserică mică, pe pereții căreia erau pictați diferiți sfinți și mucenici ai bisericii ortodoxe. În schimb, dacă îl întâlneam în alte zile la lucru între noi, sau la masă, fața lui în acele momente era mai destinsă, avea atunci imprimată în ea un sentiment părintesc, se adresa tuturor cu bunătate creștină.

Îmi aduc aminte de ultimile mele vizite la acele slujbe religioase, totul își pierdu-se farmecul de odinioară pentru că descoperisem culmi mai înalte de atins în ceea ce privește cunoașterea adevărului biblic. Îl priveam pe părintele Spiridon posternat în fața icoanelor pentru a se închina, și îmi dădeam seama datorită unor cărți pe care le citeam pe atunci, că icoanele au fost introduse în biserică la început ca niște tablouri ce aveau un caracter didactic pentru ai ajuta pe cei ce nu știau carte să învețe Evanghelia cu ajutorul imaginilor. Apoi, următoarea generație a început să venereze acele imagini considerând că ele erau reprezentări exacte ale lui Iisus și apostolilor. De asemenea în urma studiului personal al Bibliei am ajuns să înțeleg cerințele poruncii a doua din Decalog ce interzice închinarea la imagini pictate sau la chipuri sculptate. Un prieten mi-a istorisit următoarea întâmplare: Se spune că o femeie a venit la un evanghelist de talie internațională după ce acesta ținuse o prelegere și la întrebat: „Este bine să mă închin la icoane?” Iar acel evanghelist ia răspuns: „Da este bine, dar se poate și mai bine.” Procedând cu mult tact, el a sădit în mintea acelei femei idea că există un mod de a te închina mai deosebit revelat pe paginile Sfintelor Scripturi. Eu pe atunci în acei ani ai tinereții mele descoperisem această dimensiune a unui nou mod de a te închina și eram dispus să-l explorez. Și acolo în mijlocul acelor slujbe m-am decis să accept chemarea lui Dumnezeu de a urca pe o treaptă mai înaltă. De asemenea am înțeles că prezența lui Dumnezeu se cobora și în acel loc peste acei oameni datorită faptului că ei atâta cunoșteau despre închinare.

Pe de altă parte meditam la cuvintele lui Iisus din Evanghelia după Ioan 4:22-24 „Voi vă închinați la ce nu cunoașteți, noi ne închinăm la ce cunoaștem, căci mântuirea vine de la Iudei. Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl. Dumnezeu este duh; și cine se închină Lui, trebuie să i se închine în duh și în adevăr.” Doream foarte mult pe atunci să înțeleg acel mod de a te închina în duh și adevăr, eliberat fiind de superstițiile și tradițiile omenești ce nu aveau o autoritate divină. Este bine să învățăm din Sfintele Scripturi, tot ce este scris despre închinare și apoi să practicăm aceste adevăruri, procedând așa vom primi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Saul din Tars a fost un om excepțional, încă din tinerețe el a fost membru al sinedriului iudaic de la Ierusalim, crescut și educat în cea mai aspră partidă a religiei iudaice. Atunci când apostolii predicau cu putere Evanghelia, Saul a ieșit în față cerând ca să stârpească acea sectă, cum se credea pe atunci că erau primii creștini. Și cred că orice om ar trebui ca măcar odată în viață să citească acea întâlnire a lui Saul pe drumul Damascului cu Iisus și convertirea lui. Apoi el începe să înțeleagă iudaismul într-o formă nouă, rămânând uimit de faptul că Iisus din Nazaret era Mesia cel atât de mult așteptat de tot poporul Israel. Saul s-a retras în deșert pentru a medita la modul cum întreaga lege ceremonială își găsea împlinirea în persoana, lucrarea publică, și jertfa de la Golgota a lui Iisus din Nazaret, fascinat pur și simplu de cât de armonios gravita tot iudaismul în jurul persoanei lui Iisus, el a primit chemarea lui Dumnezeu de a propovădui Evanghelia neamurilor. Apostolul Pavel a predicat Evanghelia în marile orașe ale imperiului roman, fiind persecutat de unii dintre iudei, însă el nu s-a descurajat a stat de două ori în fața lui Nero predicându-i Evanghelia. De asemenea el a scris sub inspirație divină cea mai mare parte a Noului Testament. După înălțarea lui Iisus Hristos la ceruri, când apostolii au început să predice cu putere Evanghelia în cartea Faptelor Apostolilor ni se relatează că dintre preoții iudei erau mulți ce acceptau mesajul predicat de ei și începeau asemenea lui Saul să înțeleagă iudaismul într-o nouă formă.

În timpul evului mediu întunecat, un călugăr pe nume Martin Luther într-o mănăstire, a înțeles citind cartea Romani îndreptățirea prin credință, și a răspuns chemării lui Dumnezeu de a propăvădui acel adevăr, iar rezultatul a fost reformațiunea. Atunci când Dumnezeu ne descoperă înălțimi spirituale, este bine să acceptăm chemarea Sa de a urca mai sus. Uneori lucrul acesta poate fi dureros, datorită faptului că chiar și cei mai apropiați prieteni ai noștri se împotrivesc, neînțelegând faptul că atunci când Dumnezeu cheamă un om, El îl cheamă de fapt să treacă peste unele bariere de ordin familial sau de tradiție religioasă. A păși pe un drum nou implică de cele mai multe ori teamă, pentru că așa suntem cei mai mulți dintre noi, ne este teamă de tot ce este nou în viața noastră, indiferent în ce domeniu. Dar a păși pe un drum nou împreună cu Iisus, este o aventură a cunoașterii adevărului, ce merită trăită.

De asemenea, am descoperit din cartea Apocalipsei că înainte de adoua venire în glorie a lui Iisus Hristos, Dumnezeu va adresa un ultim mesaj tuturor locuitorilor planetei pământ, va fi o chemare duioasă a Sa pentru oameni la mântuire. Se va proclama un mesaj asemenea mesajului lui Ioan Botezătorul ce a ieșit la timpul rânduit de providență, proclamând cu putere următorul mesaj: „A doua zi, Ioan a văzut pe Iisus venind la el, și a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” ( Evanghelia după Ioan 1:29 ) Am înțeles din cartea Apocalipsei că în cadrul ultimului mesaj, acelaș adevăr va fi împletit cu o serie de alte adevăruri, ce-i vor ajuta pe oameni să se hotărască a se închina în Duh și adevăr, și a întoarce spatele unui sistem politic-religios ce îl va avea în frunte pe Antihrist și va încerca să impună o falsă închinare. În acele momente ale istoriei Dumnezeu va transmite prin slujitorii săi ultimul Său mesaj adresat oamenilor. Evanghelia s-a predicat în toate timpurile mai mult sau mai puțin, însă în acele momente ale istoriei planetei pământ, Evanghelia se va predica într-un mod cu totul deosebit. De fapt din una dintre ultimele cuvântări ale lui Iisus am înțeles că singurul semn legat de sfârșitul tuturor lucrurilor este predicarea Evangheliei. „Evanghelia aceasta a împărăției va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârșitul. ( Evanghelia după Matei 24:14 ) Fie că oamenii se vor decide sau nu, pentru a trece de partea adevărului, cel puțin fiecare om va fi pe deplin convins de mărturia clară, pătrunzătoare, a mesajului proclamat în acele momente ale istoriei. Bunul Dumnezeu să ne ajute pe noi toți să înțelegem cât mai mult din adevărurile Sale. Am scris aceste pagini autobiografice pentru toți cei ce simt chemarea lui Dumnezeu de a urca pe înălțimi ale cunoașterii adevărului, și poate că ei încă mai stau la îndoială, fiind cuprinși de teamă că vor fi batjocoriți de cei din jurul lor. Este bine să urmăm acel drum din viața noastră pe care strălucesc în mod minunat zorii luminii. Întotdeauna acceptarea Evangheliei ne va aduce credință, speranță, și iubire în suflet. Avem nevoie să învățăm de la Iisus Hristos adevăruri nepopulare ce ne vor înarma prin puterea Duhului Sfânt să rezistăm în timpul ultimului mare conflict dintre lumină și întuneric, pentru a putea beneficia cu toții de viitorul luminos pregătit de Dumnezeu tuturor celor cel iubesc.