Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » NICOLAE PANAIT: POEME (1)

NICOLAE PANAIT: POEME (1)

Poet romantic, fără îndoială, Nicolae Panait, din Vărăștii Giurgiului, trăiește în/ prin fiecare poezie o poveste de dragoste, desprinsă din anotimpurile vieții, cărora le dedică versurile sale delicate, încărcate de tandrețe și iubire. Iubita, jucându-și rolul real/ imaginar în scenariile de dragoste pe care regizorul/poetul i le pregătește, este singura care-i poate domoli dorul, care-i poate domina visul. Un poet cu un limbaj de adresare direct, simplu, fără înflorituri ori stilizări excesive, cu un vers limpede, ce curge, cu siguranță, dinspre sufletul său, către sufletul iubitorului de poezie. O lectură plăcută, în diminețile răsăriturilor de soare sau în tandrețea nopților sub clar de lună. (Gheorghe A. Stroia)

 

Noapte bună iubito

Ce tristă e noaptea, ce pală e luna!.
Iubito, pe tine te strig în zadar
Ecoul se-ntoarce și mângâie struna
În cântul iubirii nu este hotar.

Aș vrea să te uit, să nu mă mai doară!
Dar tu, ca o nimfă în gând mi-ai intrat
Răsună în mine aceeași vioară
Balada iubirii ce azi mi-e oftat.

O stea mă sărută cu lacrima nopții
Toți zeii din lume îmi par mai aproape,
Plutesc ca o frunză în pânzele sorții
Mă pierd precum valul sub cântec de ape.

Doar țărmul iubirii își poartă chemarea
Când zorii ca fumul în zări se adună,
Rămâne stingheră în ochii așteptarea
Apusul se-ntoarce spunând noapte bună!

 

 

Ofrandă pasiunii

Cine ești tu de mai ales pe mine
Să-ți fiu acel sortit a te iubi!
Ca o ofrandă ruptă din mulțime
Adusă unui zeu spre miazăzi!

Ai vrut atât de mult ca eu să sufăr
Tu renascând din chinul meu tăcut,
Mi-ai strâns speranța toată într-un cufăr
Nu ți-a păsat o clipă de trecut!

Am mai primit o lecție de viață
Când ochii tăi m-au prins în mreaja lor,
Și m-am trezit din vis spre dimineață
Împărtășind același trist decor.

Cum poți zâmbi așa cu nepăsare?
Oare poți fi în suflet așa rece?
Pe tine niciodată nu te doare
Nici lacrimi nu mai ai să te înece!

Plătit-am un tribut îmbrățișând amorul
Și cine știe cât mi-e scris să mai plătesc!
Ușilor ce se închid le-am tras încet zăvorul
La alte uși ce se deschid aș vrea să poposesc.

 

Trăire efemeră

De ce acel ce dăruiește
Adesea are de pierdut?
De ce acel care iubește
Va suferi atât de mult?

De ce e viata așa nedreaptă
Cu cei ce nu cunosc minciuna?
De ce acel care așteaptă
Nu va primi întotdeauna?

Tot mai des se-adeveresc acele
Temeri pe care-n timp le dobândim,
Am vrea să ne-nșelăm în toate cele
Dar se întâmplă iar să suferim.

Iubirea nu mai e așa curată!
Putini mai sunt acei ce-i știu izvorul,
Azi tot mai mulți o văd neînsemnată
Și-o tulbură deodată, cu piciorul.

Aș vrea să pot iubi măcar odată
Asa cum simt că aș putea iubi!
Să simt trăirea aceea minunată
Să nu mă tem că iar voi suferi!

NICOLAE PANAIT