Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » CEZARINA ADAMESCU: APOSTOL AL LIMBII ROMÂNE

CEZARINA ADAMESCU: APOSTOL AL LIMBII ROMÂNE

Prof. Surugiu (Popescu) M. Graziella Anne-Marie, Metode moderne şi tradiţionale în abordarea la gimnaziu a povestirii în ramă, (Iapa lui Vodă, de Mihail Sadoveanu şi Florin scrie un roman, de Mircea Cărtărescu), Coordonator ştiinţific: Prof.univ.dr.Vasile Spiridon, Bacău, 2017

Conceput ca Lucrare metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I, acest expozeu eseistic, cu titlu incitant şi generos, al profesoarei Graziella Anne-Marie Surugiu (Popescu), prezintă un interes major pentru elevii de gimnaziu, în străduinţa de a le incita curiozitatea şi pasiunea pentru lectură, care au drept consecinţe, dezvoltarea limbajului, îmbogăţirea vocabularului, trezirea simţului estetic şi nu în ultimul rând, dragostea pentru lectură. De ce a ales autoarea un autor clasic, inclus în canon şi unul post-modernist, ca să-şi ilustreze teza abordării povestirii în ramă? Nu este dificil de aflat. Parcurgând paginile lucrării, se pot descoperi, pe lângă metodele moderne şi tradiţionale de lectură şi unele propuneri originale care pot servi acestui nobil scop: sădirea în mlădiţele şcolii gimnaziale a dragostei pentru Limba şi literatura română, pentru lectură, învăţând şi pe această cale să discearnă ceea ce e bun şi folositor, de ceea ce le poate provoca neajunsuri în prezent sau pentru viitor.
Fără a neglija metodele tradiţionale, autoarea recurge şi la metode moderne de predare a celui mai frumos şi mai folositor obiect de studiu: Limba şi literatura română.
Ori, se ştie că lectura este indicată în mod expres în şcoală, dar şi acasă, ca un act de formare a caracterului, mai ales, la vârsta curiozităţilor. Şi aici, ar fi de dorit să-şi unească eforturile, nu numai şcoala, dar şi familia şi celelalte instituţii culturale, biblioteci şi cluburi de lectură, pentru îndeplinirea acestui deziderat.
Şcoala este un adevărat leagăn al marilor spirite şi civilizaţii – o intrare în matricea spiritului uman fiind necesară şi benefică. Trebuie explorat la maximum acest spaţiu sublim şi curat, unde copilul face paşi importanţi spre cunoaşterea lumii şi cunoaşterea de sine. Şi într-aceasta, fiecare carte, fie că face parte din canon, fie că nu, poate să însemne pentru cel care o citeşte, o veritabilă expediţie spre tărâmul neexplorat suficient al cunoaşterii. Pentru că, nu există o ardere mai mare decât cea generată de focul cel sacru al cărţii. Şi în acest sens, datoria dascălilor este de a le arăta drumul, calea spre această cunoaştere, pe care mai târziu, o vor explora singuri. Educaţia prin lectură este un suport extraordinar pentru copii şi tineri, poate constitui un bun exerciţiu de memorie, care ordonează şi structurează mintea. Lectura trebuie să însemne pentru elev, un stimulent, un dar fără seamăn, o jucărie dorită, şi nu o pedeapsă, aşa cum constituie, îndeobşte, pentru unii copii, în ziua de azi ca o penitenţă pentru că nu sunt cuminţi. De aceea, aceşti copii capătă o repulsie faţă de actul lecturii.
„Limpede nu poţi vedea decât cu sufletul!” – scria Antoine de Saint Exupery. Numai aşa vei găsi calea deschisă de la inima ta spre inima oamenilor. E ca o invitaţie de a păşi în Carte ca-n Ţara Minunilor.
Spaţiul de graţie al bibliotecii, cu încăperile destinate copiilor, este un colţ dintr-un tărâm fermecat. Aici poţi face cunoştinţă cu pe Micul Prinţ coborât de pe planeta lui necunoscută, un asteroid, unde stelele râd şi o floare fără de seamăn pe lume, cu doar patru spini îşi pregăteşte cu grijă veşmântul ca să bucure ochiul. Pe Habarnam şi prietenii lui, prichinduţi şi prichinduţe, pe Alice în Ţara Minunilor, pe Vrăjitorul din Oz, Mary Poppins, pe Prinţul Fericit, Mica Sirenă, Fetiţa cu chibrituri şi pe atâţia alţii. Tărâmul poveştilor e înţesat cu simboluri pe care copiii sunt invitaţi să le descifreze. Şi ce poate fi mai fascinant decât descifrarea misterelor?
„Oamenii mari nu pricep niciodată nimic. Şi e destul de obositor pentru copii să le tot dea într-una lămuriri” – spunea acelaşi Exupery. Să construim noi edificii sufleteşti, mai trainice şi mai frumoase, aşa cum spune cântecul „Podul de piatră”, care, deşi dărâmat, poate fi reconstruit, mai durabil şi mai măreţ. E timpul să intrăm din nou în albiile care, pentru o vreme au secat. Apele vor veni, se vor revărsa, dar pietrele vii care suntem noi, vor rămâne, în albia, aceeaşi, care se numeşte, de peste două mii de ani, limba română.
Ca dascăl de Limba şi literatura română, autoarea a înţeles aceste deziderate ale timpului actual, alegându-şi o temă interesantă de cercetare pentru lucrarea de grad didactic, care constituie, nu numai o teză amplă asupra subiectului propus, dar şi o foarte atractivă manifestare a dorinţei de a împărtăşi, atât copiilor cât şi colegilor din şcoală, experienţa sa.
Prin argumentele aduse asupra formării scrisului la elevii de gimnaziu, autoarea relevă această componentă principală a personalităţii umane, încă de la fragede vârste: simţul estetic, creativ, care poate conduce la clădirea unei conştiinţe artistice.
Prin cercuri de lectură, prin atelierele de creaţie, cenacluri literare, alte forme de organizare, elevul poate fi format în spiritul, nu numai al dragostei pentru lectură (de la care încep toate), dar şi al creaţiei proprii. În acest sens, este necesară studierea operelor scriitorilor clasici şi contemporani.
Autoarea explică de ce şi-a ales această temă şi mai cu seamă, de ce s-a oprit la aceşti doi scriitori din perioade diferite: pentru suplinirea unor goluri în educaţie şi lămurirea celor mici cu terminologia literară. Profesoara este de părere că orice manual ar trebui să conţină texte actuale, atractive, educative.
Exemplele prezentate de autoare se referă la Manualul Editurii Humanitas, pentru clasa a VII-a, bine structurat, modern şi atractiv. De asemenea, auxiliarele didactice au un rol important în desăvârşirea formării educaţiei tinerilor. Prin lucrarea sa, “Florin scrie un roman”, Mircea Cărtărescu, el însuşi un bun metodist, îi îndeamnă pe micii creatori să-şi ia modele de personaje pentru scrierile lor, din viaţa cotidiană. Inspiraţia din realitate este o componentă importantă a creaţiei. Metoda propusă de Mircea Cărtărescu poate fi socotită un model, prin faptul că, oricine poate fi un Florin, posesor al unui caiet de compuneri. Necesar, nu numai pentru creaţii, dar şi pentru îndreptarea greşelilor de ortografie, de punctuaţie şi de exprimare. Sinceritatea elevilor în aceste compuneri, creaţii personale, este de ajutor profesorilor şi chiar părinţilor, pentru a afla frământările celor mici şi a răspunde corespunzător la toate întrebările lor, legate de vârstă, de viaţă. În acest sens, autoarea specifică faptul că acest caiet este oglinda elevului.
În capitolul I, autoarea se referă la “Compunerile şcolare şi necesitatea lor pentru dezvoltarea personală a elevilor”. Ea îşi împărtăşeşte experienţa de profesor într-o şcoală din mediul rural şi dificultatea lor de a-şi aşterne pe hârtie sentimentele, părerile, întrebările. Dar, numai atunci când elevul se pune în ipostaza scriitorului, creând el însuşi ceva, atunci îl va înţelege, ori măcar va încerca să-l înţeleagă.
Autoarea scrie în cunoştinţă de cauză, pe baza experienţei personale avută în Şcoala Gimnazială „Iustin Pârvu” – Petru Vodă din judeţul Neamţ, de-a lungul a 11 ani de predare a Limbii şi literaturii române. Fără să se îndepărteze de programa şcolară, ea vine cu noutăţi şi cu exemple concrete care i-ar putea ajuta pe cei interesaţi. Cultivând aproape cu evlavie, dragostea pentru obiectul cel mai important din programul de învăţământ, profesoara a avut şi are în prezent, rezultate strălucite din partea elevilor care-i urmează sfaturile. Ea insistă asupra unor aspecte importante, cum e acela că scrisul trebuie împletit cu cititul, acordând atenţie sporită ambelor activităţi. Elevii s-au adresat profesoarei lor cu încredere pentru a-i îndruma asupra ortografiei, conţinutului şi altor aspecte şi subtilităţi ale scrisului. Redactarea unui eseu, structura unei povestiri sau a unei lucrări narative mai ample, structura poeziei clasice, ori a celei moderne, sunt câteva obiective urmărite de profesoară în educarea copiilor pentru scris şi citit. Sunt taine care se învaţă „din mers”, iar cei care au puţin talent, îl vor dezvolta şi materializa prin lucrări remarcabile.
De asemenea, analizarea unor opere literare complexe îi va ajuta să înveţe minunatele taine ale literaturii. Desigur, modelele de oameni ai scrisului se pot regăsi în manualele şcolare de bază, şi în auxiliare. Aici pot afla scriitori consacraţi. Există şi multe metode de stimulare a lecturii, care urmate, pot aduce rezultate strălucite. Metoda realizării povestirilor în ramă, folosind inserarea unei povestiri în altă povestire şi alternanţa timpurilor verbale, a fost folosită şi de profesoara Graziella Popescu. Este o provocare care poate duce la stimularea interesului pentru lectură şi pentru creaţie.
De altfel, bazele analizei literare şi ale creativităţii sunt puse în gimnaziu. Printre atâtea alte metode de stimulare a acestora, se numără şi concursurile de tipul: „Scriitor pentru o zi” sau „Critic literar pentru o zi”. Şi e foarte interesant pentru copii, să se închipuie în aceste ipostaze. Şi elevii înţeleg mai bine un text artistic dacă au realizat o creaţie originală pentru care au primit o notă bună în catalog. Autoarea aduce termeni din didactica modernă, privitori la analiza unei poezii, de ex. interdisciplinaritate, transdisciplinaritate. De asemenea, vine cu exemple din programa de învăţământ din alte perioade istorice, de pildă, din interbelic, când copiii învăţau nu numai pentru examene, ci pentru viaţă, având ca urmare crearea unor opere complexe, cu elemente din toate domeniile. Şi autoarea lansează nişte întrebări care ar putea să-i pună pe gânduri pe toţi cei care scriu şi pe cei care citesc încă: Mai e nevoie de lectură, dacă nu e rentabilă şi nu aduce nici un folos bănesc? La ce foloseşte lectura, ş.a.
Între succes şi valoare, adeseori se alege succesul, mai spectaculos, în timp ce valoarea este discretă. Se subliniază necesitatea existenţei pentru elevi, a unui mentor, care să-i înveţe subtilităţile acestei importante discipline. Mentorul poate fi profesorul de română. El îi poate învăţa cum să aleagă o lectură bună de un kitsch care nu foloseşte la nimic. Elevii trebuie îndrumaţi spre adevăratele modele. Chiar dacă rezultatele nu se văd pe loc, elevul acumulează experienţe inedite prin lecturi, vizionări de filme, admirarea unui tablou. Rezultatele se vor vedea mai târziu, când personalitatea elevului este deja formată. E o muncă migăloasă, care impune răbdare, dăruire, muncă asiduă cu „materialul” sensibil care se numeşte copil.
Grazziela Popescu trage concluzia acestui capitol, cu următoarele cuvinte: „Rolul profesorului este acela de a transmite tinerilor cunoştinţele acumulate de-a lungul timpului, de a le descoperi şi a le cultiva latura creativă”.
Capitolul II se ocupă de „Didactica lecturii între tradiţie şi modernitate”. Se observă că, orice temă ar aborda, autoarea face o paralelă între tradiţie şi modernitate, pentru a se înţelege mai bine progresul realizat în acele domenii. Prima frază a acestui capitol este de natură să uimească: „În didactica modernă profesorul devine partenerul elevilor în învăţare. Se pune accentul pe învăţarea prin cooperare de la elev la elev, de la elev la profesor”. Este depăşită situaţia în care un elev învăţa de unul singur şi nu avea cu cine să se consulte. Printre metodele moderne, autoarea enumeră: „Ciorchinele, rebusul şcolar, mozaicul, brainstorming-ul, metoda predării reflexive, dramatizarea, jocul de rol, jurnalul de lectură, portofoliul elevului”. Desigur că se poate lucra şi individual, dar preferabil este lucrul în perechi sau pe grupe. Mijloacele moderne sunt diverse şi atractive. Şi profesorul va alege metoda cea mai bună. Experimentul este de asemenea, folosit în metoda de predare a lecturii. Astfel se va naşte şi creativitatea.
Profesorul trebuie să înveţe elevii cum să gândească şi nu ce să gândească, încurajându-i să-şi exprime părerile şi stimulându-le astfel elevilor, încrederea în propriile forţe.
În privinţa lecturii, profesorul le propune elevilor o lectură participativă, inocentă, şi una reflexivă, critică. În privinţa metodologiei, metoda activă, prezentă şi prin varianta sa dimensionată social, învăţarea prin cooperare, subliniază autoarea.
Scrisul are o deosebită importanţă pentru trezirea conştiinţei, dar din păcate, nu întotdeauna, autorii s-au bucurat de libertatea de expresie. Iar unii chiar au plătit cu viaţa şi cu libertatea lor, scrierea unor poezii sau articole. Sunt notorii cazurile poeţilor Radu Gyr, Nichifor Crainic ş.a. scrierile lor având un catacter militant. Chiar şi închişi, spune autoarea lucrării, oamenii au avut nevoie de scris. Scrisul şi cititul i-au ţinut în viaţă. Scrisul e şi o necesitate de a rezista psihic. În zadar, însă, au fost interzise filme, cărţi, cântece, versuri. Ele au izbucnit cu şi mai multă forţă în conştiinţele oamenilor. Exemplul Anei Blandiana care a fost ţinută în domiciliu obligatoriu, este edificator. Dar mai sunt şi alţi creatori de excepţie, pedepsiţi şi urmăriţi de autorităţile timpului, pentru creaţiile lor. Frica de forţa modelatoare a literaturii a caracterizat perioada anilor ’50-’60.
Un subcapitolul important se referă la Receptarea textului literar în şcoală. Povestirea în ramă.
Şi mai întâi, profesoara Graziella Popescu se referă la poveştile care au o anumită temă, au personaje care pot fi caracterizate în funcţie de intenţii, scopuri, motivaţii, convingeri, stări afective; au scenarii care se complică pe măsura dezvoltării naraţiunii; au episoade cu situaţii problemă care trebuie rezolvate.
Autoarea dă şi definiţia povestirii: „Povestirea este specie a genului epic în proză, de dimensiuni reduse, în care povestitorul, implicat ca participant, martor sau mesager al evenimentelor, relatează din punctul său de vedere.” Nararea se limitează la un singur fapt epic, iar interesul nu se concentrează pe personaj, ci pe situaţie, specifică autoarea, venind şi cu explicaţii despre povestirea în ramă: „Povestirea în ramă aparţine genului epic şi este procedeul prin care una sau mai multe naraţiuni de sine stătătoare se încadrează într-o altă naraţiune mai amplă, care să le cuprindă în aceeaşi atmosferă epică, iar interesul se conturează asupra situaţiei neobişnuite povestite, nu în jurul personajelor”. Este definiţia dată de Wikipedia. Timpul povestirii este diferit de timpul povestit.
Profesoara Graziella Popescu a ales această temă, ilustrând-o cu cei doi scriitori amintiţi: Sadoveanu, cu o povestire din „Hanu Ancuţei” şi Mircea Cărtărescu.
Povestirile supuse discuţiei se regăsesc în Manualul Editurii Humanitas, clasa a VII-a. În prima povestire este refăcută atmosfera istorică a locului de la răscruce de drumuri, în care oamenii poposesc peste noapte, se odihnesc, petrec şi spun poveşti. În paralel, în povestirea lui Cărtărescu, Aniţa, e o femeie răzbunătoare dar veselă, la fel ca Ancuţa de la hanul care-i poartă numele. Florin, autorul romanului haiducesc se inspiră din realitate, luând-o pe colega lui Ana şi plasând-o în rolul Aniţei. Aceasta, deoarece Călăul, elev dintr-a VIII-a, îndrăgostit de fată, a intervenit în prietenia celor doi. Se observă corespondenţa dintre numele personajelor, din ambele povestiri: Florin-Florea, Ana-Aniţa, Gelatu-Călăul. Mai specifică autoarea că al doilea exemplu ales, în persoana scriitorului Mircea Cărtărescu, cunoaşte foarte bine psihologia şi limbajul elevilor, îmbinând în opera sa, aspecte ale cotidianului şi elemente fantastice, recurgând la modalităţi originale compoziţionale. Textul lui are ca temă scrisul şi el foloseşte tehnica povestirii în ramă. Fragmentul de roman haiducesc este cuprins în povestirea despre Florin şi colegii lui, iar aceasta, la rândul ei, face parte din povestirea despre scriitorul Florescu (identificabil cu Mircea Cărtărescu).
În artă, există tehnica filmului în film sau a teatrului în teatru. În didactica modernă, în procesul comunicării interacţionează patru deprinderi: înţelegerea după auz, lectura, vorbirea şi scrierea, astfel încât literatura nu mai este un domeniu static, ci unul dinamic, însemnând, atât cunoaştere cât şi comunicare.
Cu discernământ şi profesionalism, profesoara Graziella Popescu explică toţi termenii, ilustrându-i cu exemple concludente. O idee interesantă: Lectura înseamnă dialog al cititorului cu textul. Ţinta finală este, desigur aceea de a forma cititori activi pe tot parcursul vieţii.
Un alt capitol se referă la „Teorii literare despre arta scrisului la Sadoveanu în povestirea în ramă „Iapa lui Vodă”, prima povestire din Hanu Ancuţei”.
În această adevărată capodoperă narativă, „Hanu Ancuţei”, se regăsesc aproape toate elementele din celelalte povestiri sadoveniene: lumea ţărănească, natura, idilicul, legenda, oralitatea. Nicolae Manolescu scria în legătură cu această scriere: „Niciodată arta povestirii n-a fost mai rafinată în simplitatea ei”. Întâlnirile de la Hanu Ancuţei au fost asemănate cu cele din O mie şi una de nopţi. Permanent, în povestire intervine vocea auctorială, prin fraze de genul: „Trebuie să ştiţi dumneavoastră…”
Hanul unifică trei timpuri diferite, al autorului, al povestitorilor şi al faptelor povestite. Autoarea vine în continuare cu referinţe critice ale principalilor critici şi istorici literari, privitor la povestirea sadoveniană: Nicolae Manolescu, Tudor Vianu, Constantin Ciopraga, George Călinescu, Nicolae Iorga. Povestirile de la Han, spune autoarea, „vin să prelungească sub o formă adaptată împrejurărilor noi lumea mitului, basmului şi legendei. Iapa lui Vodă a scris-o Mihail Sadoveanu încă din 1921, tipărind-o în Adevărul literar şi artistic, nr. 53, sub titlul <Poveşti de la Hanu Ancuţei>”.
Autoarea trece la analizarea particularităţilor povestirii din toate punctele de vedere, stil, limbaj, mijloace de expresie artistică, presărând cu citate expresive şi argumentaţii profesioniste, teza despre Povestirea în ramă. Şi, subliniază autoarea, „Hanu Ancuţei e un spectacol de piatră, de foc şi basm, pretext de rememorare liberă a unei umanităţi proiectate în mit.”
O altă oservaţie pertinentă a autoarei: „Personajele lui Sadoveanu au în sânge patima istorisirii, a spovedaniei. Condiţia lor este mărturisirea într-un limbaj magic şi de o melancolie intraductibilă. Un personaj autentic sadovenian este, înainte de toate, un povestitor. Pentru existenţa sa, voluptatea rostirii este una din voluptăţile rare ale vieţii. Minciuna, adică literatura, este aceea care îi salvează de o viaţă primejduită, mediocră, oferindu-le şansa de a supravieţui. Mântuirea lor este povestea, literatura. Hanul, ca povestea poveştilor, atât de frumos şi de spectaculos definită de Nicolae Manolescu, nu este în întregime spaţiul formării imaginarului, ci şi al recuperării şi apărării unei existenţe”.
Capitolul III al lucrării se ocupă de „Didactica scrisului între tradiţie şi modernitate”.
Ca o primă observaţie a autoarei: Didactica scrisului se leagă de didactica lecturii. Şi o altă observaţie pertinentă e aceea că astăzi, elevii recurg la comentarii „gata făcute”. Profesorul trebuie să insiste pe lectura literaturii, pentru a preîntâmpina dezinteresul pentru ea, ceea ce i-ar priva pe elevi de şansa întâlnirii autentice cu literatura.
Autoarea enumeră câteva activităţi, metode şi tehnici de predare a comunicării scrise: exerciţiul, demonstrarea, învăţarea prin acţiune, învăţarea prin descoperire, scrierea liberă, jurnalul dublu, eseul de 5-10 minute.
Un subcapitol foarte interesant se referă la Studiul literaturii în şcoală şi rolul acesteia în modelarea elevilor. Totodată, specifică faptul că programa şcolară propune patru categorii de scriere despre textul literar şi nonliterar: scriere funcţională, scriere reflexivă, scriere imaginativă şi scriere interpretativă. Autoarea enumeră şi etapele lecţiei tradiţionale: momentul organizatoric, actualizarea sau verificarea cunoştinţelor dobândite anterior; însuşirea noilor cunoştinţe; acestea fiind înlocuite cu alte tipare: modelul învăţării directe sau explicite; modelul: Ştiu, Doresc să ştiu; Am învăţat; modelul Evocare-Configurarea sensului-Reflecţie. Puse în paralel, se obţine o analiză corectă a operei literare. În viziunea actuală, constată autoarea, profesorul este cel care vorbeşte cât mai puţin posibil, faciliteată şi structurează discuţia, majoritatea întrebărilor sunt puse de elevi şi răspund în primul rând colegii. Cercetătoarea Alina Pamfil numeşte aceasta învăţare activă sau învăţământ centrat pe elev.
În cadrul evocării unor experienţe didactice ale unor profesori privitor la obiceiurile tradiţionale legate de subiect: Una din aceste experienţe evocată de profesoara Grazzielei Popescu se referă la scriitoarea Elena Buică, stabilită în Canada.
Un alt subcapitol se referă la Principiile didacticii redactării. „Tiparul tradiţional, spune autoarea, aşeza redactarea într-un context restrictiv şi artificial în care elevul scria în calitate de elev şi îşi adresa textul totdeauna profesorului.” În didactica modernă, accentul se pune pe conţinutul mesajului scris de elevi şi nu pe aspectele lui. „Se recomandă, afirmă autoarea, scrierea mai grosieră la început, când sunt aşternute pe hârtie gânduri sau impresii, abia mai apoi se recomandă cizelarea rândurilor respective. Conform didacticii moderne, scrierea reflexivă şi imaginativă include prezenţa ciornelor succesive, corectarea şi rescrierea variantei finale.”
Subcapitolul 4 are ca subiect Noile tipuri de abordare didactică. E vorba de strategiile învăţării explicite şi categoria activităţilor globale de comunicare, cum ar fi: atelierul de scriere şi lectură, dezbaterea, interviul, expunerea orală. Se recomandă să se folosească metode de evaluare centrate deopotrivă asupra rezultatelor şi procesului învăţării: portofoliul, proiectul, hărţile conceptuale, eseul de cinci minute, posterul, jurnalul reflexiv
Un alt subcapitol are ca obiect Structurarea lecţiilor de redactare. Se specifică aici, că „faţă de redactarea tradiţională, când elevul era emiţătorul, iar profesorul receptorul mesajului, prin abordarea modelului comunicativ-funcţional, se schimbă în permanenţă statutul emiţătorului şi al receptorului, elevul construind texte diferite în condiţii diferite”.
Autoarea, în subcapitolul 6 se ocupă de Exemple de scrieri şcolare şi anume: Autobiografia imaginară, în care intră: Jurnalul personal şi Jurnal de lectură; Argumentarea unui punct de vedere personal; Prezentarea de carte; Scrierea imaginativă.
În subcapitolul 7 se prezintă Scrierea despre textul literar. Şi aici avem următoarele puncte: Cum se face un rezumat; Cum se caracterizează un personaj; Cum se scrie o compunere despre apartenenţa la gen sau la specie; Cum se poate scrie o compunere despre semnificaţia titlului; Cum se poate scrie o compunere despre mesajul textului.
Subcapitolul 8 are ca obiect Scrierea imaginativă. Şi aici putem afla Cum se poate scrie o compunere narativă; Cum se poate scrie o compunere narativă de tipul povestire în ramă; Cum se poate scrie o compunere reflexivă şi Cum se poate scrie o compunere argumentativă, cu explicaţii şi exemple pentru toate cazurile.
În următorul subcapiitol, autoarea tratează despre Metode tradiţionale vs. Metode moderne. Şi aici, profesoara abordează punctual, următoarele metode: Lucrul cu manualul şi cu alte cărţi; Expunerea, Conversaţia; Brainstormingul (Furtună în creier sau Cascada ideilor); Explozia stelară, bazată pe întrebări: Cine, ce, unde, când, de ce, cum ş.a.; Dezbaterea; Metoda termenilor predictivi; Jurnalul dublu; Jurnalistul cameleon.
Al patrulea capitol se referă la Cercetarea pedagogică şi e structurat astfel: Generalităţi; Ipotezele cercetării; Obiectivele cercetării; Metodologia cercetării. Aici, autoarea scrie despre un experiment cu o Clasă-experiment, descriind etapele acestuia: etapa iniţială; etapa formativ-ameliorativă; etapa finală.
Autoarea a însoţit această experienţă proprie cu elevii ei, de tabele, grafice, rezultate statistice, borderou cu rezultatele testului, histograma notelor şi alte grafice.
Pentru etapa formativ-ameliorativă autoarea descrie pe ore, derularea experimentului la povestirea Iapa lui Vodă, dar şi la povestirea lui Mircea Cărtărescu. Aici sunt expuse exemple de Fişe, cu descrieri, caracterizarea personajelor. Dar şi un Test final şi Concluzii pentru ambele povestiri.
În urma datelor de cercetare, autoarea a constatat că lucrul în echipă generează o atmosferă atractivă şi interesantă, având efecte benefice pe planul învăţării, cât şi pe planul climatului psiho-social, folosirea metodelor moderne de predare-învăţare-evaluare care conduc la implicarea activă şi responsabilă a elevului.
Ultima parte a lucrării este dedicată Concluziilor generale în care autoarea argumentează alegerea temei, desfăşurarea pe capitole a lucrării, 5 Fişe de lucru la povestirea „Iapa lui Vodă”. În Anexa nr. 2, profesoara a introdus un text al profesoarei ei de Limba română, scriitoarea Elena Buică din Canada. Textul se intitulează: „Scrisul ca mod de a exista” – o pledoarie pro domo pentru lectură, pentru scris, pentru perfecţionare prin aceste două modalităţi de instrucţie şi de înălţare spirituală. Iată cum sintetizează Elena Buică această întreprindere sublimă, numită scris: „Scrisul va rămâne pentru mine, până când mă voi îmbrăţişa cu zarea cea eternă, o permanenţă, o stare de frumuseţe a sufletului, un exerciţiu spiritual în care adesea uit de toate şi chiar de mine, un spectacol al luminii în care încă exist. Va rămâne cuprinderea gândurilor şi ritmul inimii cu bătăile aripilor spre frumuseţile întâlnite în cale”.
Faptul că Graziella Popescu îşi aduce aminte cu reverenţă de profesoara ei, este un semn de respect şi preţuire care nu a încetat să se manifeste, chiar şi după zeci de ani de la absolvirea şcolii, dovadă că a inclus-o şi în această importantă lucrare profesională.
Ultimele pagini ale Lucrării sunt dedicate scrierilor copiilor, în manuscris xeroxat, mărturii vii ale experimentelor realizate cu succes la şcoala unde profesoara predă la catedră, cea mai frumoasă materie: Limba şi Literatura română.

Bogată, amănunţită, bazată pe date reale şi pe experienţa la clasă, bine documentată din scrierile altor autori, argumentată la fiecare punct şi subpunct, lucrarea profesoarei Popescu Graziella Anne-Marie constituie un bun ghid pentru profesorii de Limba şi literatura română, dar şi un instrument necesar fixării informaţiilor despre Lectură şi Scriere, atât de importante pentru dezvoltarea personalităţii copilului, a gustului estetic şi cimentarea cunoştinţelor în acest important domeniu.
Însoţită de o Bibliografie bogată şi diversă, Lucrarea demonstrează, nu numai o bună informare şi documentare, dar şi o mare dragoste faţă de obiectul de studiu pe care îl predă de cca. 11 ani, ceea ce o determină pe autoare să-şi dea tot interesul pentru a se perfecţiona continuu şi a-i duce la performanţă pe elevii săi.

CEZARINA ADAMESCU
7 Aprilie 2017