Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » TEATRU » ACTORI » Dialog între Ion Aldeniu și Marin Ifrim (X): „Când va veni «Ziua Recunoștinței», lui Paul Ioachim i se va face o statuie la intrarea în Teatrul «George Ciprian»”

Dialog între Ion Aldeniu și Marin Ifrim (X): „Când va veni «Ziua Recunoștinței», lui Paul Ioachim i se va face o statuie la intrarea în Teatrul «George Ciprian»”

Ion Aldeniu: Am mai vorbit despre piesele dumneavoastră de teatru. Știu mica „istorie” a acestora. Vă întreb doar atât, ca să scrii teatru îți trebuie o anumită stare spirituală? E nevoie și de o anumită tenacitate, de talent, de … „chemare” artistică?

 

Marin Ifrim: Am încercat să scriu teatru încă de când eram cenaclist. Habar nu aveam de anumite reguli. Nici acum nu mă consider inițiat în dramaturgie. Aș zice că am scris câteva piese în mod absolut conjunctural. De exemplu, prima piesă, „Alibi în miezul nopții”, a fost scrisă în vreo trei zile. Întotdeauna m-am grăbit, am fost superficial. După ce scriu ceva nu mai pot modifica nimic, nu mai am vlagă. Această piesă se referea la perioada în care au fost „lichidate” patrimoniile fostelor Cooperative Agricole de Producție, faimoasele CAP-uri. Am pus mult suflet în text. Am trimis-o la vreo două edituri. Zadarnic. În teatru nu te poți afirma așa de ușor, e vorba despre o lume ermetică, solidă, cu anumite cutume și foarte calificată. Deci, nu sunt dramaturg. Nici măcar unul în devenire. A doua piesă, „Teleapartamentul”, e o comedie premiată de Trustul „Intact”. Am primit o sută de lei, un milion în bani vechi. La întoarcere de la festivitate, l-am întâlnit în Piața Centrală a Buzăului pe mașinistul Costică Baboi. I-am făcut cinste. Să vă spun ceva ce ține de paranormal. În timp ce scriam piesa „Alibi în miezul nopții”, eram singur acasă. Soția plecase la București, pentru o lucrare dentară a fetiței. Primisem o rață de la mama, de la țară. Am pus-o în cratiță, la fiert. Aveam de gând să fac un pilaf din acela gras, unsuros, gustos precum cel de la pomenile țărănești. După ce am aprins focul la aragaz, am închis ușa la bucătărie și m-am dus în sufragerie, la masa de scris. Timp de vreo trei ore nu m-am mișcat din fața mașinii de scris, coală după coală! La un moment dat, aud un zgomot pe hol. Cineva intrase în apartament. Noroc că lăsasem deschisă ușa de la intrare. Când am deschis-o pe cea de la sufragerie, am dat peste cel mai gros strat de fum pe care l-am văzut vreodată. Undeva în această „ceață” suprarealistă am văzut o caschetă. Era vecinul meu, pe vremea aceea comandant al pompierilor buzoieni. Părea rătăcit pe mare, precum Ulise în drum spre Itacha. S-a bucurat că mă vede. Și încă viu și consternat de densitatea fumului din jur. La bucătărie, pe geamul lăsat deschis, ieșea fum ca dintr-o veche locomotivă cu cărbuni. Domnul comandant tocmai intenționa să-și sune subordonații ca să vină cu mașina și cu scara. Locuiam la etajul șase, ușă lângă ușă cu domnul pompier șef. Intuiția l-a determinat să încerce și ușa de la intrare, altfel m-aș fi pomenit cu ditamai balamucul în casă, cu furtunuri, caschete etc. Locuiam în „buricul orașului”, cum se spune. Mai mare râsul! Am trecut, împreună cu domnul comandat la evaluarea pagubelor. La locul faptei, în bucătărie, pe aragaz, în cratiță, din ditamai rața mea de la țară nu mai rămăsese decât un ciot, vreo patru centimetri de aripioară inferioară! Și mult fum…

 

Ion Aldeniu: Nu am idee cât poate influența un anumit timp real o lucrare de teatru. Sau de pictură, de artă în genere. Știu că există momente cruciale, astrale, ale întâlnirii creatorului cu timpul său propice. Experiența mea de cititor mă face să cred că, totuși, într-o asemenea ecuație complexă, primează cultura, inclusiv cea generală, profesionalismul asumat ca o muncă sisifică, sau ceva mai lejeră, mai boemă, dar niciodată leneșă sau întâmplătoare. Ați avut vreodată senzația că sunteți „obligat” să scrieți? Eu citesc pictura precum literele alfabetului, la mica înțelegere. Dumneavoastră cum citiți ceea ce scrieți? Dar scrisul altora, cum îl abordați?

 

M.I.: Răspund în sensul invers al acelor de ceasornic: 1. Scrisul altora, dacă nu e mai bun decât al meu, mă lasă în aer clocit. Nu-l citesc. Îl declar nul. 2. Nu citesc ce scriu decât în timp ce scriu. Restul e o corectură bulită. Sunt superficial. Am făcut gafe gramaticale astronomice. M-a executat, „în particuler”, doamna Passionaria Stoicescu, o reprezentantă de elită a foștilor redactori naționali de carte. Scriu cum vorbesc și invers. Am văzut, ascultat și cunoscut bine unul mai firav decât mine. Marin Sorescu scria diabolic de performant, textele sale îți intrau prin porii pielii, prin mintea de pe urmă, însă, când vorbeam cu el, față în față, acesta era un bălbâit cosmic. Lui Marin Sorescu i-ar fi trebuit o retorică și o voce similare cu cele ale lui Nicolae Iorga, ca să fie „împușcat” și-n postumitate. 3. Nu m-a pus nimeni niciodată să scriu ca și cum aș da vreo declarație literară. Încă nu. Scriu ca și cum aș pescui cuvinte, mă simt  bine când mă iluzionez că aș fi cât de cât mai deștept decât mine însumi. Uneori îmi umplu barca de/cu/cuvinte, motiv pentru care bate vântul peste mine cu înjurături din pliscuri de pescăruși de cartier, neomologați literar.

 

I.A.: Ați avut, la Teatrul „George Ciprian” montări de excepție. Nimeni nu poate constesta acest lucru. Vă întreb ceva care o să vi se pară cunoscut: „Ce înseamnă să fii onest”? Firește, mă refer la dramaturgul Oscar Wilde. Un „personaj” el însuși, fiu al unui medic și al unei poete. Citez din memoria hârtiei. Un irlandez cu o biografie fabuloasă, absolvent al „Trinity College” din Dublin și al Universității „Oxford”. E născut, ca o curiozitate, cu 101 ani înaintea dumneavoastră, în 1854! Despre acest mare dramaturg, Vito Pandolfi remarca, în tușe profunde: „Piesele lui Oscar Wilde, sofisticate și tăioase, agresive dar cu eleganță, construite după regulile artei pentru a-și lansa săgețile, nu se ocupă de micii burghezi cuibăriți în administrații sau printre hârțoagele  tribunalelor, închiși în familie ca într-o cușcă de nebuni după cum se obișnuia în comedia europeană a timpului; iau drept țintă highlife-ul, viața intimă a claselor conducătoare engleze acoperind-o de ridicol, distrugând deci pretențiile de intangibilitate. Aduc un contrapunct sarcastic fanfarelor lui Kipling și gloriilor Imperiului”. Îl percepeți pe Oscar Wilde ca pe un mare dramaturg sau îl vedeți doar ca pe un moralist foarte consecvent în ideile sale artistice și sociale?

 

M.I.: Nu am participat la montarea acestei piese. Eram deja transferat la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău. Nu-mi amintesc de vreo repetiție anume. Știu doar că am văzut piesa din sală. Totuși, figurez în pliantul piesei. A fost pusă în scenă în anul 2001. În acel an, pe 15 ianuarie, am început munca la Casa de Cultură. V-am mai spus, după ce am luat transferul, conform înțelegerii cu Paul Ioachim, am semnat un contract de colaborare. Nu l-am putut onora decât o lună. Era ceva ciudat în comportamentul tuturor angajaților, inclusiv eu simțeam că, nemaifiind acolo, cu carte de muncă, nu mai aveam autoritatea de dinainte. Țin minte că maestrul Ioachim a venit după mine, la noul loc de muncă, unde a avut o discuție cu directorul Casei de Cultură. Cred că încerca să-l lămurească pe acesta că încă e nevoie de mine la teatru. Am pus mult suflet în cei peste patru ani, cât am lucrat în culise. Prea mi-am luat în serios funcția de regizor tehnic. Niciodată nu m-am mai simțit așa de important ca atunci. A fost ca și cum mi-am văzut visul cu ochii, chiar dacă niciodată nu îmi imaginasem că voi fi regizor tehnic într-un teatru. De parcă teatrul s-ar fi înființat numai pentru mine. Asta înseamnă să fii onest, să spui exact ceea ce gândești și ceea ce simți. Cred că toți angajații teatrului se simțeau la fel de importanți. E ceva straniu, e ca o boală luată de la actori, de la marile vedete! Am condus câteva reviste literare, am câștigat unele premii, am publicat și cărți bine primite de critica literară, însă, o spun fără nicio rezervă, niciodată nu m-am simțit ca în rolul de regizor tehnic. Acesta a fost vârful carierei mele de salahor. Ca scriitor, nu mă simt un autor special. Ca mine, sunt convins, există sute sau poate mii de scriitori. Sunt destul de ciudat și de contradictoriu. Apropo de „Ce înseamnă să fii onest”. Am găsit pliantul piesei. Este primul pliant la care nu mi-am adus contribuția. Cred că a fost făcut de Gina Chivulescu, directoarea de acum. Parcă e mai vioi, altfel paginat și cu un conținut superb. Până și distribuția actorilor a fost trecută „în ordine alfabetică”. Asta e sigur ideea lui Paul Ioachim. Unii actori, când vedeau panourile „pictate” de mine, îmi reproșau faptul că numele lor e scris cu același corp de literă ca și al celorlați. Au și actorii orgoliile lor. Mai ales vedetele. Însă am văzut și vedete foarte modeste! În această piesă a jucat și Lucian Ghimiși (John Worting). Puțini știu că Ghimiși e născut în județul Buzău, undeva într-o comună de lângă Râmnicu Sărat. A jucat foarte mult la „George Ciprian”. Era exuberant, avea tendința de a caricaturiza. Avea mimică foarte mobilă, ca a fantasticului Puiu Călinescu.

 

I.A.: Dacă nu mă înșel, această piesă a fost regizată de Răzvan Dincă. Paul Ioachim era încă director al teatrului, își căuta colaboratori tineri, știa să îmbine experiența cu tinerețea. Nu îmi pot imagina cum de îi convingea pe marii actori să joace la Buzău, pentru că, orice am spune, era vorba despre un efort în plus. Ca să nu mai spun că toți actorii erau destul de prost plătiți, oriunde în țară, inclusiv în București. Totuși, aceștia veneau la Buzău în echipe de top. Care ar fi explicația?

 

M.I.: Există o singură explicație. Paul Ioachim era un om de cuvânt. Avea și un comportament de magician. Lua fața tuturor vedetelor, le vrăjea cum se zice că își vrăjește șarpele victima înainte de a o lovi cu dulcele său venin de somn. Era foarte convingător, vorbea cu fiecare altfel, după metode numai de el știute. Cred că a fost unul dintre cei mai inteligenți oameni de teatru din istoria artei dramatice din țară. La „Ce înseamnă să fii onest” a făcut o trupă foarte omogenă, a echilibrat distribuția. Pe mai tinerii Daniel Popa, Leonid Doni, Lucian Ghimiși, Cristina Secăreanu, Dana Dumitrescu și Leonid Doni i-a contrabalansat cu nume grele ale scenei românești: Ruxandra Sireteanu, Tamara Buciuceanu și Niculae Urs. Țin minte cum, într-o altă piesă, cred că în „Podul” lui Paul Ioachim, Niculae Urs a răbufnit. A făcut un fel de criză de nervi. Era tare supărat pe Paul Ioachim. A tunat și a fulgerat. A folosit vorbe grele. Noi, cei din culise, eram înmărmuriți. Nu ne venea să credem ceea ce vedeam și auzeam. Paul Ioachim era foarte liniștit, avea o față de lord englez, o expresie imperturbabilă. Nu înțelegeam de ce nu-i pasă de nervii lui Niculae Urs! După vreo jumătate de oră totul a fost uitat, cei doi discutau cu o plăcere contaminantă, păreau cei mai buni prieteni din lume. Tot în „Podul”, la altă repetiție, a izbucnit de furie și Sebastian Papaiani, acest mare actor pe care nimeni nu-l putea scoate din țâțâni. Istoria s-a repetat. La calmat de la sine, dacă se poate zice așa, tot Paul Ioachim. Acesta era directorul teatrului nostru, nu se lăsa jignit sub nicio formă. Vă dați seama, nu-și folosea bagajul impresionant de posibile replici. Parcă ar fi avut „deviza” eminesciană „Ce e val, ca valul trece”. Îmi face plăcere să vorbesc despre el, să mi-l recompun cât mai fidel. Sunt sigur că, într-o bună zi, când va veni „Ziua Recunoștinței”, lui Paul Ioachim i se va face o statuie la intrarea în Teatrul „George Ciprian”. Apropo, ca să vedeți ce înseamnă timpul. Acum, când purtăm acest dialog, pe data de 23 aprilie, e o mare sărbătoare, cea a Sfântului Gheorghe. Ar fi și ziua lui George Ciprian! După ce încheiem această discuție îl sun pe actorul George Stoian, dar și pe scriitorii Gheorghe Postelnicu, Gheorghe Oncioiu și Gheorghe Neagu, ca să le urez la mulți ani. Cam atât!…

 

Paul IOACHIM


Despre IFRIM Marin

Născut la 1 Decembrie 1955, în comuna Bălăceanu, jud. Buzău. Studii: Şcoala Profesională de Chimie Brăila, Liceul Agricol Buzău, Şcoala tehnică de maiştri Buzău, Facultatea de Istorie, Muzeografie şi Arhivistică – Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, Asociaţia Bucureşti, din 1998. Cărţi publicate: .”Spre oraşul cu un milion de ferestre”, versuri,Ed.”Litera”, Bucureşti, 1986. .”Curentul marin”,versuri”, Editura „ŞI”, Buzău, 1995. .”Alfabet de tranziţie”,versuri”, Biblioteca Judeţeană „V.Voiculescu”, Buzău, 1995. .”Însemnări despre literatura buzoiană actuală”,critică şi istorie literară, Ed.”Porto Franco”, Galaţi, 1996. .”Fotografii cu cântec”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001. .”Incursiuni în viaţa unui actor.George Mihalache-Buzău”, monografie,Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001. .”Poeme”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2003. .”La spartul târgului”, proză scurtă, Ed.”Anastasia-Ina”, Buzău, 2004. .”Lamentaţii de mucava”, proză scurtă, Ed.”Anastasia-Ina, Buzău, 2004. .”Suprafaţa lucrurilor”,versuri, Ed.”Rafet”, 2004. .”Scriitori buzoieni şi scriitori din ţară”,critică literară,două ediţii, Ed.”Rafet”,Râmnicu Sărat, 2oo6. .”Fiecare cuvânt pentru Nicolae Pogonaru”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2006. .”Monografia comunei Bălăceanu”,coautor, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007. .”Gloria locală”, antologie de versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007. .”Portrete în bleu’Marin”, tablete literare, Ed.”Raluca”, Buzău, 2008. .”Trilogia efemerităţii”, antologie de proză scurtă”, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2008, 450 pag. .”Circum stanţe”, tablete literare, Ed „Rafet”, Rm. Sărat, 2009, 120 pag. .”Nume şi cărţi”, critică literară, „Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2009, 100, pag. .„Din capitala mondială a anonimatului”, antologie de versuri, Ed. Tipomoldova, colecţia „Opera Omnia”, Iaşi, 2011. .” Cântec pentru cel care se râmnicereşte”, selecţie critică din opera lui Constantin Marafet”, Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2011, 194 pag. .”Săptămâna de sare”, versuri, Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2011, 67 pag. .”1989. Cartelul metaforelor”, Ed. Editgraph, Buzău, 2012, 79 pag. .”Scrisori din Anglia”, corespondenţă, Ed. Editgraph, Buzău, 2013 .”Cu vaporul prin deşert”, pamflete politice, eLiteratura, Bucureşti, 2014, 268 pag. .”Vid reîncarnat - Reincarnated void”, ediţie bilingvă română-engleză, Ed. Editgraph, Buzău, 2014 .”Invitaţie la vals literar”, interviuri, Ed. Caracter Print, Buzău, 2014 .”Blocat în lift, spre cer”: puzzle lirico-est-etic, Ed. Teocora, Buzău, 2015 .”În sângele ploii”, versuri, Ed. Teocora, Buzău, 2016, 62 pag. .”Cartea de muncă”, Ed. Teocora, Buzău, 2016. Referinţe critice: Geo Vasile, Nicolae Băciuţ, Radu G. Ţeposu, Passionaria Stoicescu, Dan Silviu Boerescu, Magda Ursache, Dumitru Ion Dincă, Stan Brebenel, Ionel Necula, Gheorghe Postelnicu, Titi Damian, Ion Murgeanu, Dumitran Frunză, Nistor Tănăsescu, Alex. Ştefănescu, Lucian Chişu, Dan Giosu, Ion Roşioru, Elena Radu, Gheorghe Neagu, Nina Neagu, Alexandru Spânu, Georgică Manole, Gheorghe Andrei, Florentin Popescu, Dorel Istrate, George Vioreanu, Gheorghe Ene, Tudor Cicu, Corneliu Vasile etc. Secretar general al Asociaţiei Culturale "Renaşterea Buzoiană". Redactor-şef al revistelor "Cartelul metaforelor" şi "Caietele de la Ţinteşti". Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1998.