Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » INTERVIU » Dialog între Ion Aldeniu și Marin Ifrim (VIII): Despre o mare vedetă a Teatrului „George Ciprian”: Tamara Buciuceanu și urmașa acesteia!

Dialog între Ion Aldeniu și Marin Ifrim (VIII): Despre o mare vedetă a Teatrului „George Ciprian”: Tamara Buciuceanu și urmașa acesteia!

 

Ion Aldeniu:Vă spun sincer, apreciez memoria dumneavoastră. Vorbiți foarte curgător, lejer adică, despre un trecut oarecum aproximativ. Nu veniți cu cifre, cu statistici, nici cu cine știe ce „intrigi”, pur și simplu povestiți un fel de vis al realității. Îmi plac toate aceste amintiri „crude”, la prima mână, cum s-ar spune, în alb negru dar și în color. Aveți tendința povestitorului sadovenian sau mă înșel eu?

 

Marin Ifrim: Nu, nu sunt un mare admirator al lui Mihail Sadoveanu. Din opera acestuia, doar romanul „Baltagul” mi-a atras atenția. Vorbesc „curgător” pentru că vin din exercițiul vorbirii altora. E ca la teatru, vă repet, când ești nevoit să tot asculți, la un moment dat vine vremea să vrei să vorbești. Nu mai poți suporta tăcerea, chiar și când aceasta e stridentă, și simți nevoia să vorbești „mai curgător”. Să vorbești pe șleau. Corect, toată viața mea de până acum am visat să trăiesc realitatea. Anii de muncă la Teatrul „George Ciprian” au fost cei mai denși. Am cunoscut toate fațetele posibile ale artei și ale realității crude. M-am transformat, din mers, dintr-un scriitor nehotărât (poet, publicist, prozator etc) într-un fel de cyborg nemilos al vorbirii. Scriu și vorbesc precum un robot, nu mă abat de la bioritmul meu stresa(n)t. Am descoperit spontaneitatatea artificialului nativ. Pare cam paradoxal.

 

I.A.: Suntem în săptămâna mare, în 13 aprilie 2017. Înțeleg că ați rămas cuplat pe coordonatele teatrului. Ieri, de exemplu, ați fost prezent la sediul Fundației „Sf. Sava”, la o manifestare a copiilor. Ați asistat la două spectacole cu tematică specifică sărbătorilor de Paște. Au fost și la „George Ciprian” câteva spectacole. Cum vă împărțiți timpul acesta al vizionării?

 

M.I.: Pe la „George Ciprian” trec mai rar. Când sunt solicitat, mă duc imediat. E fostul meu loc de muncă și mă comport precum un rezervist, disponibil ori de câte ori e nevoie. Dincolo, la Fundația „Sf. Sava”, de asemenea, mă duc când sunt invitat. Ieri m-a sunat părintele Mihail Milea, unul dintre marii mei prietenii, din cauza căruia mă simt pur și simplu mai creștin decât sunt în realitate. Un reper moral, dacă vreți, care a scris (încă) două piese de teatru cu tematică religioasă. A avut loc un fel de repetiție generală, noi, în teatrul profesionist, numim „șnur” această ultimă repetiție dinaintea premierei. Totul s-a desfășurat în aer liber, în frumoasa curte a Fundației „Sf. Sava”, flancată de ateliere în care copiii învață diferite meserii de început onest al muncii. O pregătire pentru viață. Au fost prezenți și mulți părinți ai copilașilor actori. Pe acoperișul atelierelor, în timpul spectacolelor, defilau maiestuos două pisicuțe de basm. Cred că erau obișnuite cu copilașii de aici și își arătau prezența călcând cu discreție peste sunetele muzicale ale îngerașilor de la sol. Parcă ar fi făcut parte din spectacol. La final, am fost invitat de Părintele Mihail Milea să spun câteva cuvinte, în calitate de „specialist” al Teatrului „George Ciprian”. Am îngăimat câte ceva, am fost luat ca din oală, spre amuzamentul și intuiția Irinei Mirică, colega mea de redacție la „Cartelul metaforelor”. Irina a avut inspirația să facă vreo câteva poze. Cu acest prilej, l-am cunoscut și pe preotul Georgian Coșerea, cel care slujește în Parohia Bălăceanu, satul meu natal din care am plecat în lume acum aproape o jumătate de secol. Părintele mi-a făcut o impresie foarte bună. Am făcut schimb de adrese, vom ține legătura. Am acolo, la Bălăceanu, îngropați: părinții, bunicii, străbunicii și multe, foarte multe alte rude. Întâmplarea teatrală de ieri m-a făcut să-mi amintesc că mă trag dintr-un șir nesfârșit de oameni „la locul lor”, un loc cu dublă semnificație, una terestră, cealaltă, eternă. Mie teatrul mi-a adus mereu revelația existenței metafizice, inclusiv a celei livrești prin definiție umană.

 

I.A.: După renovarea de acum vreo doi ani, sala de spectacole a Teatrului „George Ciprian” arată ireproșabil. Se spune că, încă de când a fost concepută, e una dintre sălile de teatru cu cea mai rafinată acustică. Sunt în temă cu evoluția sălilor de spectacole din Buzău. Am „prins” Sala „Moldavia”, vestita sală de teatru unde au jucat sau cântat mari artiști de origine buzoiană precum Maximilian sau Leonard! Mai târziu, aceasta s-a transformat în Cinematograful „Moldavia”, apoi ,,Nicolae Bălcescu”. Scena era amenajată cu toate utilitățile necesare unui teatru profesionist. O altă sală de teatru a existat și în Palatul Comunal, actualul sediu al Primăriei Buzău, la parter, undeva între anii 1960-1970. Și aici sala era bine amenajată pentru vremurile respective. Şi a mai fost o sală în Zona Bazar, la început o pescărie, iar apoi o sală de teatru, prin anii ‘50, care se numea ,,Ilie Pintilie”, transformată in cinema cu acelaşi nume, apoi Cinema ,,Patria”, până prin amii ‘70…, tot pentru spectacole teatrale era prevăzut  şi cinema ,,Eminescu”… ş.a. Câtă importanță are sala de spectacole pentru un teatru profesionist?

 

M.I.: Să o luăm pe rând. Într-adevăr, sala de la „George Ciprian” este ireproșabilă. Până la reparațiile mai sus amintite așa era considerată din punct de vedere acustic. În mijlocul sălii exista un candelabru imens, cu 180 de becuri. O bijuterie, ceva ce semăna cu un curcan sau un păun cu aripile întinse la maxim. Culmea, după renovare, lucrurile au atins perfecțiunea, ca să zicem așa. Recent, actualul regizor tehnic, Grigore Meica, mi-a mărturisit că vechiul candelabru a fost înlocuit cu unul „bisericesc”. În plus, făcându-se etanșări perfecte la toate ușile, acustica a devenit perfectă. În privința vechilor săli de spectacole din Buzău, ce să vă spun, vă invidiez, nu am avut norocul să le văd. Am venit în Buzău în anul 1974. Deja se construise Cinematograful „Tineretului”… Vă răspund la ultima întrebare: pentru un teatru profesionist, sala de spectacole are o importanță vitală. Îmi place că putem vorbi de chestiuni din astea mai puțin academice, de lăcătușerie aș zice, de ceva care, pentru spectatorul obișnuit, nu prezintă importanță. Știți cum arată un ceas. Dacă îi scoți capacul, dai peste rotițele sale. În sala de spectacole intră și scena, culisele, cabinele actorilor și toate anexele imperative, inclusiv plasatoarea, femeia care îndrumă spectatorii la locurile lor. Nu fac teoria chibritului. Când intri într-o sală de spectacole e ca și cum ai intra într-o biserică, la slujbă, trăgând cu coada ochiului și dincolo de altar, de cortină în cazul de față. Spun asta de câte ori am prilejul: „Teatrul este o fabrică de cultură”. Știți bine cam din câte ateliere este alcătuită o fabrică, fie ea chiar și una de împachetat fum!

 

I.A.: V-am mai povestit, prin redacțiile în care am lucrat împreună, am cunoscut mari actori, când veneau la câte o premieră cinematografică, aici, la Buzău, sau când pur și simplu îi solicitam pentru realizarea unor pliante cinematografice. Am văzut multe fețe celebre. Aș zice că toți actorii sunt frumoși, simpatici, cuceritori, impetuoși. Nu ai cum, odată ce îi cunoști, să nu le satisfaci nevoia de respect, de admirație. Dumneavoastră cum reacționați când vă implicați în prezența actorilor la activitatea Teatrului „George Ciprian”? Vă întreb pentru că am văzut și oameni care nu prea aveau simțul proporțiilor, nu sesizau, de exemplu,  distanța cosmică dintre un lăutar și un Pavarotti, nu păreau încremeniți în fața acestor monștri sacri care sunt, au fost și vor fi marii noștri artiști.

 

M.I.: Eram tot timpul conectat la personalitatea fiecăruia. Îi respectam ca și cum ar fi avut tot timpul nevoie de ajutorul meu obligatoriu. Îmi amintesc cum, într-o iarnă cumplită, am avut o discuție neplăcută cu directorul Paul Ioachim. La scenă, câteva actrițe de top făceau repetiție îmbrăcate destul de subțire pentru temperatura din sală. M-am dus la director și aproape că am țipat spunându-i prin ce trec doamnele respective. I-am cerut să le trimită câte o ceașcă de ceai cald. Șeful m-a luat peste picior. Mi-a spus că toți actorii sunt plătiți inclusiv pentru a suporta frigul din sală. Între timp, buna mea colegă, Gina Chivulescu, actual director al teatrului, deja preparase câte o ceașcă de ceai pentru fiecare actor. Și, de atunci, chestiunea asta a devenit o regulă. Paul Ioachim, în acele clipe, cred că juca teatru. Parcă-l văd făcând cu ochiul secretarei și dând undă… verde pentru un ceai verde! De fapt, toți angajații teatrului aveau pentru actori o stimă reală. Poate conta și faptul că îi vedeam ceva mai rar, o dată pe săptămână, de două ori sau chiar o dată pe lună. Nu aveam timp fizic să ne plictisim unii pe alții, dimpotrivă. Când venea regretatul Radu Panamarenco în scenă, era sărbătoare, se îmbrățișa cu noi, ne aducea cadou câteva sticle de vin roze, de la iubita sa soacră, și ne spunea câte o sută de bancuri pe minut. Era o nebunie, un altfel de spectacol. Nu se putea abține să ne spună bancuri nici în timpul spectacolelor.

I.A.: Acum văd pe afișele teatrului „George Ciprian” nume noi, actori aflați la început de drum sau undeva în ascensiune profesională. Ce diferențe majore ar exista între, să zicem, evoluția doamnei Tamara Buciuceanu și cea a Marilenei Chelaru? În care dintre cele două actrițe vedeți portretul ideal al vedetei?

 

M.I.: Nu cred că putem vorbi despre un „portret ideal”. Actorii sunt plini de neprevăzut. Unii dintre aceștia, am văzut cu ochii mei, chiar în toiul repetițiilor, încalcă „legile” regizorilor. Vin cu niște improvizații fabuloase, încât îi lasă chiar și pe regizori cu ochii în proiectoare. Nu de puține ori actorii au devenit și regizori, fie că e vorba de teatru, fie de film. Pe doamna Tamara am prins-o la apogeul carierei sale, cumva spre partea nevăzută a lunii. Era, după o jumătate de secol de meserie, oarecum pe automatisme. Aveam mici discuții. Uneori invoca nu știu ce neregulă la decor pentru că nu era în tonus. Ne supuneam cu răbdare observațiilor sale. Dar și domnia sa avea răbdare cu noi. Într-o zi a intrat în scenă, la repetiții, destul de iritată. La un moment dat, dă peste o cruce reală întinsă sub „gura” unei suflante cu aer cald. Craiu, maestrul nostru de lumini, venise la mine cu acea cruce rugându-mă să scriu pe ea numele și prenumele unei femei tinere, data nașterii și a morții acestei vecine a acestuia. Era grabă mare, femeia trebuia să fie dusă pe ultimul drum și crucea nu era gata! Parcă o văd și o aud pe doamna Tamara: „Vai, ce e asta, ce s-a întâmplat? S-a schimbat ceva în scenariu?”. I-am explicat pe scurt despre ce e vorba. Pur și simplu și-a schimbat starea de iritare, a înmuiat tonul, a devenit foarte înțelegătoare și, îmi amintesc perfect, s-a mirat și întristat că femeia aceea a murit așa de tânără. Culmea, spre necazul meu, am scris pe cruce cu tempera, nu cu vopsea bună, pentru că nu aveam nimic la îndemână. Și mai rău e faptul că afară ploua mărunt de tot. Biata femeie nu a avut parte nici măcar de ultimele oficii de identificare pe ultimul drum. Nici măcar nu i-am reținut numele. O să-l caut pe Craiu, am mustrări de conștiință, poate reușesc să dreg scrisul și cititul acelei cruci. Iată cum mi-am amintit de doamna Tamara, o legendă vie a teatrului românesc și, implicit, buzoian. A jucat la Buzău în câteva stagiuni.  Despre Marilena Chelaru, ce să vă spun, cam tot în ideea asta, referitoare la actori de top, văd bine cum această entitate plină de energii o reîncarnează, ca să zic așa, pe doamna Tamara, firește, în alt registru intelectual, în alt spirit și altă „lege” a succesului. Fiecare vedetă are un fel ideal de a se portretiza, restul vine dinspre public.

 

I.A.: Vreți să spuneți că toți actorii sunt vedete? Vă rog să nuanțați…

 

M.I.: Doamne ferește, sunt un spectator și un telespectator hârșit. Nu m-a luat apa nici când lucram în spatele scenei, pe frontul acela invizibil, dincolo de cortina cortinei. Nu sunt un fan disproporționat al oricărei forme de actorie. De multe ori, la repetiții, când a fost posibil, m-am dus în sală ca să privesc și eu cum merg treburile. Era tare bine în sală, în comparație cu mărunțișurile atomice din culise. Doamna Tamara nu era doar un actor sau doar o vedetă. Era deja o entitate teatrală, un munte de cultură, de instincte umane educate. Avea o prestanță similară marilor diplomați de pe vremea când regii Franței dădeau ora exactă în istoria Europei. Inclusiv ora exactă în cultură. Mă opresc aici ca să nu cad în adulație. În 1999, când doamna Tamara Buciuceanu împlinise 70 de ani lumești, la inițiativa directorului Paul Ioachim, teatrul nostru a realizat un spectacol fabulos, o antologie a rolurilor acestei artiste unice, intitulat ”Show-ul vieții mele”. Vă dați seama ce a ieșit. Au urmat multe spectacole la Buzău, la Bușteni, la Fălticeni, București etc. Iată un succint portret al artistei, făcut de Dimitrie Roman, publicat în pliantul show-lui respectiv: „Tamara Buciuceanu, actriță care sub cascada râsului dezlănțuit ascunde cu discreție o geană înlăcrimată – cine are prilejul să stea de vorbă cu domnia sa – da, ar fi fost mai exactă exprimarea dacă aș fi folosit sintagma <privilegiul> și eu l-am avut, de-a lungul anilor, în nenumărate împrejurări – poate constata de fiecare dată <tinerețea> spiritului acestei atât de înzestrate actrițe, pentru care arta teatrului este însuși modeul ei de existență, terapia miraculoasă ce-o menține veșnic într-o formă necesară exprimării și exercitării unei performanțe. Pentru că în viața sa artistică a creat personaje unicat, memorabile, ce au făcut din ea o reală și autentică vedetă”. După cum vedeți, domnule Aldeniu, Dimitrie Roman mi-a luat vorbele din gură. Mă întrebați despre vedete, despre vedete ale generațiilor. Cred că va veni o zi în care tânăra actriță Marilena Chelaru să o interpreteze pe… clasica actriță Tamara Buciuceanu. La Buzău (și nu doar aici), această doamnă e o legendă. Inclusiv una imagistică. Sufleurul și fotograful profesionist la teatrului, Ion Tăbăcaru, a realizat cea mai mare arhivă teatrală foto din țară. E o colecție fabuloasă, cu imagini din timpul repetițiilor, de la premiere sau pur și simplu instantanee inclusive de protocol. E vorba despre o imagine consistentă a ceea ce înseamnă primul teatru de proiecte din România. Nu exagerez deloc. Ca dovadă, vă ofer spre lectură și părerea foarte calificată, despre doamna Tamara, a întemeietorului teatrului nostru, o “părere” publicată în “Show-ul vieții mele”: “Tamara Buciuceanu, dacă nu s-ar fi născut, trebuia inventată, pentru ca forța ei artistic să echivaleze cumva <anemia> atâtor slujitori ai scenei, mult mai modești. Uraganul plin de energie care este Tamara și în spatele căreia se ascunde atâta trudă, atât chin al căutărilor, când inundă scena acaparează fără voie întreaga atenție a sălii. Pășind de la bun început cu dreptul, Tamara Buciuceanu a urcat în carieră treaptă de treaptă, până a ajuns, iată!, acolo sus, unde munții râvnesc să ajungă, dar, vai!, foarte puțini reușesc. Și pentru că scenele teatrelor nu puteau cuprinde întreaga-i vitalitate artistică, a <cotropit> încă o scenă importantă: cea a Operetei. Ani de zile cânta la Operetă, juca la Giulești sau Bulandra. Ani de zile, în zeci de roluri. A străbătut întreaga Europă în turneele sale: Franța, Germania, Danemarca, Anglia, Olanda, Luxembourg, Italia, Bulgaria, Rusia, Suedia… Și, iarăși, pentru că Europa e prea mică pentru Tamara Buciuceanu, a cântat, dansat și interpretat – uneori în limbi străine – în Statele Unite ale Americii, în Canada sau Israel. O activitate prodigioasă. Zeci de ani de trudă în mii de specatacole! O viață fericită? Poate – dacă cea mai mare bucurie ți-o oferă timpul în care te dăruiești pe scenă celor care, la rându-le, te hrănesc cu aplauze. Și iată, în plină forță artistică, Tamara Buciuceanu și-a dorit să slujească scena noastră, a buzoienilor. Îi mulțumim și o rugăm să rămână cât mai mult pe la noi. Și-acum, la împlinirea vârstei de aur, s-o sărbătorim cu toată dragostea și să-i urăm încă mulți ani de izbânzi artistice. Te iubim, Tamara Buciuceanu!”. Domnule Ion Aldeniu, cred că v-am lămurit cum stau lucrurile în privința vedetelor, chiar dacă, sunt convins, știați mai bine decât mine aceste considerații. Ca fapt divers, când scria rândurile de mai sus, Paul Ioachim mă chema în biroul său, mă invita să stau pe scaun, în „dreapta Tatălui”, nu vizavi, și mă tot întreba dacă textul său e în regulă. Se referea la partea de gramatică. Era ironic. Mă scufunda între virgule. Eram colegi, membri ai Uniunii Scriitorilor, și, între noi doi, existau anumite „afecte” generaționiste. Eu îi vorbeam de prozatorul Ștefan Agopian, el mă strivea cu numele lui Dumitru Radu Popescu. Acum, după ani și ani, îi dau dreptate. Mă întorc la începutul acestui fragment de dialog. Marii actori se trag unii din alții, unii după alții. Ei sunt o formă culturală vitală a nației. Sunt utili și când nu mai sunt sau nu vor mai fi printre noi.

Ion Aldeniu

Fundatia Sf. Sava 12 aprilie 2017, Buzau


Despre IFRIM Marin

Născut la 1 Decembrie 1955, în comuna Bălăceanu, jud. Buzău. Studii: Şcoala Profesională de Chimie Brăila, Liceul Agricol Buzău, Şcoala tehnică de maiştri Buzău, Facultatea de Istorie, Muzeografie şi Arhivistică – Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, Asociaţia Bucureşti, din 1998. Cărţi publicate: .”Spre oraşul cu un milion de ferestre”, versuri,Ed.”Litera”, Bucureşti, 1986. .”Curentul marin”,versuri”, Editura „ŞI”, Buzău, 1995. .”Alfabet de tranziţie”,versuri”, Biblioteca Judeţeană „V.Voiculescu”, Buzău, 1995. .”Însemnări despre literatura buzoiană actuală”,critică şi istorie literară, Ed.”Porto Franco”, Galaţi, 1996. .”Fotografii cu cântec”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001. .”Incursiuni în viaţa unui actor.George Mihalache-Buzău”, monografie,Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001. .”Poeme”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2003. .”La spartul târgului”, proză scurtă, Ed.”Anastasia-Ina”, Buzău, 2004. .”Lamentaţii de mucava”, proză scurtă, Ed.”Anastasia-Ina, Buzău, 2004. .”Suprafaţa lucrurilor”,versuri, Ed.”Rafet”, 2004. .”Scriitori buzoieni şi scriitori din ţară”,critică literară,două ediţii, Ed.”Rafet”,Râmnicu Sărat, 2oo6. .”Fiecare cuvânt pentru Nicolae Pogonaru”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2006. .”Monografia comunei Bălăceanu”,coautor, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007. .”Gloria locală”, antologie de versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007. .”Portrete în bleu’Marin”, tablete literare, Ed.”Raluca”, Buzău, 2008. .”Trilogia efemerităţii”, antologie de proză scurtă”, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2008, 450 pag. .”Circum stanţe”, tablete literare, Ed „Rafet”, Rm. Sărat, 2009, 120 pag. .”Nume şi cărţi”, critică literară, „Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2009, 100, pag. .„Din capitala mondială a anonimatului”, antologie de versuri, Ed. Tipomoldova, colecţia „Opera Omnia”, Iaşi, 2011. .” Cântec pentru cel care se râmnicereşte”, selecţie critică din opera lui Constantin Marafet”, Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2011, 194 pag. .”Săptămâna de sare”, versuri, Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2011, 67 pag. .”1989. Cartelul metaforelor”, Ed. Editgraph, Buzău, 2012, 79 pag. .”Scrisori din Anglia”, corespondenţă, Ed. Editgraph, Buzău, 2013 .”Cu vaporul prin deşert”, pamflete politice, eLiteratura, Bucureşti, 2014, 268 pag. .”Vid reîncarnat - Reincarnated void”, ediţie bilingvă română-engleză, Ed. Editgraph, Buzău, 2014 .”Invitaţie la vals literar”, interviuri, Ed. Caracter Print, Buzău, 2014 .”Blocat în lift, spre cer”: puzzle lirico-est-etic, Ed. Teocora, Buzău, 2015 .”În sângele ploii”, versuri, Ed. Teocora, Buzău, 2016, 62 pag. .”Cartea de muncă”, Ed. Teocora, Buzău, 2016. Referinţe critice: Geo Vasile, Nicolae Băciuţ, Radu G. Ţeposu, Passionaria Stoicescu, Dan Silviu Boerescu, Magda Ursache, Dumitru Ion Dincă, Stan Brebenel, Ionel Necula, Gheorghe Postelnicu, Titi Damian, Ion Murgeanu, Dumitran Frunză, Nistor Tănăsescu, Alex. Ştefănescu, Lucian Chişu, Dan Giosu, Ion Roşioru, Elena Radu, Gheorghe Neagu, Nina Neagu, Alexandru Spânu, Georgică Manole, Gheorghe Andrei, Florentin Popescu, Dorel Istrate, George Vioreanu, Gheorghe Ene, Tudor Cicu, Corneliu Vasile etc. Secretar general al Asociaţiei Culturale "Renaşterea Buzoiană". Redactor-şef al revistelor "Cartelul metaforelor" şi "Caietele de la Ţinteşti". Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1998.