Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » CONSTANTIN OANCĂ: NICHITA STĂNESCU sau SIMFONIA DESTINULUI

CONSTANTIN OANCĂ: NICHITA STĂNESCU sau SIMFONIA DESTINULUI

       „Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și nu cunoaștem moarte” este timbrul de bas profund al vocii poetului din capodopera poeziei românești. Timpul rămâne inoperant la nivelul marii poezii, iar încercarea de-a sărbători un poet la o dată anume nu este altceva decât un pretext de a gândi despre uitare ca despre o șansă a aducerii aminte. De pildă eu uitasem că Nichita Stănescu ne-a lăsat tălmăcite în cuvinte rare adevăruri pe care singuri nu le-am fi priceput, adevăruri ce conduc la mai buna înțelegere între noi oamenii căci, iubindu-le, devenim fără-ndoială mai buni. Se poate spune că poetul apare ca intermediar între divinitate și om, dotat fiind cu capacitatea de a descifra sensuri înalte și de-a le transmite semenilor. Conștient de aceasta  Nichita Stănescu însuși spunea undeva: „Poetul, ca și soldatul, nu are viață personală”.

          Poet novator prin excelență Nichita Stănescu susține că „a fi poet nu înseamnă a avea talent, ci a avea dor” sau că  „poezia este rodul nu al meșteșugului, ci al inspirației”.

          Cea mai de seamă dintre inovațiile sale în materie de poezie rămâne desigur aceea a substituirii cuvintelor cu necuvintele. Iată ce spune el  în această privință: „Poezia este o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există, pe care nu l-a găsit… Poezia nu rezidă din propriile sale cuvinte, ea folosește cuvintele din disperare. Nu se poate vorbi despre poezie ca despre o artă a cuvântului, pentru că nu putem identifica poezia cu cuvintele din care este compusă… Poeziile nu se fac din cuvinte… Materialul oricărei poezii este sentimentul, cuvântul având rolul de vehicul al sentimentului ”. Așa stând lucrurile poeziile lui Nichita Stănescu au rezonanța marilor opusuri simfonice, o întâlnire cu poezia lui fiind și o întâlnire cu muzica. Și continuă firul argumentelor sale: „În poezie putem vorbi de necuvinte… Poezia metalingvistică are ca sursă inspirația suflată la ureche poetului; necuvintele sunt finalitatea scrisă a acestei poezii superioară ideii de scris” și „Inovația nu se face făcând copacul cu frunzele în jos și cu rădăcinile în sus, ci schimbându-i pământul de dedesubt și cerul de deasupra”.

          Poeziile lui Nichita Stănescu refac imaginea arhetipală a lucrurilor, așa cum este ea păstrată în cărțile mari ale lumii, între care la loc de cinste se află Biblia, de aceea o întâlnire cu opera sa este și o întâlnire cu  Dumnezeu-Cuvântul. Ștefania Mincu, unul dintre comentatorii operei sale, afirmă că „Formația culturală a poetului merge nu la întâmplare, ci către cărțile fundamentale, cele care au dus la descoperiri cruciale în dimensiunile umanului – Biblia, Ghilgameș, Odiseea, Shakespeare, Miorița, Eminescu, Bacovia etc. ”.  Numai privind dintr-un astfel de cer sunt posibile atâtea și atâtea revelații la acest poet de geniu, precum aceasta: „Copacii există numai în măsura în care eu îi gândesc. Eu nu văd copacii când merg pe stradă; i-am văzut numai o singură dată în viața mea și de atunci, de câte ori merg pe stradă, ei se pun automat în locul unde-i văzusem prima oară.”, iar în poemul ENGHIDU: „Ceea ce nu e fără de margini este”. Cât despre oameni, „Din punctul de vedere al aerului”, aceștia sunt „păsări nemaiîntâlnite,/ cu aripi crescute înlăuntru,/ care bat, plutind, planând,/ într-un aer mai curat – care e gândul” (LAUDĂ OMULUI  din vol. „O viziune a sentimentelor”). Omul stănescian simte amenințarea realității concrete care, după spusele poetului, „dă o aparență foarte dură de <a fi>”. Este aceeași amenințare a lumescului cu orice preț care a torturat și sensibilitatea întâiului stătător în ale poeziei, urmarea fiind aici: „Iar în lumea cea comună a visa e un pericol” – lume în care „urechea te minte și ochiul te-nșală”, spre deosebire de lumea „ce gândea în basme și vorbea în poezii”.

          „Simfonia Destinului” (Beethoven) are pe frontispiciul ei celebrele cuvinte: „Iată, Eu stau la ușă și bat …”. În acestea ar sta soluția salvării noastre din cursa amintită, pe care îngerul de Nichita, numit Daimonul, o exprimă în felul său: „Schimbă-te în cuvinte, repede cât mai e timp!” (DAIMONUL MEU CĂTRE MINE). Este aceasta întoarcerea acasă de pe căile rătăcirii. Destinul omului este ca el să cunoască Adevărul și, cunoscându-l, să devină liber, luminat, capabil să deosebească binele de rău. Fericitul Augustin spune aici: „Iubește și fă ce vrei”.

          În Elegia a opta, „Hiperboreeană”, Nichita Stănescu găsește același răspuns la amenințarea cu focul, transfigurarea, trecerea grabnică în spirit: „Ea mi-a spus atunci, văzând lucrurile fixe ale alcătuirii mele: <Aș vrea să fugim în Hiperboreea și să te nasc viu>” – Hiperboreea, ținut de dincolo de rațiune sau poate că e tristețea poetului care „…aude/ nenăscuții câini/ pe nenăscuții oameni cum îi latră.” (CÂNTEC din vol. „Dreptul la timp”).

          Lumea pe care poetul o privește, cum spuneam, de la înălțimea credinței în Dumnezeu, ca pe „singurul loc tragic” este lumea comună, lume care „are nevoie din când în când să plângă”. Cenușiul acesteia străbate din poezia HIEROGLIFA din vol. „Epica Magna”: „Ce singurătate să nu înțelegi înțelesul/ atunci când nu există înțeles./ Și ce singurătate/ să fii orb pe lumina zilei/ și surd, ce singurătate,/  în toiul cântecului./ Dar să nu-nțelegi/ când nu există înțeles/ și să fii orb la miezul nopții/ și surd când liniștea-i desăvârșită/ o, singurătate a singurătății!”.  Într-o astfel de lume condiția poetului, implicit a omului luminat, este aceea a soldatului care mărșăluiește mereu spre fronturi inamice întru apărarea marii patrii, care este VIAȚA: „Soldatul mărșăluia, mărșăluia,/ mărșăluia/ până când până la genunchi/ piciorul/ i se tocea, i se tocea, i se tocea/ până când/ trunchiul/ până la coaste/ i se tocea, i se tocea,/ i se tocea/ până când până la sprâncene orbea, / orbea, orbea/ până când/ părul lui iarbă neagră era, iarbă neagră era, iarbă neagră era./ Un cal alb venea/ și o păștea, și o păștea./ I-ha-ha, i-ha-i-ha!” (TOCIREA din vol. „Opere imperfecte”).

          Fiorul metafizic și nota de inefabil nu au fost niciodată, poate, atât de aproape de inima omului ca în poezia de dragoste a acestui neasemuit poet. E suficient să amintesc doar despre toamnă, anotimpul indispensabil tristeților noastre, când umbra iubitei devine nemuritoare aplecată protector peste inima poetului: „A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,/ cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta” (EMOȚIE DE TOAMNĂ din vol. „O viziune a sentimentelor”).

          Și așa imensă pasărea se desprindea după o clipă de ramul care-o-nchipuise, zburând în eternitatea lunii martie, luna Nichita Stănescu.

                                                                                                           Constantin Oancă