Un sfert de veac în care scriitorul Cristian Petru Bălan a strâns cu grijă cioburile dintr-un vitraliu imens, eventual ceresc, potrivindu-le, ca într-un joc puzzle, pentru ca noi să dobândim imaginea întreagă a sufletului său. Autorul nu a căutat dinadins întâmplări extraordinare pentru tezaurul său, ci a lăsat liberă intrarea, cu uşile larg deschise, înlăuntrul fiinţei sale bântuită de nelinişti creatoare şi de fervoarea pe care ţi-o conferă lucrul bine alcătuit. Nu credem că şi-a propus să-şi noteze cele 4000 de gânduri spontane sau adânc meditate în minte, ci a pornit de la o reflecţie, care a atras după sine, precum un uriaş fluviu, toate firişoarele de ape care şi-au găsit sălaş în câmpia nesfârşită a apelor sale intime.
Pot fi adunate 4000 de reflecţii într-un sfert de secol? Pot, iată. Fiind întinse pe o perioadă atât de vastă, atunci şi temele vor fi extrem de variate şi neaşteptate. Desigur, subiectele pot fi considerate comune: Timp, Spaţiu, Dragoste, Inimă, Viaţă, Moarte etc. Dar depinde cum le-a modelat în mintea lui scriitorul. După criterii proprii, fireşte. Într-aceasta constă noutatea… În ineditul gândirii, ceea ce a condus la realizarea tot atâtor imagini, cât pot fi văzute printr-un caleidoscop cu oglinzi şi sticle colorate. Ochiul le priveşte cu încântare şi doreşte să le reţină pe toate. Dar mâna scapă şi într-un fracţiune de secundă, a răsărit alt model şi mai încântător, din aceleaşi cioburi colorate. O multitudine de modele, care mai de care mai frumoase. Autorul nu s-a preocupat de structurarea lor pe tematici, ci le-a lăsat aşa cum s-au iscat în memorie. Şi n-a greşit. Elaborarea după un plan chibzuit, poate că le-ar fi deturnat curgerea firească spre albie.Toate aceste formulări aforistice conturează personalitatea scriitorului Cristian Petru Bălan, dar mai cu seamă cea a omului cu acelaşi nume. În plus, autorul are un umor sănătos, molipsitor şi posedă acea calitate rară de a-şi vedea propriile limite şi a face haz de ele. Este un observator al vieţii inegalabil. Mărturie stă chiar prima reflecţie asupra
chiar a propriilor gânduri prezente în acest volum: “N-am să-mi deplângnicicum valoarea reflecţiilor şi a gândurilor pe care le-am notat aici, pentru motivul că nu-s nici atât de bune ca să le memorez, nici atât de rele ca să le şterg, dar am să-mi regret de fiecare dată gândurile care mi-au venit prin minte şi pe care, pentru motivul că nu le-am notat imediat, le-am uitat. Despre ele voi spune întotdeauna, cu neprefăcută nostalgie şi mâhnire, că ar fi fost cele mai bune”.
chiar a propriilor gânduri prezente în acest volum: “N-am să-mi deplângnicicum valoarea reflecţiilor şi a gândurilor pe care le-am notat aici, pentru motivul că nu-s nici atât de bune ca să le memorez, nici atât de rele ca să le şterg, dar am să-mi regret de fiecare dată gândurile care mi-au venit prin minte şi pe care, pentru motivul că nu le-am notat imediat, le-am uitat. Despre ele voi spune întotdeauna, cu neprefăcută nostalgie şi mâhnire, că ar fi fost cele mai bune”.
Cristian Petru Bălan scoate în evidenţă şi chiar postulează adevăruri etern valabile: “Trebuie să observi un an pentru a înţelege o singură clipă”. Formulate mai mult sau mai puţin sintetic, gândurile autorulu iau toate, un miez, o substanţă inefabilă, ca o cremă dulce şi parfumată într-o prăjitură cu coajă tare (care e viaţa, îndeobşte!) Cât trebuie să sapi, să ciocăneşti, să înlături, ca să ajungi în miezul rărunchiului! Sunt înfierate aici, invidia confraţilor faţă de succesele tale, răutatea lor de a nu putea ajunge acolo unde tu ai ajuns: “Mierea înghiţită de viespi se transformă totdeauna în venin. Fără un ideal înviaţă omul este o busolă fără ac”; Lenea, Egoismul: “Egoismul omuluiinteligent rar se manifestă direct. De obicei el utilizează într-un modadmirabil masca altruismului şi a dezinteresării, ceea ce-1 face multmai derutant”. Tot în categoria viciilor intră şi Păcatul: “Mânia te face negru, frica te face galben, ruşinea te face roşu, iar cinstea şi tăria de caracterte lasă aşa cum eşti”. Unele adevăruri sunt formulate sub forma paradoxului, atât de vexant uneori: “Insuccesul poate fi, câteodată, primul pas spre izbândă şi spre glorie, dar ameţeala gloriei totdeauna este preludiul insuccesului”; “Dragostea se agaţă de aparenţe până le transformă în false certitudini”. Autorul porneşte uneori de la proverbe cunoscute şi de la ziceri populare, pe care le răstălmăceşte după propria înţelegere şi interpretare: “Cine se culcă pe lauri se trezeşte pe urzici”. Nu o dată, Cristian Petru Bălan face apel la filozofie, la mitologie, la antichitate, la cunoştinţe despre istorie, geografie, biologie, astrologie, literatură autohtonă şi universală, arte, iar subiectele luate din aceste discipline, le aduce în contemporaneitate. Cele mai multe sunt din filozofia lumii, dovadă a firii sale meditative: “Omul este legat de viaţă prin instincte şi de moarte prin raţiune. Existenţa morţii îl forţează pe om să filosofeze”. Iar din filozofie, cele mai frecvente subiecte sunt despre tandemul Viaţă-Moarte.Dimensiunea spirituală este şi ea prezentă şi e adânc înrădăcinată în fiinţa umană: “Omul, într-un fel, s-a creat pe el însuşi – graţie înţelepciunii imprimate de forţa divinităţii”. Despre Suflet, autorul s-a pronunţat, de asemenea, destul de frecvent. Locul omului în Univers este un subiect interesant şi atractiv, care a suscitat imaginaţia scriitorului. Dar şi Geneza şi evoluţia omului este domeniul cel mai interpretabil: “Pământul s-a născut din strălucitorul Soare, iar noi amevoluat din Pământ. Aşadar, ne-am născut din Lumină!” Libertatea este un subiect care i-a preocupat pe toţi filozofii şi gânditorii din toate timpurile: “Libertatea este înarmată cu fulgerele dreptăţii care, la timpul potrivit, vor trăsni şi pe cel din urmă titan”. Uneori, aforismele devin adevărate motivaţii şi îndemnuri la un trai decent şi pacific.“Când mă apuc să sculptez, am impresia că aş putea crea lumea din nou, dar când sunt în toiul lucrului am certitudinea că acumulez toate imperfecţiunile lumii. Din lupta cu aceste imperfecţiuni iese arta mea”.
Oamenii de artă şi operele lor sunt un bun prilej de reflecţie: “Brâncuşi! Chiar şi numele lui singur, pronunţat cu fermitate, sună ca şuierul daltei care muşcă din piatră. EI a compus o întreagă Rapsodie română, solidă şi compactă, numai din stâncile şi arborii munţilor Carpaţi”; “Ion Creangă rămâne în continuare enciclopedia populară şi lingvistică a poporului român”; şi alte asemenea. Eminescu, Shakespeare, Artur Rimbaud, Victor Hugo, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Bernard Shaw, Lev Tostoi şi mulţi alţii i-au prilejuit lui Cristian Petru Bălan prilej de meditaţii aforistice încântătoare. Adevărul şi Minciuna – într-o profundă confruntare, îşi găsesc expresia în aceste pagini: “Adevărul a fost întotdeauna atât de înalt,încât vârful pierdut în azurul ameţitor al cerului, greu a putut fi zărit. Minciuna nu a ridicat astfel de probleme, fiind cu mult mai mică: ea are statura oamenilor şi se confundă adesea cu unii dintre dânşii”; “Drumul adevărului duce la nemurire”; ”Adevărul trebuie proclamat cu cea mai mare tărie în primul rând acolo unde el este interzis de minciună”; “Cine respectă adevărul respectă omul; cine respectă omul, ca entitate divină, trebuie să respecte adevărul. Iată oafirmare care ne impune să pretindem că omul ar trebui să fie adevărul însuşi”; şi altele. Despre frumoasele virtuţi umane, autorul s-a pronunţat cu multă determinare: “Prietenia se află la jumătatea drumului dintre simpla amiciţie şi imperativul absolut al sentimentelor umane – iubirea adevotată”; “Răbdarea este noianul zăpezii de pe povârnişurile abrupte, care aşteaptă o simplă vibraţie pentru a produce avalanşa”; ”Sinceritatea este fereastra deschisă a sufletului omenesc prin care, celce o posedă, lasă fără teamă ca să se poată privi înăuntrul lui şi-ai conştiinţei” – etc. Despre evoluţie, lupta omului cu sine însuşi, autodeterminarea lui, Cristian Petru Bălan a conceput gânduri remarcabile: “Lupta cea mai grea şi mai lungă pe care omul cu simţul datoriei o duce de-alungul întregii sale vieţi este chiar lupta cu el însuşi”. Nici duşmanii nu au scăpat de o analiză necruţătoare din partea autorului: “În fiecare groapă pe care ţi-o sapă duşmanul, să plantezi câte un pom roditor sau cel puţin o floare, ca să nu-i fi fost truda cu totul zadarnică”. Cele mai multe reflecţii conţin în ele elemente de limbaj poetic, metaforic: “Unii poeţi vor să fie lira lui Apollo, alţii numai sunetul ei, dar pe cei mai mulţi nu cade nici măcar o parte din umbra lirei apollonice”; ”Uneori chiar banalul are un farmec şi o poezie a sa” – și altele… Iată şi o reflecţie relaţionată cu astronomia: “Geniile sunt sori; talentele – planete, iar noi ceilalţi suntem ori sateliţii ai planetelor, orimeteori efemeri”. Sau: ”Din lumina stelei căzătoare geniul poate plăsmui o auroră”. De altfel, despre geniu autorul se pronunţă în mai multe rânduri şi este firesc pentru că subiectul este foarte atractiv. Şi despre Suferinţa umană există formulări interesante: “Omul care în viaţă n-a suferit niciodată, nu-i bun de nimic”. Printre virtuţi, este exultată Modestia: “Om modest – om civilizat”… Perseverenţa: “Perseverenţa a fost, este şi va fi întotdeauna unicul făuritor al tuturor lucrurilor durabile săvârşite în lume”; Nobleţea sufletească: “Numai o fire nobilă poate să înţeleagă un suflet nobil”. Printre păcate, metehne, porniri umane, aşa cum este Gelozia, există unele reflecţii: “Gelozia, oricât de păcătoasă şi de nesuferită ar fi, ea este totuşi un mic rezervor ascuns în inima omului, al cărui combustibil otrăvit mai poate alimenta totuşi cu destul succes focul unei iubiri aflate pe punctul de a se stinge”. Şi nu se putea ca Ştiinţa să nu fie transfigurată filozofic: “Ştiinţa este ca un balon dirijabil: cu cât a fost umflat mai mult, cu atât s-a putut înălţa mai sus, spre sferele cunoaşterii. Tehnica ar fi nacela balonului care, stând atât de strâns legată de ştiinţă, o urmează nivel cu nivel în nestăvilita ei ascensiune. Iar amândouă împreună – ştiinţa şitehnica – îl înalţă şi îl glorifică pe creatorul ei – Omul”; ”Savant poate ajunge nu acela care ştie deja lucruri multe, descoperite de alţii, ci acela care, ştiind un lucru aproape neînsemnat, munceşte cu stăruinţa şi pasiunea de a scoate din acest lucru cât mai multe informaţii cu putinţă, dacă se poate până la exhaustiv, indicând totdeauna utilitatea lor practică”. Interesant de remarcat este faptul că autorul se implică direct în aceste afirmaţii aforistice, prin mici tablete confesive despre pasiunile sale. Aşa se întâmplă când vorbeşte despre pasiunea de a privi prin lunetă şi telescop, astrele: “Studiind, ca amator, astronomia şi uitându-mă mult prin lunetă ori telescop, în liniştea serilor de vară, la măreţia mirifică a cerului înstelat, nu o dată am simţit, plin de fiori, cum parcă mă înălţăm singur şi imponderabil către galaxii şi metagalaxii, părându-mi-se că pământul se îndepărta încet, încet de mine, apoi din ce în ce mai repede, proiectându-mă la înălţime până ce mă trezeam cu totul angrenat în acea ordine cosmică atât de vastă şi de înspăimântătoare încât, atunci când îmi întorceam din nou privirile ameţite pe pământ, mă uitam în jurul meu uluit, cu ochii unui extraterestru, fără a mai cunoaşte aparent pe nimeni, având impresia că totul este nou. Chiar paşii mei, în acele clipe, erau nesiguri, dându-mi iluzia că dacă aş fi încercat să merg, m-aş fi prăbuşit imediat. Uneori cosmosul ne ameţeşte ca un vin tare, ne fascinează şi ne metamorfozează structuralmente”. În felul acesta, cartea de faţă dobândeşte şi un caracter eseistic. De multe ori, scriitorul combină două elemente, fie antagonice, fie complementare şi le găseşte corespondentul fiecăruia, într-o formulare fericită şi logică: “Dragostea fără suferinţă, fără zbucium, este searbădă şi fadă ca azima fără sare. Acest fel de iubire nu lasă decât amintiri banale, amintiri mici”; ”Minciuna este adesea un fel de omagiu adus adevărului. Cu cât va fi ea mai neagră, cu atât adevărul va părea mai alb”. Dar, aforismele cele mai frumoase, sunt, desigur, despre Iubire: “Iubirea este cifra care pusă înaintea zerourilor vieţii noastre îi dă o valoare neînchipuit de mare, întregind-o!” Şi unele reflecţii interesante despre Cărţi şi Autori regăsim în acest volum: “Cea mai frumoasă carte este aceea în care, citind, îţi regăseşti o bună partedin propriul tău suflet, din propriile tale gânduri şi experienţe”; „Scriitorul trebuie să fie mai întâi cititor. Şi mai întâi cititor de suflete, apoi de cărţi”.
Am selectat, aleatoriu, doar câte una sau două din fructele gândirii scriitorului român-american, care ilustrează tematica. Ar fi fost imposibil şi de-a dreptul neproductiv să reproduc mai multe. Să lăsăm cititorii să le descopere singuri, în ce au ele mai frumos şi mai instructiv, căci sunt câteva mii, iar adevărata valoare a acestora este dată de faptul că te poţi regăsi în cele mai multe dintre ele. Şi fiindcă Filozofia este domeniul predilect al gânditorilor, autorul a formulat un aforism despre sofisme: “Sofismele sunt ca portocalele din ghips: frumoase şi asemănătoare cu cele veritabile la aspect, dar dure şi gata să-ţi rupă dinţii când încerci să muşti din ele”. Una din cele mai frumoase formulări aforistice este despre Speranţă: “Speranţa are aripile păsării Phoenix: nu încerca să i le tai, căci vor creşte de două ori mai mult!” Şi despre Literatură descoperim frumoase definiții: “Literatura este arta artelor. Este concentrarea vieţii într-un spaţiu mic, impus de filele unei cărţi. Este probabil chiar viaţa însăşi proiectată ca un film pe mai multe coli de hârtie”; ”Poezia – această muzică fără note, ce o auzim doar în interiorul cugetului nostru – este o subtilă mreajă care te fură un moment din realitate, pentru ca apoi să te afunde şi mai mult în ea, spre a o trăi mai intens şi spre a o înţelege mai bine”; “După ce ai scris ceva, reciteşte-ţi opera de unsprezece ori: o dată cu ochi de autor şi de zece ori cu ochi de critic”; “Dacă ar fi să comparăm literatura cu o plantă, atunci poate că ar fi logic să spunem că folclorul reprezintă rădăcinile ei, proza – tulpina, iar floarea, desigur, poezia”… Și multe altele – asemenea! Adeseori, Bucuria este pusă în comparaţie cu Durerea: “Durerea este multiplă. Există atât de multe dureri în lumea în care trăim, încât nici nu le-am putea număra. Bucuria este aproape unică”; “Aşa cum dintr-o tonă de minereu scoţi un gram de aur, dintr-o tonă de suferinţă scoţi un gram de fericire. Suferinţa nu-i dată decât pentru a simţi bucuria mai intensă atunci când necazurile s-au terminat”; La fel sunt puse în acelaşi context Ura şi Iubirea: “Ura şi iubirea nu-s întotdeauna echitabile: urăşti şi iubeşti adesea pe cine nu merită, pe cine nu trebuie”; ”Dragostea este un examen pentru definirea caracterului”. Şi tot ca marii filozofi, Cristian Petru Bălan s-a întrebat, nu odată, care o fi scopul vieţii? “De multe ori ne întrebăm cu seriozitate: care este scopul vieţii noastre? Care este rostul existenţei noastre pe pământ? Şi găsim fel de fel de răspunsuri, dar nici unul de esenţă religioasă. Adevărul este că scopul vieţii noastre, din prima până înultima zi ce ni s-a dat, trebuie să fie unul şi acelaşi: mântuirea! Mântuirea sufletului nostru şi pregătirea lui pentru o existenţă veşnică într-o deplină fericire în lumea spirituală de dincolo pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu pentru absolut fiecare din noi, dar spre care nu vrem să ne îndreptăm decât foarte puţini, cei mai mulţi desconsiderând cu stupidă superioritate acest suprem adevăr”. Pare un răspuns dat pe măsura credinţei sale. Aforismele complexe ale lui Cristian Petru Bălan ne deschid o poartă spre marile adevăruri ale lumii, asupra cărora, din diverse motive, nu ne aplecăm îndeajuns, fie din indiferenţă, fie din lipsă de timp sau din simplă ignoranţă. De obicei, amânăm pe altă dată aprofundarea unor subiecte care ne preocupă. Dar adevărul e că nu vom găsi niciodată timp pentru analiză. Altfel spus, este nevoie de ochiul altuia ca să ne atragă atenţia. Ochiul vigilent al scriitorului ne face să privim mai serios lucrurile cărora până acum nu le-am dat prea multă importanţă. Aceasta este şi valoarea educativă a cărţii, valoare formativă în special. Ea poate fi considerată chiar un fel de mic tratat de terapie educaţională şi morală. Dar şi un mic tratat de profundă gândire. Unele aforisme au un anume tâlc foarte interesant: “Pe vârful bradului căzut se pot urca şi cârtiţele”; “Nu ouă cucii în cuiburile vulturilor!” Nu o dată, și noţiunile Abstract-Concret – îşi găsesc locul în această carte: “Concretul este abstractul înfăptuit”. Iată și o frumoasă definiţie a Poeţilor: “Poeţii: barometrele şi termometrele secolelor care arată intensitatea şi temperatura sentimentelor omeneşti etern valabile pentru toate timpurile”; Nu este singura, deoarece mai întâlnim încă o altă formulare la fel de elegantă: “Poeţii: un stol de păsări cântătoare, călătorind spre meleagurile nemuririi. Fiecare vrea să fie privighetoarea aleasă, aşteptată de secole… Dar câţi din aceşti înaripaţi ai gândurilor nu-şi frâng aripile, prăbuşindu-se în Oceanul Uitării, înainte de a atinge tărâmul mult visat!” Despre Sentimente autorul se pronunţă astfel: ”Sentimentele trezesc sentimente şi fără să vrem, se cheamă unele pe altele, depind unele de altele, fiind legate între ele printr-un infinit lanţ eterogen, care se deşiră aproape în întregime atunci când apucăm de o verigă”. Definiţii interesante sunt şi despre Religie: “Religia este proiectarea gândirii ascetice străvechi pe cerul plin de mistere”. O definiţie inedită este despre dragostea ucisă: “Scânteia nu se mai întoarce niciodată la focul care s-a stins, dar, căzând, poate produce alt foc, mai mare şi chiar mai luminos”. Şi alta, la fel de interesantă, despre… Noroi (luat ca simbol): “Chiar noroiul, când e luminat de soare, străluceşte ca aurul”. Altă maximă demnă de reţinut: “Nu poţi să urci o culme de trei ori şi să ocobori numai o singură dată!” Este foarte adevărat că omul poate medita asupra tuturor lucrurilor şi fenomenelor. Pare de ajuns să zăbovească puţin asupra lor, şi-i vin în minte fel şi fel de asociaţii, unele chiar în formă artistică. Şi astfel iau naştere maximele, aforismele, proverbele… Având în vedere pasiunea autorului pentru fizică, astronomie ,fenomene naturale, poate fi citat şi acest aforism despre Atom: “Atomul este oglinda întregului univers”. Iar locul Omului în acest Univers nu poate fi neglijat: “Omul este un cosmos infinit, tot atât de greu de străbătut de la un capăt la altul ca şi cosmosul astronomic”. De asemenea, întâlnim formulări aforistice despre Timp: ”Timpul, marele necunoscut, a început tot mai des să se dea bătut, pierzând masiv în întrecerile pe care le are zilnic cu inteligenţa umană”; “Cronos este totdeauna mai tare decât Eros”. Ideea – un subiect care a suscitat de asemenea, formulări aforistice, din totdeauna: “Ideea umană – excelent produs al materiei -poate accelera mişcarea acesteia din urmă, o poate încetini sau o poate chiar transforma, dar niciodată nu va putea genera sau distruge material”. Despre Viaţă, Cristian Petru Bălan se pronunţă cu o anumită ironie: “Viaţa se poate adapta chiar şi acolo unde nici moartea nu ar putea supravieţui”; ”În faţa furtunii, mai sigur este firul de iarbă decât înalţii cedri”; “Dacă posezi simţul echilibrului, te poţi aventura chiar şi pe-o muchie de cuţit”; “Naşterea unui nou prunc pe pământ: încă o dată Universul cel mare va fi înghiţit de raţiunea unui Univers mic!”; “Viaţa oamenilor este ca un foc: uneori, arzând, ea dă multă lumină şi căldură; alteori numai un fum înecăcios care împiedică adesea răspândirea luminii venită de la flăcările umane orbitoare din jurul nostru”. În continuare, iată şi o formulare în stilul zicerilor sau strigăturilor populare: “Cu hărnicie prea târzie, scapi cam greu de sărăcie!” Ca om cunoscător al fenomenelor cosmice, autorul formulează un aforism original: “Cosmosul are o finalitate: Omul! Acesta este oconcretizare sintetică a cosmosului”.
În timp ce unele aforisme sunt sintetice, altele zăbovesc mai mult asupra explicaţiei ideii pentru a fi înţelese. În această categorie intră şi micro-tabletele confesive cu caracter autoreferenţial. Autorul strecoară unele instantanee din viaţă, care i-au oferit motive de meditaţie. Omul şi natura – două categorii complementare care se susţin reciproc. Aici câmpul de desfăşurare este imens şi mijloacele – nelimitate: “Spinii stau în calea oamenilor ca să-i menţină treji”. Formulările cu tentă morală sunt în asemenea manieră scrise încât nu supără: “Apanajul tinereţii este frumuseţea fizică, iar al bătrâneţii frumuseţea morală”; ”Moraliştii ne dau o sumedenie de morale, dar nici o metodă prin care să ne înveţe cum să le aplicăm în viaţa practică”; “Năravul este ca pirul: dacă-l tai la suprafaţă, el creşte mai puternic în adâncime. Cualte cuvinte, el va trebui scos cu rădăcini cu tot pentru a-l distruge definitiv”;şi altele. Despre Lumină, Cristian Petru Bălan a conceput adevărate poeme în proză care şi-ar găsi locul într-un volum de proze ritmate. Şi despre Legile naturale ale apariţiei şi dezvoltării speciilor şi plantelor, autorul găseşte gânduri potrivite, nu lipsite de logică şi uşor de înţeles: „Lângă pomişorii strâmbi trebuie aşezaţi ţăruşi drepţi”, “Dacă ţi-e milă de râme, n-ai să poţi săpa pământul”; – rezultat al observaţiei amănunţite a împrejurului. Dar acest lucru nu înseamnă să treci indiferent printre lucruri, cu gândul doar la ale tale, ci presupune acel gen de generozitate, care te face să te apleci cu atenţie asupra tuturor creaturilor ca şi a relaţiilor dintre ele. Este şi aceasta o ştiinţă, dar, mai înainte de toate, este o artă. Arta de a trăi la cotele maxime ale desăvârşirii umane. Un adevărat poem despre copilărie se află în aforismul cunumărul 662 în care autorul intră în lumea copilului şi încearcă să observe lumea cu ochii lui. Apoi, câteva pagini mai încolo, ne oferă o interesantă definiţie a filozofiei: “Filosofia este fermentul care înalţă aluatul efemer al fiinţei omeneşti până îl scoate din strâmtoarea formelor telurice în care se zbate zilnic”.
Volumul lansat poate fi văzut şi sub forma unui jurnal itinerant care aduce norme şi principii de viaţă sănătoase, aplicabile de către oricine care este preocupat să-şi desăvârşească personalitatea. Chiar dacă toate acestea sunt rezultatul unor bogate experienţe personale ale autorului. Dar şi aici funcţionează principiul modelului. În general, când cineva citeşte o carte, caută momente, lucruri, persoane în care să se regăsească. Şi cu cât cititorul se regăseşte mai mult în cele scrise de autor, cu atât i se pare mai firesc şi mai aproape de sufletul său. Chiar dacă au fost scrise în plină tinereţe, pe o plajă de 25 de ani, reflecţiile sunt valabile şi astăzi, când autorul se află la o vârstă venerabilă, pentru că nu şi-a schimbat în esenţă sistemul de gândire şi datele personalităţii. Fiind atât de diverse, pot fi aplicate cu succes tuturor vârstelor. Practic, poate funcţiona şi ca un oracol în care, căutătorul poate afla răspunsul la marile lui întrebări existenţiale ori să-i deschidă ochii asupra celor mai puţin observabile, dar însemnate pentru dezvoltarea lui ulterioară. De aceea, cartea aceasta este extrem de importantă pentru toţi. Şi mai ales, este fructul gândirii unui om cu o personalitate de excepţie, trecut prin toate experienţele vieţii. Un erudit care doreşte să-şi împărtăşească din preaplinul său, cu generozitate şi mare iubire de oameni. Care ştie să aprecieze valoarea, oriunde s-ar aflaea, fie şi-ntr-un bob de nisip care alunecă timid, în clepsidră. De cele mai multe ori, răspunsurile la întrebările vieții sunt total neaşteptate şi, în această privinţă, autorul ne deschide ochii şi inima să putem percepe lumea mai bine. Abordarea atâtor domenii (practic, toate) – autorul îşi dovedeşte erudiţia, dar şi capacitatea de a selecta, din imensitatea experienţelor vieţii umane, doar pe acelea din care celălalt (cititorul) poate trage nişte concluzii utile, putând învăţa ceva. Mari adevăruri sunt inserate aici, nicidecum sentenţios, cu atât mai puțin pline de trufia celui care cunoaşte Adevărul suprem, ci cu înţelepciunea, smerenia şi sfatul celui care a primit cu asupră de măsură şi care-şi împărtăşeşte cu altruism experienţa, din dorinţa de a le deschide ochii celorlalţi, pentru a nu mai greşi şi a-şi face viaţa cu mult mai suportabilă. Despre marile categorii filozofice Timp şi Eternitate, autorul ascris: “Eternitatea este fiica clipei care naşte alte clipe”; “Timpul rezolvă toate, iar noi rezolvăm timpul”. Despre Shakespeare autorul a întocmit un adevărat poem-eseu, etalându-și o admiraţie necurmată faţă de titanul englez, cel mai mare dramaturg din istoria literaturii universale. Aceeaşi reverenţă o manifestă însă şi faţă de Limba Română: “Limba română este cel mai mândru şi mai frumos monument pe care latinitatea l-a ridicat în estul Europei. Armonia ei aminteşte de dulceaţa severă a limbii strămoşilor noştri latini, veniţi prin aceste locuri din Roma, acum două mii de ani. Cursivitatea şi bogăţia ei nu sunt cu nimic mai prejos de cea a limbii franceze, din care fluviul lingvistic românesc s-a alimentat selectiv până la refuz. Uşoara ei asprime, aproape lusitană, păstrează ceva din patina idiomului geto-dac, iar sporovăiala specific românească, plină de înţelepciune şi de veselă spontaneitate, o face egală în sonorităţi cu incantaţiile melodice ale italianei şi spaniolei. Afinitatea ei firească faţă de nou şi repeziciunea cu care adoptă toate neologismele de ultimă oră o fac tot atât de modernă, tot atât de bogată în termeni internaţionali pe cât este engleza, limba cea mai vorbită pe glob înzilele noastre. Dar, mai presus de toate acestea, lipsită aproape complet de barierele dialectale ale surorilor ei neolatine şi chiar ale englezei, limba română păstrează de veacuri o unitate şi exactitate lexicală uluitoare, cimentată de vicisitudinile istoriei, însuşire cu care nici oaltă limbă nu se poate mândri întotdeauna”. Aforismele din această carte nu pot fi citite dintr-o suflare.Trebuie zăbovit destul în dreptul fiecăruia, “rumegat”, “mestecat” până când se limpezeşte în inima ta. De aceea, nu este indicat să fie citite zeci de pagini deodată pentru că se ajunge la imposibilitatea de a le mai putea recepta, digera. De preferat, ca acestea să fie “gustate” ca pe delicatese, după o masă copioasă, ori între mese, în timp ce-ţi faci siesta. Fiecăruia trebuie să-i acordăm atenţia pe care o merită. Cartea poate sta la loc de cinste pe noptieră şi deschisă, de câte ori avem nevoie de un prieten cu care să ne sfătuim şi căruia să-i împărtăşim gândurile.
Ar fi o întreprindere aproape imposibilă să ne referim la întreaga avuţie a nestematelor gândirii lui Cristian Petru Bălan în acest generos volum de maxime şi aforisme, apărut în 1994 la Editura California, Hollywood, şi acum reeditată la Editura Ştef din Iaşi. Ne mulţumim doar, cu semnalarea câtorva aspecte şi trăsături ale gândirii scriitorului, cu dorinţa de a dobândi cât mai mulţi cititori care să-i împărtăşească, cel puţin o mică parte din idei şi trăiri notate cu sârguinţă şi acribie, de-a lungul timului. Şi pentru aceasta, îi suntem profund recunoscători pentru darul de suflet.
Cezarina Adamescu
Membră a Uniunii Scriitorilor din România
Array
A trecut ceva timp, de la atacul informatic direct, de foarte rea-credinţă, prin care revista universală de creaţie şi atitudine culturală ARMONII CULTURALE (www.armoniiculturale.ro, înfiinţată la Adjud în februarie 2011), a fost desfiinţată aproape în totalitate. Dispariţia din spectrul online a acestei reviste, devenită în scurt timp valoroasă, prin numele care şi-au adus contribuţia la construirea acesteia, a constituit un real motiv de regret pentru cei peste 900 de colaboratori, de pe cinci continente. În perioada activităţii sale online, revista Armonii Culturale s-a constituit într-un pol pozitiv de atragere a scriitorilor valoroşi, atât din ţară, cât şi din diaspora..