Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CREDO » SARBĂTORI » Câteva învăţături şi referinţe despre Praznicul Intrării Domnului nostru Iisus Iisus Hristos în Ierusalim – Duminica Floriilor…

Câteva învăţături şi referinţe despre Praznicul Intrării Domnului nostru Iisus Iisus Hristos în Ierusalim – Duminica Floriilor…

Câteva învăţături şi referinţe despre Praznicul Intrării Domnului nostru Iisus Iisus Hristos în Ierusalim – Duminica Floriilor…

Moto: Stăteau faţă în faţă. El, Mirele, şi ea, răsfăţata fiică a ionului. De pe Muntele Măslinilor, de unde privea Hristos, cetatea Ierusalimului se desena la orizont semeaţă, încordată, cu toate simţurile ascuţite. El, Mesia cel promis, venea la ultima întâlnire însoţit de vuietul mulţimii care-I calcă pe urme, încă din Metania. Alaiul acesta ca de nuntă se agăţase cu cerbicie de persoana Mântuitorului încă de la episodul învierii lui Lazăr, cel mort de patru zile. Ca şi în alte dăţi, Iisus înfruntă moartea altora, arătându-i neputinţa, ruşinând-o. Aşa avea să se întâmple şi cu propria Lui moarte… (Giovanni Papini – „Viaţa lui Iisus”)

Introducere

În faţa Ierusalimului, în acea duminică de aprilie a anului 33 de la Naşterea Sa, Dumnezeu – Fiul, Domnul Iisus Hristos întrupat într-un om încă tânăr, în vârstă de numai 33 de ani, privea îngândurat locul unde va gusta de bunăvoie, până la capăt, urmările şi consecinţele neascultării adamice. Mireasa lui dragă, Ierusalimul, îi va fi încăpere de tortură, loc al umilinţei, mormânt. Ultimul act din istoria aşteptării mesianice va fi unul sângeros, cumplit, mirosind a trădare şi moarte. Nici o bucurie nu va însoţi nuntirea aceasta a omului cu un Dumnezeu doldora de iubire. Da, un Dumnezeu preaplin de dragoste, de nesfârşită compasiune, care – Şi lasă Cerurile şi Se oferă singur morţii – adică Se abandonează de bunăvoie acelei experienţe a nimicului pe care nu El a creat-o, pe care nu o cunoştea! Solidar cu făptura afectată, alterată şi slăbănogită de păcat, îndurând fără să cârtească legea libertăţii de El sădită în inima omului, acest Dumnezeu imprudent – credul, cum ar gândi unii, care, de altfel, L-au executat fără milă – S-a prezentat în faţa umilinţelor şi a morţii, cu toată simplitatea unui cuceritor de inimi curate şi smerite: călare pe mânzul asinii!…
Tot atât de contrariaţi şi de indignaţi vor fi fost şi contemporanii proorocului Zaharia, cel ce, cu 500 de ani înainte ca Mântuitorul nostru Iisus Hristos să se nască, I-a vestit intrarea în cetatea Ierusalimului călare pe un… măgar. Halal Mesia! – vor fi gândit atunci iudeii de pe vremea lui Zaharia; Halal Împărat! – vor fi gândit fariseii şi cărturarii de acum 2000 de ani; Halal Dumnezeu mai aveţi şi voi, creştinii! – vor gândi şi acum deştepţii lumii noastre. Şi totuşi proorocia s-a împlinit întocmai, magistral tâlcuită de Sf. Ioan Gură de Aur, patru veacuri mai târziu. Acesta ne încredinţează ca mânzul asinii pe spinarea căruia Iisus Hristos a fost purtat spre Ierusalim nu simbolizează altceva decât Biserica cea nouă a creştinilor, iar asana, mama acestui mânz, reprezintă vechea credinţă iudaică şi mozaică, care păşeşte în istorie pe urmele odraslei sale… Mai mult, Iisus Hristos nu călăreşte direct pe spinarea mânzului, ci I s-au întins hainele apostolilor, devenite adevărata interfaţă între Biserică şi Mântuitorul lumii. Animalul merge supus, cu blândeţe (deşi nu cunoscuse căpăstrul), închipuind uşurinţa cu care neamurile vor primi blândul jug al Evangheliei iubirii.
Dacă toată creaţia a avut o trăire aparte atunci, nu acelaşi lucru se poate spune despre ethosul mulţimilor adunate să prăznuiască Paştele Legii vechi chiar în epicentrul revelaţiei dumnezeieşti: la Ierusalim. Ebr. Shalom, oraşul păcii, nu putea fi întâmpinat de către Domnul păcii decât pe cel mai inofensiv animal, înconjurat de copii. Ce paşnică ofensivă, ce blândă cucerire a celui mai împietrit şi trufaş oraş al lumii! Împietrit în prejudecata şi trufaş peste măsură, deoarece în el a răsunat de atâtea ori glasul dumnezeieştilor descoperiri.
Mulţimea revărsată pe povârnişul Muntelui Măslinilor – afirmă exegeţii – nu era, în marea-i majoritate, din Ierusalim. După Iisus Hristos se ţineau scai orbii surprinşi de strălucirea luminii, slăbănogii întremaţi, demonizaţii eliberaţi de locuirea răului şi toţi cei ce au asistat înmărmuriţi la învierea lui Lazăr, în Metania. Aşadar, după El se ţineau locuitorii acelui sat dimpreună cu miile de pelerini, veniţi din toate colţurile Iudeii, Galileei, Samarei şi chiar de mai departe, spre a se închina la Ierusalim, la Sărbătoarea Corturilor. Acesta era alaiul care s-a ivit, în după-amiaza acelei duminici, la intrarea de răsărit a marii cetăţi. Dincoace de ziduri, poporul ierusalimitean, călăuzit de mai-marii sinagogii, era nedumerit. Ba chiar „…toată cetatea s-a cutremurat, zicând: Cine este acesta?“, aşa cum ne încredinţează Evanghelia după Matei. Dar de ce tocmai acum s-a cutremurat Ierusalimul, că doar şi în alte dăţi sau momente apariţia lui Iisus Hristos era însoţită de minuni şi semne cereşti? Textul evanghelic ne face să credem că, de fapt, fariseii şi căpeteniile sunt cei care s-au cutremurat! Iar nu din cauza pildelor, vindecărilor sau tămăduirilor lui Iisus Hristos, ci din aceea a entuziasmului popular cu care a fost întâmpinat. Sufragiul mulţimii, al necăjiţilor, oropsiţilor, leproşilor, ologilor, săracilor, dezmoşteniţilor sorţii, al celor străfulgeraţi de adevărul credinţei – asta a cutremurat Ierusalimul în după-amiaza acelui neuitat aprilie!…
De reţinut şi remarcat faptul că au priceput bine fariseii: istoria chiar este pe cale de a-şi schimba cursul! Măsura omului tinde să se (im)plinească, ca şi Legea lor cea veche; Creaţia se întoarce în baierele firii ei, dragostea începe să inunde pământul într-un altfel de potop – cel al Harului. Mângâietorul stă la porţile inimii omului; peste mai mult de cincizeci de zile Se va pogorî in forma limbilor de foc. Mai mult decât atât, iadul presimte şi el, ca o vietate şireată şi vicleană, atacul ce i se va da, iar balamalele lui trosnesc; edificiul neputinţelor omeneşti, al păcatului imposibil de ispăşit, se va prăbuşi curând, dezlegat din ferecătura minciunii. Este răzmeriţă, răscoală şi zavistie mare în lumea duhurilor. Jos, pe pământ, oamenii parcă au şi ei o premoniţie… Păcatul ancestral pare mai evident acum, din moment ce s-a ajuns până aici. Adică până la a vedea – cu groază! – ca pârga istoriei omului nu este altceva decât moartea lui Dumnezeu, că împlinirea spirituală a lumii, după catastrofa alungării, izgonirii şi prăbuşirii din Rai, stă în jertfa singuratică a Fiului Omului, Care singur va muri pentru toţi şi ne va răscumpăra pe toţi… Fără Învierea Lui cea de a treia zi, totul este fără rost, oricât de frumoase ar fi cuvintele şi faptele lui Iisus Hristos. Tot astfel şi în cazul nostru: oricâte lucruri luminate am face, oricât de bine am vorbi ori am scrie, fără credinţa şi conştiinţa Învierii totul este zadarnic, totul este praf şi cenuşă. De aceea, în această Duminică a Floriilor, să nu pregetăm a ne duce la Biserică – Ierusalimul nostru restaurat – ca să întâmpinăm intrarea Domnului nostru Iisus Hristos aşa cum se cuvine; pentru că Iisus Hristos – contemplându-ne inimile – să nu poată zice cu întristare şi jale, ca odinioară, când a plâns la porţile cetăţii: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi“.

Despre învierea Dreptului Lazăr şi Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim

„Învăţătorul este aici şi te cheamă” (In.11,28) „Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie Biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat, Cel ce vii intru numele Domnului.”

Sunt cuvinte pe care le spunem în fiecare an la praznicul Floriilor, respectiv al Întrării Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, precum şi în ziua precedentă, în Sâmbăta lui Lazăr. Rostind sau cântând aceste cuvinte, ne adresăm Domnului Iisus Hristos, Biruitorului morţii, Care l-a înviat din morţi pe Lazăr preînchipuind şi prin aceasta învierea noastră a tuturor, învierea cea de obşte şi ne exprimăm bucuria de a-L întâmpina pe Domnul Iisus Hristos asemenea pruncilor din Ierusalimul de acum aproximativ două mii de ani. Intrarea Mântuitorului Iisus Hristos în Ierusalim, pe care o sărbătorim în fiecare an în duminica dinaintea Sfintelor Paşti, este istorisită de toţi cei patru sfinţi evanghelişti, fiind strâns legată de evenimentele ultime ale vieţii trupeşti a Domnului nostru Iisus Hristos, de ultimele Sale zile petrecute în Ierusalim, de patimile, răstignirea, moartea şi Învierea Sa din morţi. Sfântul Evanghelist Ioan însă, înainte de a prezenta Intrarea în Ierusalim, în capitolul 11 şi la începutul capitolului 12 ale evangheliei sale relatează nişte evenimente importante, petrecute într-un sat din apropierea Ierusalimului, în Metania. Este vorba de învierea Dreptului Lazăr şi de ungerea Mântuitorului cu mir de către Maria, sora lui Lazăr.
Din relatarea Sf. Evanghelist Ioan aflăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos avea un prieten în Metania, prieten care a ajuns să fie bolnav. Surorile lui Lazăr, Marta şi Maria, pe care Domnul Iisus Hristos le iubea de asemenea, I-au trimis Acestuia vorbă că Lazăr, prietenul Lui este bolnav. Auzind ştirea, Mântuitorul Iisus Hristos a afirmat că această boală nu era spre moarte, ci ca Fiul lui Dumnezeu să se preaslăvească prin ea (cf. In.11,4) şi doar după două zile S-a îndreptat spre Iudeea, provincie în care se afla satul Metania. În momentul plecării El cunoştea faptul că Lazar a murit deja, eveniment pe care l-a făcut cunoscut şi ucenicilor Săi, iar când au ajuns în Metania Lazăr se afla deja pus în mormânt de patru zile. Sosind în Metania, Domnul Iisus Hristos a fost mai întâi întâmpinat de Marta, sora lui Lazar şi a Mariei, cu care El a avut un scurt dialog. Deoarece Marta îşi exprima tristeţea şi regretul pentru pierderea fratelui ei în lipsa Mântuitorului, Domnul Iisus Hristos i-a spus ca acesta va învia. Pentru că ea credea că Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbeşte despre învierea de obşte, El i s-a prezentat fiind drept „învierea şi viaţa”, spunându-i că cel ce crede în El chiar dacă va muri, va trăi, că tot cel care trăieşte şi crede în El nu va muri ci va avea viaţă în veac (cf. In.11,24-26). Dialogul se încheie cu o mărturisire de credinţă a Martei, prin care aceasta îşi exprima credinţa în cele spuse de Iisus Hristos, afirmând că ea a cunoscut că El este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume” (In.11,27). După ce a spus acestea, Marta s-a dus să o cheme pe Maria, sora ei, şi i-a spus: „Învăţătorul este aici şi te cheamă” (In.11,28). Aceasta s-a grăbit să vină, urmată fiind de iudeii care se aflau în casa lor pentru a le mângâia pentru moartea fratelui. Văzând-o plângând, înconjurată de iudeii care şi ei plângeau, Iisus Hristos, ne spune evanghelia, a suspinat cu duhul, S-a tulburat întru Sine şi a lăcrimat. Acest gest i-a dus pe iudei la observarea şi constatarea marii iubiri a lui Iisus Hristos faţă de Lazăr şi la nedumerirea lor, exprimată prin cuvintele: „Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului să facă în aşa fel ca şi acesta să nu moară?” (In.11,37). Suspinând încă o dată, Mântuitorul Iisus Hristos s-a dus la mormânt şi l-a înviat pe Lazăr, fapt în urma căruia mulţi dintre iudeii prezenţi au crezut în El. Alţii însă, s-au grăbit să-i înştiinţeze pe fariseii care, auzind, s-au hotărât atunci sa-L ucidă.
La începutul capitolului 12 Sfântul Evanghelist Ioan prezintă o alta venire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în casa lui Lazăr, pe care îl înviase, prilej cu care Maria, sora acestuia, a uns picioarele lui Iisus Hristos cu mir de mare preţ şi le-a şters cu părul capului ei, ungere ce a fost interpretată de Mântuitorul ca fiind o reînchipuire a morţii şi îngropării Sale. Evanghelia ne relatează iarăşi că mulţime mare de iudei, auzind că Iisus Hristos a venit în casa lui Lazăr, s-au grăbit să vina şi ei acolo pentru a-L vedea nu doar pe El, ci şi pe Lazăr pe care l-a înviat din morţi. În ziua următoare Iisus Hristos a intrat în Ierusalimul care se pregătea pentru sărbătoarea Păștilor. Evenimentul este prezentat, cum am spus deja, de toţi cei patru evanghelişti, din scrierile cărora aflăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos, călare pe un asin, a intrat în cetatea lui David, fiind întâmpinat de mulţimea care, purtând în mâini şi aşternând în cale ramuri de fenic, striga: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine intru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (In.12,13). Intrând în Ierusalim, Mântuitorul Iisus Hristos nu a provocat doar bucuria mulţimii, ci şi invidia fariseilor, care se vorbeau între ei: „Vedeţi că nimic nu folosiţi! Iată, lumea s-a dus după El” (In.12,19). Peste doar câteva zile aceştia aveau să-L prindă pe Iisus Hristos, să facă astfel încât El să pătimească şi în cele din urmă să fie răstignit, neputând să creadă, din pricina răutăţii lor că El era Viaţa şi că, prin urmare, ei luptau chiar împotriva Vieţii, împotriva izvorului vieţii lor, împotriva lor înşişi. Aceste lucruri petrecute acum aproximativ 2000 de ani noi le mărturisim în fiecare an când pomenim învierea Dreptului Lazar şi când sărbătorim Intrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, devenind astfel şi noi martori ai acestor evenimente.
Precum odinioară în Metania, Domnul nostru Iisus Hristos vine tot mereu şi la noi. Vine prin cuvântul Sfintei Evanghelii, vine prin Sfintele Taine, vine prin slujbele Bisericii. De fiecare dată când se citește Evanghelia despre învierea lui Lazăr se spune mai ales pentru noi: „Învăţătorul este aici şi te cheamă”. Faptul că bat clopotele, că în biserică se săvârşeşte o sfântă slujbă, că se citește Sfânta Evanghelie, înseamnă că Învăţătorul este acolo, a venit în întâmpinarea noastră şi ne cheamă. Când un frate al nostru are nevoie de noi, la fel, El ne cheamă. Când a fost chemată Maria, sora lui Lazăr, ea „s-a sculat degrabă” şi a mers în întâmpinarea lui Iisus Hristos (cf. In.11,29). Acum, când este rândul nostru să-L întâmpinăm, răspundem noi oare chemării Lui? Mergem noi acolo unde se găsește Mântuitorul, unde ne așteaptă, unde ne cheamă El? Odinioară Domnul nostru Iisus Hristos intră în Ierusalim, fiind întâmpinat de mulțime mare de oameni şi mai ales de copiii cei nevinovați, cu mare bucurie, iar de cei întunecați de răutate cu ură. Astăzi El vrea să intre în Ierusalimul sufletului nostru, să fie Împăratul inimii noastre. ÎL primim noi oare cu bucurie, Îi acordăm această împărăţie care I se cuvine sau, uzurpatori fiind, ÎL alungăm şi suntem gata să-L ucidem? Înainte de a-l învia pe Lazăr, știind că o să Facă aceasta, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a fost cuprins de tulburare, S-a întristat şi chiar a plâns. A plâns pentru durerea prietenilor Săi, a plâns compătimind pe cei pe care-i iubea. Oare noi ne străduim să fim prieteni ai Lui, încercăm să-L iubim şi să ne facem iubiţi, respectaţi şi îndrăgiţi de El? Oare, când cei din jurul nostru suferă, ne doare şi pe noi necazul lor, pătimim şi noi împreuna cu ei?
Intrând în Ierusalim, Domnul nostru Iisus Hristos a găsit acolo nu doar viaţa şi reacţia curată unor inimi de copii, care se bucurau să-L întâmpine, ci mai ales urâciunea, invidia, răutatea, mândria, lăcomia instalate in cel mai sfânt şi sacru loc din Ierusalim. Acum, când vrea să intre în sufletul nostru, cum ÎL primim? Cu inimi curate, cu necăutate, cu bunătate şi strigând ca pruncii odinioară: „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!”? Sa trăim astfel încât să nu afle sufletul nostru plin de spinii patimilor, pe care să fie nevoit a-i alunga cu biciul! Şi… poate chiar este aşa, dar în acest caz să-L lăsăm să-i alunge, să-i scoată afară din noi, pentru ca nu cumva să preferăm tulburarea, agitația, răutatea, crima în locul Împăratului păcii. După ce l-a înviat pe Lazăr, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus: „Dezlegați-l şi lăsați-l să meargă!” (In.11,44). Sfântul Ioan Scărarul interpretează aceste cuvinte mai ales cu referire la noi spunând: „Dezlegați-l pe el şi lăsați-l să meargă spre fericita nepatimire!”. Venind la noi, Domnul nostru Iisus Hristos ne dezleagă de orice fel de legături ale morții, pentru a putea merge spre El, spre Viață, singura şi adevărata viaţă. Să nu preferăm deci starea de legați, de înlănţuiţi ai propriilor noastre patimi, în locul libertăţii, în locul vieții adevărate. Pentru a sărbători cu adevărat Intrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, să ieșim şi noi în întâmpinarea Lui cu stâlpările gândurilor şi a faptelor bune, cu simțăminte curate, cu mirul de bună mireasmă al unei vieți fără prihană, cu dorința de a-l primi pe El ca Împărat al nostru. Cu alte cuvinte, aşadar, Ierusalimul sufletului nostru trebuie să-şi merite numele de „pace sfântă” şi să fie cetatea bucuriei întâmpinării Mântuitorului nostru Iisus Hristos, locașul păcii, în care se află tronul lui Dumnezeu, să fie Ierusalimul Învierii. Să aclamăm şi noi: „Osana Celui dintru înălţime, bine ești cuvântat, Cel ce vii întru numele Domnului” şi să ne bucurăm de posibilitatea de a-L putea, nu doar întâmpina, ci chiar primi întreg pe Domnul nostru Iisus Hristos în viaţa şi ființa noastră.

Despre Duminica Floriilor în învăţătura şi viziunea Sfanțului Grigorie Palama

1. Prin proorocul Isaia, Domnul a grăit: „În vremea milostivirii Te voi asculta şi în vremea mântuirii „Te voi ajuta” (Isaia 49, 8). Așadar este binevenit cuvântul acela apostolic care a grăit evlaviei voastre: „La vremea potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat… Să lepădam aşadar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua…” (II Corinteni 6, 2; Romani 13, 12), căci se apropie pomenirea Patimilor celor mântuitoare ale lui Iisus Hristos şi marele Paști, cel duhovnicesc şi nou, răsplată a nepatimirii, poartă a veacului ce va să vină. Şi se vestește aceasta prin Lazăr, care se întoarce din străfundurile Iadului, sculându-se el din morți după patru zile, doar prin cuvântul şi porunca lui Dumnezeu, Cel ce are stăpânire şi putere asupra vieții şi morții. Şi copiii cântă imnuri înaintea Lui, iar poporul cel lipsit de răutate ÎI cântă, prin insuflarea Duhului Sfânt, pe Cel ce izbăvește din moarte, pe cel ce înalţă sufletele din iad, pe cel ce hărăzeşte viața veșnică, sufletului şi trupului deopotrivă.
2. Așadar, dacă cineva vrea să îndrăgească viața, spre a vedea zile bune, să facă să înceteze limba sa de la rău şi pe buzele sale să nu mai fie viclenie. Să se depărteze de la rău şi să facă binele. Deci cea fapta rea este lăcomia pântecelui, şi beția, şi desfrâul. Fapta rea este iubirea de arginţi, lăcomia, pofta de avere şi nedreptatea. Fapta rea este slava deșartă, cutezanța şi semeția. Să se depărteze deci tot omul de la asemenea rele şi să le împlinească pe cele bune. Care sunt acestea? Înfrânarea, postul, înțelepciunea, dreptatea, milostenia, îndelunga răbdare, dragostea, smerenia – prin care ÎL dobândim în schimb, cu vrednicie, pe Mielul lui Dumnezeu cel jertfit pentru noi, luăm de aici zălogul nestricaciunii şi păstrăm în noi, cu deplina încredințare, moștenirea cea făgăduita nouă în ceruri. Dar este oare binele greu de îndeplinit şi virtuțile sunt oare mai anevoioase decât răutăţile? Eu nu văd că lucrurile ar sta astfel. Căci cel bețiv suferă mai multe necazuri din beție şi cel neînfrânat mai mult îndură decât cel înfrânat, şi cel lipsit de stăpânire decât cel înţelept, şi cel ce caută cu ardoare să se îmbogăţească decât cel ce trăieşte cu cele ce îi sunt îndeajuns, şi cel ce caută să se înconjoare pe sine de slavă (suferă mai multe) decât cel ce îşi duce viața în umbră. însă, din pricina vieții noastre pline de desfătări, virtuțile ne apar nouă ca îndestul de anevoioase. Dar să ne silim pe noi înşine, pentru că spune Domnul: „Împărăţia cerurilor se ia prin străduință şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12).
3. De aceea este nevoie pentru noi toți de râvnă şi de luare aminte, noi cei slabi sau cei lipsiți de slavă, cârmuitori sau stăpâniţi, bogați şi săraci, ca să înlăturăm aceste patimi rele din sufletul nostru şi să încetăţenim în el alaiul virtuților. Fiindcă şi plugarul, şi tăbăcarul, şi zidarul ce face case, şi croitorul, şi ţesătorul, şi îndeobște tot omul care îşi procură cele de trebuință vieții, prin ostenelile sale şi prin lucrarea mâinilor lui, dacă înlătură şi izgonesc din sufletul lor pofta şi dorința bogăţiei, a slavei şi a moliciunii, sunt cu adevărat fericiți. Căci aceștia sunt săracii, cărora le aparține Împărăţia cerurilor, şi de aceea pentru acest fel de oameni spune Domnul: „Fericiți cei săraci cu duhul…” (Matei 5, 3). Sunt săraci cu duhul aceia care, pentru smerenia, neiubirea de slavă şi neaplecarea spre plăceri a duhului lor sau a sufletului lor, au sărăcia din afară de bunăvoie, sau suferă cu bărbăţie sărăcia, chiar dacă este fără voia lor. Însă cei bogați şi cei ce viețuiesc în desfătări şi plăceri, şi cei care se bucură de slavă vremelnică, şi în chip simplu aceia care doresc şi capătă asemenea lucruri, nimeresc şi ajung în patimi îndestul de grozave şi vor cădea în cursele cele multe, mari şi greu de suferit ale diavolului. Pentru că cel ce s-a îmbogăţit nu înlătură din sine dorința de a fi bogat, ci aceasta mai degrabă sporește şi se întinde la mai multe decât la început. Tot astfel şi iubitorul de plăcere, şi cel ce îndrăgeşte puterea, şi risipitorul, şi cel neînfrânat măresc mai curând şi sporesc aceste patimi, ci nu le leapădă. Tot aşa stăpânitorii şi cei slabi (de oameni) capătă şi iau putere ca să săvârşească mai multe nedreptăţi şi păcate.
4. Din această pricină este foarte greu ca un cârmuitor să fie mântuit şi ca un bogat să intre în Împărăţie lui Dumnezeu. Căci spune Domnul: „Cum puteți voi să credeți când primiți slava unii de la alții, şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutați?” (Ioan 5, 44). Dar să nu se înfricoșeze cineva dacă este avut, sau slăvit, sau cârmuitor. Pentru că şi acesta poate, dacă vrea, să caute slava cea de la Dumnezeu şi să se înfrâneze pe sine, astfel încât să oprească aplecarea sa spre rele şi să săvârşească fapte însemnate, lepădând relele cele mari, nu numai din sine, ci şi din mulți alții care nu vor. Căci poate nu numai să împlinească dreptatea şi să fie înţelept, dar poate împiedica în multe chipuri pe cei ce vor să săvârşească nedreptatea şi să fie neînfrânaţi. Şi el poate nu numai să se înfăţişeze pe sine că ascultă de Evanghelia lui Iisus Hristos şi de cei ce o vestesc pe ea; dar el poate, de asemenea, să supună Bisericii lui Iisus Hristos şi căpeteniilor ei pe cei ce nu vor să asculte de ea. Şi aceasta nu numai prin puterea şi slobozenia pe care a dobândit-o de la Dumnezeu, dar poate să devină pildă pentru cei supuși lui şi mai prejos de el în toate faptele bune. Căci devin asemănători căpeteniei lor cei supuși şi conduși de aceasta.
5. Așadar este nevoie de osteneală şi de silință şi de luare aminte din partea tuturor, dar nu de la toți deopotrivă. Căci pentru aceia ce se află în slăvire, în bogăţie şi în cârmuire, şi pentru aceia ce se străduiesc cu cuvintele şi cu dobândirea înțelepciunii celei după măsura lor – daca vor să se mântuiască – este nevoie de mai multă osteneală şi silință, întrucât ei, prin starea lor, sunt de obicei oarecum mai greu de convins şi mai puţin ascultători. Acest fapt este limpede şi vădit din Evangheliile citite ieri şi astăzi. Căci poporul a crezut şi s-a încredințat de minunea săvârşită asupra lui Lazăr, care arată, în chip lămurit, că Dumnezeu a fost Acela Care a săvârşit, însă aceia care erau pe atunci cârmuitori, desigur fariseii şi cărturarii, erau atât de departe de a crede în El, încât spumegau de furie împotriva Lui şi voiau să-L dea morții din pricina smintelii lor, pe El, Care Se vadea şi Se dovedea că este Domn şi Stăpân al vieții şi al morții, atât prin cele pe care le săvârşea, cât şi prin cele pe care le grăia. Căci nu putea să spună careva că Iisus Hristos, prin aceea că Şi-a ridicat ochii in sus şi a zis atunci: „Părinte, Îţi mulțumesc Ţie că M-ai ascultat pe Mine”, ar fi lăsat loc de tăgadă că este la fel şi deopotrivă cu Tatăl Său. Căci El a adăugat, grăind către Tatăl Său: „Eu știam că întotdeauna Mă asculți, dar pentru mulțimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 11, 42). Deci ca să-L știe pe El că este Dumnezeu, şi că El este din Tatăl şi întru nimic nu este deosebit de Acela, ci minunile le săvârşeşte după voința Tatălui Său, de aceea El Şi-a ridicat dinaintea tuturor ochii Săi către Tatăl, şi a grăit acele cuvinte către Tatăl cel Prea înalt şi ceresc. Precum, la început, urmând să fie plăsmuit omul, mai înainte o hotărâre (dumnezeiască) l-a precedat, tot astfel şi acum cu Lazăr, omul urmând să fie creat din nou, un sfat l-a precedat. Dar atunci şi acolo, la început, Tatăl a grăit către Fiul, când urma să fie plăsmuit omul: „Să facem un om…” (Facerea 1, 26), iar însuși Fiul L-a ascultat pe Tatăl, şi astfel omul a fost adus la existenţă; iar aici şi acum, Tatăl Îl ascultă pe Fiul Care grăiește, şi astfel Lazăr a fost înviat.
6. Priviți împreună-cinstirea si împreună-voirea, ce mari sunt ele! Pentru că înfăţişarea era ca de rugăciune, din pricina mulțimii ce stătea împrejur, dar cuvintele nu erau ale unei rugăciuni, ci ale unei stăpâniri împărăteşti: „Lazăr, ieși afară!”, şi îndată cel mort de patru zile s-a înfăţişat viu dinaintea Lui. Dar oare s-a făcut aceasta prin porunca Celui Viu sau prin rugăciunea Celui ce dă viață? Căci El a strigat cu glas mare şi aceasta a făcut-o pentru cei ce se aflau şi stăteau în jurul Lui. Pentru că ar fi putut săvârşi această înviere numai cu un glas scăzut, ba putea doar prin voința Sa să-l învieze, aşa precum putea să facă aceasta şi dacă s-ar fi aflat departe de mormânt sau dacă piatra ar fi fost pecetluită deasupra. Însă El S-a dus la mormânt şi a grăit celor ce se aflau în jurul lui. Şi ei au ridicat piatra şi au simțit mirosul neplăcut (al putrezirii), iar El a strigat cu glas mare şi l-a chemat pe Lazăr, şi în felul acesta l-a sculat (din morți). Aceasta s-a făcut oarecum chiar în văzul lor (căci ei l-au văzut pe Lazăr întins in mormânt) şi sub nasul lor (căci ei au simțit mirosul cel rău al hoitului, fiindcă era de patru zile mort) şi la îndemnul lor (căci ei s-au folosit de mâinile lor, mai întâi ridicând piatra de pe mormânt, apoi dezlegând legăturile de pe trupul celui mort şi desfăcând ștergarul de pe faţa lui). Când glasul Domnului a umplut urechile şi a ajuns la auzul tuturor, au înţeles toți şi au crezut că El este Cel ce le cheamă pe cele ce nu sunt să fie, Cel ce le ţine toate la porunca puterii Sale, Cel ce a făcut toate, la început, doar prin cuvântul Său, aducându-le de la neexistenţă la existenţă.
7. Poporul lipsit de răutate a crezut în El prin toate acestea, Aşa încât nu numai în tăcere să aibă credință, ci devenind chiar crainici prin fapte şi prin cuvinte ai dumnezeirii Sale. După scularea din morți a lui Lazăr, cea după patru zile, Domnul, găsind un asin care a fost pregătit mai dinainte, precum spune Evanghelistul Matei (21, 1-11), s-a așezat pe el, şi a intrat în Ierusalim potrivit proorocirii lui Zaharia, care a spus mai demult: „Bucură-te foarte, fiica ionului, veselește-te, fiica Ierusalimului, căci iată, Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinii” (Zaharia 9, 9). Proorocul a arătat prin aceste cuvinte că împăratul acela proorocit este El singur Împărat al ionului. Căci spune Sfânta Scriptură: Împăratul Tău nu este înspăimântător pentru cei ce-L văd pe El, şi nu este de temut sau făptuitor de rele, El nu aduce cu sine purtători de lance şi scutieri, trăgând după sine mulțime de pedestrași şi de călăreţi, trăind în prosperitate şi cerând dăjdii şi biruri, ca şi slujiri şi înrobiri de la cei de jos şi mai de rând. Dar ce este mai de seamă la El este smerenia Sa şi sărăcia şi simplitatea. Fiindcă El intră călărind pe un asin, neaducând cu sine nici o pompă şi fast nici slăvire omenească. De aceea El singur este Împăratul drept şi trăitor întru dreptate, şi El este blând, având blândețea în chip deosebit, căci Domnul însuși grăiește despre Sine şi spune: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima…” (Matei 11, 29).
8. Împăratul care a sculat din morți pe Lazăr a intrat atunci în Ierusalim călare pe asin, iar tot poporul, copii, barbari, bătrâni, întinzând pe jos veşmintele lor, au luat ramuri de fenic, care închipuie izbânda şi biruinţa. Întrucât ei Îl întâmpinau pe Cel ce era de viață făcător şi biruitor al morții, cădeau înaintea Lui închinându-se şi Îl însoțeau în alai, cântând împreună cu toții, nu numai în afară, ci şi înlăuntrul îngrăditurilor „Templului: „Osana Fiului lui David, Osana întru cei de sus”. Osana este un imn care se înalţă către Dumnezeu, iar tălmăcit înseamnă „Mântuiește-ne pe noi”. Iar adăugirea „întru cei de sus” Îl arată pe El slăvit nu numai pe pământ şi numai de către oameni, ci şi întru cele prea înalte, fiind lăudat de către îngerii cerești.
9. Nu numai că Îl slăveau prin asemenea laude şi grăiau drept despre Dumnezeu, dar ei se împotriveau voinței răuvoitoare şi ucigașe de Dumnezeu a cărturarilor şi a fariseilor şi se opuneau astfel socotelilor mârșave ale acestora. Căci aceia grăiau în chip nebunesc despre El: „Omul acesta face multe minuni. Dacă-L lăsăm aşa, toți vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul” (Ioan 11, 47). Dar poporul ce spunea? „Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este împărăţia ce vine a părintelui nostru David!” (Marcu 11, 10). Prin aceea că ei spuneau: „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului” arătau că El este de la Dumnezeu şi Tatăl, şi că vine în numele Tatălui ,,Aşa precum si Domnul spune despre Sine însuși: „Pentru că Eu am venit în numele Tatălui Meu, căci de la Dumnezeu am ieșit şi am venit” (Ioan 8, 42). Prin aceea că ei spuneau: „Binecuvântată este împărăţia părintelui nostru David, care va veni” ei arată că aceasta este împărăţia în care vor crede, după spusa proorocirii, şi neamurile cele păgâne, mai cu seamă romanii. Căci acest împărat nu este numai nădejdea lui Israel, ci este şi așteptarea neamurilor, după proorocirea lui Iacov: „Acela îşi va lega de viţă asinul Său” (Facerea 49, 11), adică legând poporul cel supus Lui dintre iudei. Şi „legând de coarda de viţă de vie mânzul asinii Sale” (ibidem). Dar coarda viţei de vie sunt ucenicii Domnului, către care a grăit Acesta: „Eu sunt viţa, voi sunteți mlădițele” (Ioan 15, 5). De fapt, de aceasta coardă a legat Domnul pe mânzul asinii Lui, adică pe noul Israel cel născut din neamurile păgâne, care, după har, s-au făcut fii ai lui Avraam. Dacă acea împărăţie este nădejdea neamurilor păgâne, cum de spun ei că noi, crezând în ea, ne vom teme de romani?
10. Astfel, cei ce erau prunci cu judecata, dar şi cu răutatea, fiind insuflați de către Duhul cel Sfânt, au înălţat către Domnul un imn desăvârşit, aducând mărturie ca El, ca un Dumnezeu, a dat viață lui Lazăr cel mort de patru zile. Iar cărturarii şi fariseii, văzând aceste minuni atât de mari, şi pe atâţia copii strigând în Templu şi spunând „Osana fiului lui David”, s-au mâniat şi au grăit către Domnul: „Nu auzi Tu oare ce spun aceștia?”. Ci mai degrabă se cuvenea ca Domnul Iisus Hristos să le spună acelora atunci: „Nu vedeți şi nu auziți, nu înţelegeţi?”. De aceea şi El, întorcându-Se către cei care Îl dojeneau că îngăduie cântarea de laude în chip cuvenit numai lui Dumnezeu, a spus: „Da, îi aud pe cei care au fost făcuți înţelepţi de către Mine, în chip nevăzut, şi cele pe care le rostesc ei despre Mine”, dar „dacă vor tăcea aceștia, pietrele vor striga” (Luca 19,40). Voi nu ați citit niciodată cuvântul acela proorocesc: „că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă” (Matei 21, 16)? Căci şi aceasta ținea de o mare minune, şi anume copiii neștiutori şi neînvăţaţi să teologhisească în chip desăvârşit cu privire la Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om pentru noi, înălţând imn îngeresc din gurile lor. Întrucât, aşa precum îngerii la nașterea Domnului au psalmodiat: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bună învoire” (Luca 2, 14), tot astfel şi aceștia de acum la intrarea Lui (în Ierusalim), au cântat înălţând același imn: „Osana Fiului lui David; osana întru cei de sus! (Matei 21,9).
11. Dar să fim şi noi, fraților, ca pruncii faţă de rău, tineri şi bătrâni, cârmuitori şi cârmuiți, ca să dobândim putere de la Dumnezeu, să înălţăm trofeu şi să purtăm însemnele victoriei, nu numai împotriva patimilor celor rele, ci şi împotriva vrăjmașilor celor văzuți şi nevăzuți, astfel încât să dobândim ajutorul la vremea potrivită. Căci mânzul cel nou, pe care l-a învrednicit Domnul să-l călărească pentru noi, chiar dacă este unul singur a închipuit supunerea neamurilor păgâne faţă de El, din care ne tragem noi toţi ca neamuri, cârmuitori şi cârmuiți deopotrivă.
12. Așadar, după cum în Iisus Hristos nu este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, nici elin, nici iudeu, ci una suntem cu toții după cuvântul dumnezeiescului Apostol Pavel (Galateni3, 28), tot aşa în El nu este cârmuitor, nici cârmuit, ci toți întru harul Lui suntem una prin credința în El, şi într-un singur Trup al Bisericii Sale ne desăvârşim, avându-L pe El drept cap; şi noi am luat un singur duh prin harul Duhului Prea Sfânt, şi am primit un singur Botez, şi una singură este nădejdea noastră, şi Unul este Dumnezeu pentru noi, Cel ce este peste toți, pentru toți şi în toți. Să ne iubim, deci, unii pe alții, şi să ne răbdăm unii pe alții, şi să ne îngrijim unii pe alții, fiindcă suntem mădulare unii altora. Căci semnul uceniciei noastre la El, aşa precum însuși Domnul nostru Iisus Hristos a spus, este dragostea. Şi moștenirea părintească pe care ne-a lăsat-o El nouă, când a plecat din lumea aceasta, este dragostea, iar ultima rugăciune pe care ne-a dat-o nouă, când S-a înălţat la Tatăl Său, întăreşte dragostea noastră întreolaltă.
13. Să ne grăbim să dobândim împlinirea rugăciunii Sale către Tatăl şi să nu ne lepădam de moștenirea Sa, nici de semnul pe care ni l-a dat El nouă, ca să nu fim lepădați şi înlăturaţi de la vrednicia de fii, de la binecuvântarea Sa şi de la rangul de ucenici ai Săi, şi să nu cădem cumva, pierzând nădejdea pe care o avem şi fericita apropiere de Mirele cel duhovnicesc. Aşa precum, înainte de patima Sa cea mântuitoare, nu numai poporul îşi așternea veşmintele înaintea Domnului Care intra în Ierusalimul cel de jos, dar şi cei ce erau cu adevărat căpetenii ale neamurilor, adică Apostolii Domnului, tot astfel şi noi, cârmuitori şi cârmuiți, să așternem veşmintele noastre înnăscute, adică trupul nostru şi dorințele acestuia, înaintea Duhului nostru Iisus Hristos. Iar aceasta nu numai ca să ne învrednicim să vedem şi să ne închinăm patimii Sale celei aducătoare de mântuire şi sfintei Sale învieri, ci să ne bucurăm şi de împărtăşire deplină cu El. Căci Apostolul Pavel spune: „Dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași şi ai Învierii Lui” (Romani 6, 5).
14. Pe care fie ca noi toți să o dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia I Se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de început şi cu Duhul Său cel de viață făcător, acum şi pururea şi in vecii vecilor. Amin.

Explicarea, interpretarea şi tâlcuirea icoanei Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim

Este zugrăvită ca icoană prasnicală, singura pusă pe tetrapopodul obișnuit pentru închinarea credincioșilor, în ziua praznicului sau în catapeteasmă, în șirul icoanelor praznicelor împărăteşti. Pe pereții locașului de închinare – în biserică – este zugrăvită în concava de nord a absidei naosului, în imediata vecinătate cu icoana Învierii (Voroneț) sau in absida altarului – partea de sud (Dobrovăț).

Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim – fundamentare scripturistică a evenimentului

Icoana este descrisă astfel, de toţi Sfinții Evangheliști: „Iar când S-a apropiat de Ierusalim şi au venit la Betfaghe în Muntele Măslinilor, atunci Iisus a trimis pe doi ucenici, zicându-le: Mergeți în satul care este înaintea voastră şi îndată veți găsi o asană legată şi un mânz cu ea; dezlegați-o şi aduceți-o la Mine. Şi dacă vă va zice cineva ceva, îi veți spune că-I trebuie Domnului; şi le va trimite îndată. Iar acestea toate s-au făcut ca să se plinească ceea ce s-a zis prin proorocul ce zice: „Spuneți fiicei ionului: Iată Împăratul tău vine la tine blând şi șezând pe asană, pe mânz, fiul celei de sub jug. Mergând deci ucenicii şi făcând după cum le-a poruncit Iisus, au adus asana şi mânzul şi deasupra lor şi-au pus veşmintele, iar El a șezut pe ele. Şi cei mai mulți din mulțime îşi așterneau hainele pe cale, iar alții tăiau ramuri din copaci şi le așterneau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând: Osana, Fiul lui David! S-au mâniat şi I-au zis: Auzi ce zic aceștia? Iar Iisus le-a zis: Au niciodată n-ați citit că din gura copiilor şi a celor ce sug Ţi-ai pregătit laudă?” (Matei 21, 1-12, 15-16). Sfinții Evangheliști Marcu şi Luca vorbesc numai de mânzul asinii nu şi de asană: „Mergeți.. îndată veți afla un mânz legat, pe care n-a șezut până acum nici un om. Dezlegați-l.” (Marcu 11, 2; Luca 19, 30). Strigătele de primire exclamate de mulțime au fost variate, aşa cum se desprinde din Sfintele Evanghelii. Marcu: „Osana, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului! Binecuvântată este Împărăţia ce vine a Părintelui nostru David! Osana întru cei de sus!” (11, 9-10); Luca: „Binecuvântat este Împăratul care vine întru numele Domnului! Pace în cer şi slavă întru cei de sus!”; Ioan: „Osana! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israel!” (12, 13). Sfanțul Evanghelist Luca arată că şi „mulțimea ucenicilor bucurându-se a început să laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le văzuseră” (19, 37), dintre care cea mai mare a fost învierea Dreptului Lazăr, după cum menționează Sfântul Evanghelist Ioan despre mulțimi : „De aceea L-a şi întâmpinat mulțimea pentru că auzise că El a făcut minunea aceasta – Învierea lui Lazăr” (12, 17-18). Sfanțul Evanghelist Luca mai da si amânuntul: „Dar unii farisei din mulțime au zis către El: Invadatorule, cearta-Ti ucenicii! Si El, răspunzând, a zis: Zic vouă: Daca vor tăcea aceștia, pietrele vor striga” (19, 39-40).

Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos in Ierusalim – evoluția compoziției icoanei de-a lungul secolelor

Întreaga această mărturie a faptului dumnezeiesc, starea de bucurie sinceră a mulțimilor care au strigat pentru toate minunile pe care le-au văzut cât şi starea de invidie şi răutate a fariseilor care-I reproșau Mântuitorului pentru strigătele ucenicilor şi o dată cu ele şi cele ale mulțimilor sunt înfăţişate de vechii noștri iconari cu toată iscusința cerută de importanţa faptului dumnezeiesc al Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, fapt prin care Mântuitorul se descoperă şi este mărturisit de mulțimi ca fiind „Împăratul lui Israel”, ca „Dumnezeu” (Luca, 19, 37).
Vechimea şi evoluția compoziției icoanei ne este prezentată succint şi cuprinzător de unul din marii noștri istorici ai artei creștine: „Sculpturi pe sarcofage vechi ne arată compoziția orientală a scenei. În faţa lui Iisus Hristos, doi tineri înveşmântaţi în tunici scurte, unul îşi întinde mantaua pe drumul pe care înaintează acesta, iar celalalt se suie într-un copac. Iisus Hristos stă pe asin, cu amândouă picioarele de aceeași parte.” În secolul VI, în manuscrise ilustrate, compoziția se îmbogăţeşte: Doi apostoli urmează pe Iisus Hristos, copiii Îl întâmpină cu frunze de palmier; şi arhitecturi ce înfăţişează Ierusalimul. Aceasta este şi dispoziția scenei murale din Capadocia. În secolele X şi XI însă, apar unele amânunte modificate. Vedem astfel, în biserica el-nazar, privitori zugrăviţi la ferestrele Ierusalimului, ori, în alte monumente, așezați între crenelele zidului de înconjur al orașului. Pictorii Apusului, în Europa, s-au inspirat din aceeași tradiție. La San Marco din Veneția, copiii, tinerii sunt rânduiți intr-un cortegiu ordonat. Iconografia bizantină se desparte de Capadocia şi de Apus, punând, în primul plan, evrei cu bărbi şi cu capul învăluit. Se văd copii mai puţini şi, uneori, unul singur; exemplu: Dafnie. Începând din secolele XI sau XII ideea bizantină şi-a făcut loc în Orient şi in Occident. Miniaturiștii evangheliarelor ilustrate in secolele X şi XI (care reproduc modele mai vechi) zugrăvesc, compoziția pe două planuri, despărțite printr-un drum mărginit cu copaci. în depărtare, Iisus Hristos coboară dealul, călăuzit de un ucenic; tineri şi barbari în vârstă, îmbrăcaţi în tunici scurte, Îl așteaptă în faţa porților Ierusalimului. Un copil îşi întinde haina pe cale, în faţa asinului, alții țin în mâini ramuri de palmier. În fundul scenei, pe marginea drumului o femeie înalţă creanga de palmier în mâna dreaptă. Aflăm într-o asemenea compoziție un peisaj pictat în perspectivă.
Cu vremea, compoziția pitoreasca se îmbogăţeşte. Interesante în această privință sunt mozaicurile din Capela Palatină şi din Bazilica de la Betleem (sec. XI). În Serbia şi Macedonia, şi anume din secolul XIV până în secolul XVI, pictorii s-au inspirat din exemplele bizantine. Păstrează totuși, mai totdeauna, motivul oriental al celor doi copii care, unul lângă altul, îşi întind mantalele în calea lui Iisus Hristos. Pictura în mozaic din Capela Palatină la Palermo (sec. XII) stă la originea compozițiilor pitorești din Serbia îşi păstrează, la rândul ei, note vechi din monumentele secolelor VI-XI. Scena este încadrată într-un peisaj de dealuri, zugrăvite în stânga, un palmier apare lângă zidul de incintă al Ierusalimului, pe dreapta, în pragul porților orașului, vedem numeroși tineri şi bătrâni, cu expresii deosebite. „Iisus Hristos vine din dreapta şi coboară poteca, așezat pe asin alb. În stânga ţine un volum închis iar cu dreapta face un gest de subliniere a cuvintelor pe care le spune Apostolului Petru, în picioare, în stânga Lui. Drumul este semănat cu verdeață. Copiii se dezbracă şi aștern mantiile în faţa lui Iisus Hristos. Apostolii IL urmează”. La Mustra, scena din biserica Peribleptos (prima jumătate a secolului XIV) prezintă note noi : „Nu se vede orașul; lângă asinul lui Iisus Hristos este pictat şi asinul cel mic, de care vorbește Evanghelia”. La Pantanassa (prima jumătate a sec. XV) „reapare orașul”.
Dionisie de Fourna, sintetizând tradiția iconografică ajunsă până în vremea sa şi călăuzindu-se de textul Evangheliilor praznicului îndrumă: „O cetate şi în afara ei un munte şi Iisus Hristos șezând pe un măgăruş şi binecuvântând, iar dinapoi apostolii şi dinainte pe munte, un copac, iar în copac câţiva copii ce taie ramuri cu securile şi le aruncă jos iar un alt copil ce se urcă şi privește în jos spre Iisus Hristos; mai în jos de măgăruş iarăși copii, unii purtând crenguțe, alții înghesuindu-se, alții așternându-şi jos veşmintele, alții aruncând ramuri de palmieri sub picioarele apostolilor; iar în afara porții mulțime de iudei, femei şi barbari, purtând în brațe ori pe umeri copii, ce țin la rândul lor ramuri, iar alții Îl privesc pe Iisus Hristos de pe ziduri şi de pe porțile lăturalnice ale cetăţii.” Zugravii noștri au urmat îndeaproape îndrumările Erminei lui Dionisie din Fourna urmărind şi o simplificare a compoziției prin reducerea numărului persoanelor participante la evenimentul dumnezeiesc, aşa cum vedem în frescele bisericilor din secolele XV-XVI (Voroneț, Dobrovăț s. a.) şi chiar în icoanele praznicele din catapetesmele vechilor noastre biserici sau în icoanele praznicele care se aşează pe iconostasul obișnuit pentru închinare în ziua praznicului.

Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim – compoziția artistică şi teologică a icoanei

În Acest loc şi în acest moment se impun câteva observații pentru a sublinia din adâncimea şi profunzimea conținutului teologic al icoanei Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim. Astfel, chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos ocupă locul central al compoziției; El stă pe asin – mânzul asinii – nu călare obișnuit, cu un picior pe o parte şi cu celălalt picior pe cealaltă parte, ci cu amândouă picioarele de aceeași parte. El este înfăţişat stând ca pe un tron; nu pe tronul slavei ci pe tronul smereniei, pe asin, animalul cel mai smerit socotit întotdeauna, faţă de cal, simbolul stăpânirii acestei lumi. La acest înţeles al șederii Mântuitorului pe asin ne conduc atât cuvintele Evangheliei, luate din prooroci (Isaia 62, 11; Zaharia 9, 9): „Bucură-te foarte fiica ionului, iată Împăratul tău vine la tine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinii.” (Zaharia 9, 9) , cât şi textele liturgice ale slujbei praznicului. „Pe scaun în cer şi pe mânz pe pământ fiind purtat, Hristoase Dumnezeule, laudă de la îngeri ai primit şi cantare de la tinerii cei ce strigau: Binecuvântat ești Cel ce vii sa chemi pe Adam (Condacul praznicului). „Şi în Sfânta Cetate ai intrat cu ucenicii Tăi, Șezând pe mânzul asinii, ca şi cum Te-ai fi purtat pe heruvimi, plinind propovăduirea proorocilor.” (Stihira, glas 4, de la Laude din ziua praznicului). Aceasta o simțeau şi cei ce L-au întâmpinat: „Vrând Tu, Doamne, să intri în Sfânta Cetate, stâlpari de copaci mulțimile purtau, lăudându-Te pe Tine Stăpânul tuturor şi văzându-Te pe mânz, Te priveau ca şi cum ai fi fost pe heruvimi. Pentru aceasta strigau: Osana.” Mântuitorul nostru Iisus Hristos, purtat de mânzul asinii, se îndreaptă către mulțimi, cu mâna dreaptă binecuvântând, iar în mâna stângă ţine volumenul închis, simbolul Evangheliei; cu toate că privirea se îndreaptă către mulțimi totuși meșterul iconar nu înfăţişează faţa Mântuitorului din profil, faţă de noi care Îl privim, ci, potrivit rânduielii iconografice şi datorită neîntrecutului său meșteșug artistic el înfăţişează faţa din trei părți încât cu privirea Sa ne cuprinde şi pe noi cei care stăm în faţa icoanei. În unele icoane (Dobrovăț) deși cu mâna dreaptă binecuvintează mulțimile, cu faţa se îndreaptă înapoi, fie către Apostoli, vrând a le spune că din aceste mulțimi, care strigă: „Osana”, se, vor ridica şi glasuri, nu peste mult timp, care, în vremea patimilor vor striga: „Răstignește-L, răstignește-L!”, sau către farisei, care cereau Mântuitorului să oprească strigatele, spunându-le: „Daca vor tăcea aceștia pietrele vor striga.” În alte icoane (Voroneț), Mântuitorul nostru Iisus Hristos este înfăţişat stând pe asin către noi şi întors către mulțimi numai cu faţa, privindu-le cu sentimentul celor ce se vor întâmpla în timpul patimilor când, aşa cum s-a amintit mai sus, din rândul mulțimilor vor striga: „Răstignește-L!” „Șederea pe mânz însemnă, potrivit comentariului liturgic al praznicului, întoarcerea neamurilor neînfrânaţi, de la necredință la credință” (Idiomelar, glas 8, de la Doamne strigat-am, Vecernia de Duminică seara din săptămâna Patimilor) sau Răscumpărătorul nostru cel drept a șezut pe mânz ca să piardă cutezanța cea dobitocească a vrăjmașilor, care nu strigă: „Toate lucrurile lăudaţi-L pe Domnul şi-L preaînălţaţi în toți vecii” (Cântarea 8 din canonul Utreniei praznicului).
Aşadar, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume să nimicească păcatul, sub toate formele lui, nu numai sub cea a cutezanței, şi să aducă pe om la starea de integritate în care a fost creat, a cărui menire este să laude pe Făcătorul sau, pe Dumnezeu. „Pe mânz tânăr, încălecând Împăratul Tău, Siloane, Iisus Hristos a venit să strice înşelăciunea idolilor cea necuvântătoare şi să oprească pornirea cea neoprită a tuturor neamurilor, ca toți să cânte: „Toate lucrurile lăudaţi-L pe Domnul” (Ibidem). Cu toate că Mântuitorul nostru Iisus Hristos intra în Ierusalim călare pe cel mai smerit animal, totuși mulțimile L-au primit ca pe un împărat, pe Împăratul lui Israel; aceasta, pentru că însuși Duhul Sfânt i-a luminat şi îndemnat să înţeleagă şi să mărturisească pe Împăratul lui Israel: „Prea Sfântul Duh, Cel ce a invitat pe Apostoli să grăiască cu alte limbi străine, Același a îndemnat şi pe tinerii evreiești cei fără de răutate să strige: Osana, Celui dintru înălţime; Bine este cuvântat Cel ce vine, împăratul lui Israel” (Stihira, glas 1, de la Litia praznicului). Mulțimile au strigat, mărturisindu-L pe Mântuitorul ca Împăratul lui Israel, deci nu la îndemnul Apostolilor ci la îndemnul Duhului Sfânt, îndemn care a putut lucra în inimile cele fără de răutate. De aceea Apostolii sunt înfăţişaţi în icoană, mergând în urma Mântuitorului, nedumeriți de măreția faptului dumnezeiesc: „Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar când S-a preaslăvit Iisus Hristos, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că acestea I le-au făcut Lui” (Ioan 12, 16), ba au strigat şi ei, o dată cu mulțimile care veneau în urmă, cu ei: „Toată mulțimea ucenicilor bucurându-se, a început să laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le văzuse” (Luca 19, 37), „iar mulțimile care mergeau înaintea Lui şi care veneau după El strigau zicând: Osana!” (Matei 21, 9). „Iconarii, cel mai adesea, înfăţişează mergând în urma Mântuitorului Iisus Hristos, numai ceata ucenicilor, toată sau numai doi, cum vedem nu numai în icoanele vechi ale începutului vieții creștine, ci şi în cele de mai târziu, în secolul al XVII-lea, cum vedem într-unul din vechile noastre manuscrise.” Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim nu este numai un fapt de cunoaștere şi de mărturisire a Sa ca Împărat – Dumnezeu ci şi un fapt de înnoire a omului şi o dată cu el a întregii creaturi sau cunoașterea şi mărturisirea lui Dumnezeu este un act de înnoire, iar prin starea de înnoire, sau numai în această stare de înnoire duhovnicească, putem să cunoaștem şi să-L mărturisim pe Dumnezeu, lăudându-L.
Starea de înnoire este biruința virtuții asupra păcatului care înseamnă moarte deci şi reușita vieții asupra morții, biruința totală fiind învierea cea obștească. Starea de înnoire fiind un lucru duhovnicesc ea se manifestă printr-o stare de bucurie care se mărturisește prin simboluri sau semne materiale, purtătoare de simboluri ale unei stări spirituale – duhovnicești, în cazul de faţă stâlpările sau ramurile de fenic pline de seva primăverii pe care mulțimile le purtau în mâini şi strigau cu glas de bucurie: „Osana!” Comentariul liturgic este limpede: „Pruncii semnele biruinței purtând, Ţie, Biruitorului morții, strigăm: Osana!” (Troparul praznicului). Înnoirea are ca treaptă premergătoare înlăturarea patimilor cu rugăciuni luminătoare şi ținând ramuri de virtuți să ne sârguim a întâmpina pe Iisus Hristos, pe care-L așteptăm să încalece pe mânz „şi gătindu-Se spre patimi, ca să ne mântuiască pe noi” (Tropar de la Pena 9 de la Utrenia de Marți în Săptămâna Patimilor). „Curățindu-ne sufletele, să lăudăm pe Iisus Hristos prin credință, cu ramuri înţelegătoare, ca şi pruncii, strigând cu glas mare Stăpânului: „Bine ești cuvântat!” (Sedelna, glas 4, după a doua stihologie de la slujba Utreniei praznicului). „Şi munţii, adică neamurile cele potrivnice, cu inimile împietrite, de faţa Ta s-au veselit, cântându-ţi Tie cântare de biruință” (Tropar Peana 1, de la slujba Praznicului), iar El venind în Ierusalim, spre Patima cea de bună voie, poporul cel ce ședea întru întuneric şi în umbra morții, luând semnele biruinței, adică ramuri de copaci şi stâlpări de fenic, mai înainte închipuind învierea, L-au întâmpinat.” (Rugăciunea binecuvântării sălciilor). Înnoirea duhovnicească este pârga învierii noastre cea de obște, simbolizată prin ramurile de copaci şi stâlpările de fenic şi arătată mai înainte prin învierea lui Lazăr: „Învierea cea de obște mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, Hristoase Dumnezeule, pe Lazăr din morți l-ai sculat. Pentru aceasta şi noi ca pruncii semnele biruinței purtând, Ţie, Biruitorul morții, strigam: Osana!” (Troparul praznicului). Starea noastră de înnoire adusă prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, împărtăşită şi în faptul Intrării în Ierusalim se păstrează şi creşte prin faptele cele bune, prin virtuți, vorbind în general, care sunt ca şi stâlpările cu care mulțimile au întâmpinat pe Domnul Iisus Hristos. „Să ne veselim aducând lui Iisus Hristos şi noi acum, ca pruncii aceia, stâlpări de virtuți; să-I întindem haine de fapte dumnezeiești şi cu taină să-L primim în suflete”; „Stâlpări de fapte bune, să aducem fraților, lui Iisus Hristos Dumnezeu.” (Stihiri, glas 6, de la Doamne strigat-am, de la Vecernia mică a praznicului). „Să aducem stâlpări de înțelepciune.”; „Să pregătim virtuțile ca niște ramuri şi ca niște stâlpări, spre întâmpinarea Împăratului.” (Tropar, Pena 8, de la Tricântarea din Joia Săptămânii Floriilor).
Pentru a sublinia starea de înnoire duhovnicească împărtăşită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin dumnezeiescul fapt al Intrării Sale în Ierusalim, iconarul teolog înfăţişează hainele așternute în calea Mântuitorului peste care El trebuia să treacă în culoarea albă, simbolul curăţiei sufletului („Spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi”, Psalmul 50), chiar şi asinul este înfăţişat în alb, arătând prin aceasta că şi firea nerațională s-a împărtăşit de o stare de înnoire, ca o pârgă, o dată cu cea a omului (Romani 8, 21). Prezenţa copiilor este permanentă în icoana praznicului, unul sau doi suiți în copac, fenic, pentru a tăia ramurile necesare iar unul înaintea asinului, aranjând hainele şi stâlpările puse pe cale pentru a călca pe ele Mântuitorul Iisus Hristos, Care stă pe asin. Copiii sunt simbolul nevinovăţiei şi al curăţiei sufletești care deși datorită vârstei lor nu pot să facă prea multe, însă aduc laudă lui Dumnezeu, mai mult decât cei înaintați cu vârsta anilor dar gârboviți de povara păcatelor, a împietririi inimilor. Prezenţa şi fapta lor au fost spuse mai dinainte de prooroci cu privire la Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim (Psalmul 8, 3). Aceștia au întâmpinat cu strigăte pe Mântuitorul la intrarea în Cetate, cu toate că Evangheliile nu menționează; se înțelege de la sine că de la o asemenea adunare ei nu puteau lipsi şi, mai ales ei, copiii, prezenți ca în toate împrejurările de acest fel, ei au strigat şi după ce Mântuitorul a intrat în Ierusalim şi apoi în templu; strigătele lor nevinovate, sincere au făcut însă pe arhierei şi cărturari să se mânie şi să-I reproșeze Mântuitorului (Matei 21, 15). Asinul care-L poartă pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos păşeşte mâncând din ramurile de copaci, așternute de mulțimi. Zugravul-teolog a înfăţişat în acest fel asinul pentru a arăta că intrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, triumfală, se face nu ca a oamenilor veacului, vrednici de o asemenea intrare, călări pe cai; Mântuitorul folosește asinul, cel mai umil animal, şi acesta, păşind în toată voia lui, biruit de frăgezimea ramurilor de copaci şi nu este nici măcar condus de cineva pentru a da faptului un aspect de intrare triumfală, solemnă; nu era nevoie de aceasta pentru că cei care au ieșit în întâmpinarea Împăratului lui Israel nu erau mânați de măreția din afară a faptului, care lipsea cu totul, ci mulțimile erau mânate, să întâmpine cu bucurie, de Duhul Sfânt, Care stăpânea în acel moment inimile lor, ale celor fără de răutate: „Mulțimea cea fără de răutate, firea cea îngerească, pruncească, cu dumnezeiască cuviință Te-a lăudat pe Tine Împărăţie al lui Israel şi a îngerilor. Cu stâlpari de fenic şi cu ramuri, Iisus Hristoase Te-a lăudat mulțimea şi a strigat: „Bine ești cuvântat!” (Peana 7 slujba praznicului).
Compoziția icoanei, cortegiul faptului, se desfăşoară nu cum ne-am fi așteptat, realist, pe orizontală ci pe verticală; chiar şi acolo unde orizontala este mai întinsă, nu cu mult decât verticala, se desfăşoară tot într-un cadru pe un plan adunat, cu o tendință de înălţare; aceasta pentru a sugera ideea şi învăţătura teologică a faptului dumnezeiesc de coborâre a lui Dumnezeu la om, la oameni, „ca toți să fie una” şi să-i ridice din adâncul păcatului la înălţimea Împărăţiei celei cerești. „Siloane, munte Sfânt al lui Dumnezeu şi Ierusalim, ridică-ţi ochii tai împrejur şi vezi pe fiii tăi adunați întru tine; că iată au venit de departe să se închine Împăratului Tău. Pace peste Israel şi mântuire neamurilor” (Peana 5, Utrenia praznicului). „Mulțimea cea de Dumnezeu aleasă a sfinților sihaștri, împreună cu poporul, adunați-vă să întâmpinaţi cu stâlpari pe Iisus Hristos, strigând: „Bine ești cuvântat!” (Stihira, glas 4, la Doamne strigat-am de la Vecernia de joi seara pentru Vinerea Săptămânii Floriilor). „Doi sfinți apostoli, care Te știau pe Tine, Hristoase, ca ești Unul din Treime, au fost trimiși acum de Tine ca să aducă mânzul, fiul asinii, precum scrie; pe care smerindu-Te ai șezut. Îndură-Te ca să găsești cu voia Ta șederea întru înălţime a tuturor celor ce Te iubesc pe Tine.” (Ibidem)
Arhitectura clădirilor Cetăţii Ierusalimului ca şi muntele, se desfăşoară pe verticală; muntele este înfăţişat cu piscuri abrupte, foarte înalt pentru a sugera ideea de înălţare spre cele înalte, de înnoire şi de bucurie a întregii lumi: „Să vestească veselie mare pentru milă; dealuri şi toți munţii şi lemnele dumbrăvii să salte.” (Pena 4 de la slujba Praznicului) Numărul mulțimilor care au întâmpinat pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos este redus la minimum cuprinzând totuși toate stările sociale şi vârstele: copii şi vârstnici, femei şi bărbaţi, fariseii şi cărturari, înfăţişând pe fiecare cu starea sa sufletească, cu care a participat la dumnezeiescul fapt al intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim; este geniul artei icoanei şi învăţătura Bisericii Ortodoxe privind teologia sa vizuală cu aceeași sobrietate pe care o vedem şi în Sfânta Scriptură, mai ales în Sfânta Evanghelie.

În loc de concluzii şi încheiere – Despre Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim sau Duminica Floriilor

Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, petrecându-se a doua zi, după Sabat, in ziua cea dintâi a Săptămânii, Duminica, această duminică este numită în cărţile de slujbă Duminica Stâlpărilor, pentru că Mântuitorul a fost întâmpinat cu stâlpări, ramuri de fenic şi alți copaci existenți în Ţara Sfântă. Poporul nostru dreptcredincios numește de obicei această duminică, fiind menționată încă din vechime şi în cărţile de slujbă, Duminica Floriilor sau Floriile. Niciodată în vorbirea obișnuită poporul nostru nu-i zice Duminica Stâlparilor. Potrivit rânduielii liturgice, în această zi sunt aduse la biserică ramuri de salcie care la momentul potrivit sau cuvenit, sunt binecuvântate printr-o rugăciune specială şi apoi împărţite credincioșilor, pe care le țin în mână în timpul slujbei şi apoi le iau cu ei acasă, de binecuvântarea praznicului si le păstrează, folosindu-le pentru nevoile duhovnicești ale familiei şi gospodăriei lor (Simeon Florea Marian) Smicelele, ramurile de salcie aduse în Duminica Floriilor, sunt în stare de vegetație înaintată, cu acei „mâțișori” care sunt, din punct de vedere botanic, florile lor deci salcia este înflorită, semn sigur al venirii primăverii, când întreaga fire amorțită în timpul iernii începe să revină la viață, să învieze. Deci aducând în Duminica Stâlpărilor ramuri de salcie înflorită, concluzionăm că de aici poporul nostru a dat Duminicii Stâlpărilor denumirea de Duminica Floriilor. Mai este si o alta explicație, potrivit căreia denumirea de sărbătoarea Floriilor, dată Duminicii Stâlpărilor, Întrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, vine de la o sărbătoare a romanilor, Floralii, adică sărbătoarea închinată florilor sau zeiței florilor, sărbătoare care avea loc, cum era şi firesc, la început de primăvară, când începeau să înflorească pomii şi iarba câmpului. Îmbisericirea unei asemenea sărbători era un lucru obișnuit în viața strămoșilor noștri, care au îmbrăţişat creștinismul nu doar în timpul perioadei apostolice, cel mai devreme, dar şi cu cea mai mare ușurință de asimilare, ca cei care aveau o credință aproape monoteistă, adică henoteistă, după cum bine se știe.
Creștinismul nostru a încreştinat „colindele” şi mai ales sărbătorile păgâne, închinate soarelui, înglobând această sărbătoare celei a „Soarelui dreptăţii”, lui Iisus Hristos – Dumnezeu, îndeosebi Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos; această sărbătoare păgână nu era în religia nerevelată altceva decât o, înstrăinare a închinării primilor oameni Făcătorului cerului şi al pământului, Celui care a făcut luminători pe tăria cerului în ziua a patra, închinare prin care, ca urmare a păcatului, omul a cinstit făptura în locul Făcătorului şi Creatorului ei (Romani 2, 25). Cu toate că florile salciei nu sunt atât de atrăgătoare sau prea parfumate faţă de multe altele, totuși poporul nostru, care folosește ramurile de salcie înflorită în Duminica Stâlpărilor a numit sărbătoarea, Duminica Floriilor sau simplu Floriile, aceasta pentru a exprima bucuria mare a sărbătorii, pe oare o trăieşte şi mai ales, mesajul teologic – bisericesc al sărbătorii: înnoirea, învierea pe care nu poate să o simbolizeze şi s-o exprime în chipul cel mai plenar decât floarea. Firea omului pământului nostru strămoșesc, firea florei ţării noastre clocotește în chip tainic şi izbucnește în mod vădit de bucuria primăverii, atât a celei a firii neraționale cât şi mai ales a firii raționale, a omului, fiul credincios al Bisericii moșilor şi strămoșilor noștri.
În această zi de Florii numărul mare de credincioși, şi în zilele care urmează, se înnoiește şi se umple de nemărginita bucurie prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi apoi a Cuminecăturii, precum bucuria Întâmpinării Domnului nostru Iisus Hristos, când a intrat în Ierusalim, a fost prelungită şi după Intrarea Sa în Sfânta Cetate, în Templu, prin glasul copiilor care strigau: „Osana”, în acest fel şi bucuria Floriilor, a Intrării Domnului Iisus Hristos în Ierusalim este prelungită deci, în zilele următoare, primind pe Domnul nostru Iisus Hristos – Euharistic în trupurile şi sufletele noastre, curăţite prin Sfânta Taină a Spovedaniei. Dacă icoana Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim plasticizează, înfăţişează, în linii şi culori, faptul dumnezeiesc, descris de cuvintele Evangheliei, întipărind deci mai limpede, chipul şi mesajul praznicului, denumirea de Florii vine să îmbogăţească şi să sublinieze interesul adânc şi profund duhovnicesc al faptului dumnezeiesc, la care facem părtaşă şi firea lumii florale, a florei pământului nostru strămoșesc. Suntem singurii care facem părtaşă sărbătorii flora sub chipul ei plenar: în starea ei de înflorire. În toate Bisericile creștine sărbătoarea Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim, se numește simplu Duminica Stâlparilor. Înțelegem şi de aici mesajul icoanei, acela de a înfăţişa chipul lumii înnoite; orice sărbătoare împărătească – praznic împărătesc – este un fapt duhovnicesc de înnoire, de restaurare, de întoarcere a chipului lumii la „frumusețea cea dintâi”, prin harul lui Dumnezeu adus de Întruparea Sa. Cu alte cuvinte, starea noastră de înnoire cu care vom fi îmbrăcaţi la învierea obștească, este înfăţişat de textul liturgic din Săptămâna Floriilor şi sub chipul înfloririi: „Că în locul acestor răni trupești de acum, strigau sfinții mucenici, îmbrăcăminte luminată va înflori nouă la înviere” (Stihira, glas 5, de la Stihoavna Utreniei de Joi din Săptămâna Floriilor), înflorirea fiind starea plenară a frumuseții şi a bucuriei lumii. De aceea, termenul este foarte des folosit de imnografii Bisericii, termen faţă de care poporul nostru a fost foarte receptiv folosindu-l, după cum vedem, cu dreaptă socoteală şi cu adânc sau profund simţ teologic şi în denumirea praznicului Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim – Floriile…

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/