Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Nicolae Sârbu Vălăreanu: Poeme

Nicolae Sârbu Vălăreanu: Poeme

POEME
CRED

Rup din mine bucăţi de trecut,
le aşez sub tălpi
şi devin drumuri sfârşite,
mai mult decât orice
mă tem de nimicnicia oamenilor
de care nu mă pot apăra.

Pentru înălţarea spiritului
cred în libertatea de gândire,
în valorile neamului meu,
nu le vând nici nu le dau cu împrumut.

Lăsaţi-mă să sper că nici moartea
nu poate şterge urmele,
duşmanii se îmbată cu iluzii.
NU MĂ DEZIC DE LIMBA CUVINTELOR

Sânii tăi pipăiţi cu degetele nopţii
se îmbracă-n mătasea aşteptării
ca un copac în aburul răcoros,
ce se ridică din apele lacului.

Prin aerul parfumat al dorinţei
mi se plimbă drumurile sub paşi,
păsări de moarte îmi fură iubirea
în care se întrupează destinul.

Timpul se topeşte pe furiş în trăiri,
mă îndulcesc în miezul vâscos al mierii
şi ridic cu braţele speranţei
zmeul copilăriei într-o altă vârstă.

Gândurile urcă pe treptele devenirii
rezemate de timpul aproape lichefiat,
şi se purifică în durerea realităţii
sfinţită-n desăvârşirea cerească.

N-am puterea să închei întreg ciclul,
nu mă dezic de limba cuvintelor
în care niciodată n-am iubit
surparea-n deşertăciune a omului.

Nimeni nu suflă-n urechea vântului,
nu plânge la ţărmuri imaginare,
mai degrabă îşi ridică ochii spre cer
şi urcă pe scări de nori, liniştea.

OBSESIA SINGURĂTĂŢII

Ochii plâng pe o carte necitită,
am uitat pagina până unde am citit puțin,
nu mă lasă sărăcia să citesc, plec la muncă.

Nu e atât de grea pe cât de plictisitoare
dar pentru a crește și învăța copiii, trebuie,
simt cum tata și mama se bucură de undeva
poate dintr-o stea pe care o privesc seara
după ce adorm mulțumiți cei mici.

Gândurile-mi dau năvală cu câte o bucurie
nu pot să trăiesc fără ele,
vinovat ca o țară care-și plânge de milă,
noaptea am somnul bulversat de vise
și mă trezesc cu obsesia
rămânerii singuri acasă
bătrâni cu copiii plecați din țară.
DĂINUIRE

Am înviat din convingerea că nu mor
fără să-mi las amprenta, să rămână
pecete în sufletul urmaşilor.

Am refăcut socotelile cu viaţa
şi i-am rămas dator
cu câteva generaţii de cuvinte
pe care nimeni nu le-a scris.

Cel care mi-a deschis ochii
a convieţuit de la început în inima mea,
m-a mângâiat cu lumina sa
în fiecare clipă de restrişte.

Nici printr-o întâmplare
nu s-a dezis de iubirea ce dăinuie
pentru oameni.
CU POÂNZELE ÎNTINSE CORĂBIILE VIEŢII

Se îndepărtează cu inima frântă,
o tristeţe
în care nu mă regăsesc
s-a întrupat într-o limbă de moarte
fără blestem.

Cu pânzele întinse corăbiile vieţii
rup valuri mai înalte decât ele
pe o mare de singurătate
cu epave-n adâncuri.

Pe ţărmuri ţipă pescăruşii
cu furtunile-n aripi,
un oraş îşi îmbată luminile strălucitoare
cu ape spumoase.

Noaptea aşteaptă la ferestrele închise
dincolo de perdele-i acelaşi întuneric
care-mi aduce pustiul în gânduri.
A FOST O NOAPTE CU LUNĂ PLINĂ

Din inimi o să crească rădăcini de stejari,
o pădure
nebătută de furtuni
în care s-a clădit casa cu o mie de feţe.

Am locuit în camera lui Făt Frumos
şi aşteptam să vină Ileana Cosânzeana,
a fost o noapte cu lună plină
în care lupii urlau de foame la ea
şi n-a venit.

În patul meu s-au furişat ielele
şi s-au jucat pe rând cu inima zdrobită
care nu mai era în piept.
MĂ ÎNTREB ŞI NU ŞTIU SĂ RĂSPUND

Astăzi stau la colţ şi aştept
mă întunecă un gând ascuns,
pe lângă mine trec tot felul de oameni
fiecare cu un scop anume,
mă întreb şi nu ştiu să răspund
de ce îmi fuge dragostea şi se pierde
ca o pasăre-n zbor.

Nimeni nu vine să mă întâlnească,
de fapt nici eu nu aştept pe cineva
îmi place să privesc feţele,
să le citesc pantomima şi mimica
dar plec descumpănit.

Va veni o nouă reflecţie,
mă voi opri să caut în mine ieşiri,
să mă ridic deasupra de aparenţe,
în minte aşteaptă mii de observaţii
să îmbrace peste rând, forme concrete
şi nu le pot opri.
MĂ ÎNTORC ÎN CUVÂNT

Mă întorc în cuvânt şi-l admir
cu penaj de pasăre a paradisului
pus în poeme,
în toate sensurile posibile
caut înţelesuri divine.

Tu o să locuieşti în cuvinte
în cuiburi de vocale
cu sunet de frunze.
NICIODATĂ NU ŞTIU

Nascut într-o lume necunoscută,
am învăţat şi continui în fiecare zi
cu tot ce-mi este oferit,
niciodată nu ştiu
de ce o fac cu nepricepere
şi nu fructific intuiţia şi expierenţa
ce m-ar înălţa la adevărata cunoaştere,
fără dureroase remuşcări
ori pierderi de timp.

Mă rog să nu mi se termine zilele
până ajung la înţelepciune
ca dar divin.
ÎMI PARE TOTUL DESENAT

Mi-au îngheţat cuvintele pe frânghii
sau pe corzile vocale,

am ajuns să trag cu arcul
în enigmaticul surâs al femeilor feshion,
în ochii lor cu decor fals
şi buzele cu acid hialuronic
fără senzaţii.

Îmi pare totul desenat
în nenatural
cu semne într-o erecţie de culori
care exced frumosul.

Chiar dacă gustul nu se discută
se simte caverna
în care intră liliecii vampir
cu sânge pe bot.

CUVINTELE N-AU LOC ÎN VORBE

Nopțile în alb negru
mă cuceresc prin insolență
ajunsă la apogeu.

Diminețile îmi par rupte din coloana
sonoră a unui anotimp pustiu,
tăcerea nu mă lasă ieșit din rând
și-n mine se zbat
grele lupte de stradă
ce nu vor ajunge în piața trandafirilor
unde a fost răstignit adevărul.

Cuvintele n-au loc în vorbe
nu mai încap în fapte
și se vor scrie cu sânge.
ÎMI FACI CLIPELE SĂ VIBREZE

Întorc cuvintele pe toate feţele,
mă simt inclus în ele.

Privesc din interior şi mă înalţ deasupra lor
caut formele pure,
îmi faci clipele să vibreze frumos
şi să treacă pline.

În fântânile sufletului apa se mineralizează
şi curge cu sentimente,
lasă-mă să beau câteva picături
care mă fortifică.
AM PRESĂRAT PETALE

Am presărat petale pe patul aşteptării,
gândurile călătoreau departe.

Mă forţez să-mi mobilizez toate simţurile
existente în stare de veghe,
inima mi-a întărit trăirile furate,
am ridicat ochii spre cerul schimbător
cu toate sentimentele strânse-n mănunchi,
le-am lăsat să-şi îmbrace culorile potrivite
şi am plecat în lume.

Azi aud în mine clopoţeii de ceară
cum picură o ploaie de primăvară,
tu aluneci în petalele ce cad din meri.
NĂSCUTUL ARE O STEA ÎN FRUNTE

Am amânat să mă nasc, mâine
dar nici mâine n-o să fiu fericit,
nimeni nu ştie sigur
ori de câte ori s-ar mai fi născut
cum decurge travaliul,
visez de pe acum cerul senin
dar acelaşi cer poate fi fără noroc.

Născutul are o stea în frunte
pe care nimeni n-o vede.

Clipele trec unele după altele,
se grăbesc să-mi taie ombilicul,
nu-mi mai încap în piele
de atâta libertate de exprimare.
AM ÎNNOPTAT ÎN CASTELE DE NISIP

Am scăpat din vedere tristeţea
care bântuie printre oameni,
am rămas o imagine-n oglinda sufletului
fără nicio singurătate uitată
în casa unde urmele aşteaptă
tăcerea cuibărită-n obiectele fidele.

Intomnat în tâmplele desenate
cu straturi subţiri de ceaţă,
am înnoptat în castele de nisip
în ferestrele din ochii tăi ruginiţi,
am desţelenit în cuvinte
emoţiile intime, ascunse-n măruntaie.

Din efort am sustras punctul nevralgic
pentru clipele care se înghesuie
să-mi termine suflarea pănă la ţărm
unde mă întâmpină muzele
despletite de stele.
LA CINA DE TAINĂ

Pe partea opacă a surâsului tău forţat,
rictusul gurii se frânge de buzele cărnoase
n-am să le pot imortaliza, le las
să fure aparenţa.

Degetele lovite de neastâmpăr
şi mâinile parcă mai grele decât sunt
descriu cu mişcări largi şi uniforme
toate arcele pe care se deplasează stelele.

Anotimpurile se prind în jocul lor
îşi caută locul
cu aşezările şi cercurile potrivite,
tu mă priveşti cu invidie din fiecare
cum scriu poeme de aşteptare.

În fiecare seara mă apropii de casă
cu gândurile împregnate-n emoţii,
mă visez la cina de taină,
la masă cu Dumnezeul meu ocrotitor.

Cu pâinea şi vinul său mă satur
ca un peşte în apa prin care înoată
cu bucuria strânsă-n sărituri,
cineva priveşte de pe ţărm,
i se descreţeşte fruntea ca o coală de scris
pe care sufletul se desenează cu aer
şi se contopesc.
VULNERABIL

Sunt mai vulnerabil decât sufletul
pe care-l păstrez curat,
departe de răutăţile de care mă despart,
mă aşteaptă pribegia în durere.

Ştiu că voi smulge cu dinţii din ea
ca un lup hămesit de foame
până când voi găsi calea de integrare
în marea turmă unde hrana-i destulă
şi munţii aproape.
CU AŞTEPTAREA TOPITĂ-N CUVINTE

Ţi-am urmărit fiecare gest şi paşii măsuraţi
în ziua de patimi nuntită
cu aşteptarea topită-n cuvinte.

Am învins orice pornire spre ţărmuri fără nume
prin întunericul din memoria singurătăţii
unde într-o lacrimă scapără luceafărul
din sângele rece al înălţimilor tulburi.

Din adâncul ochilor irumpe lumina,
se nasc făuritorii de imagini în oglinzi,
prin mine cel pătruns de uitare
sufletul urcă pe scări de frânghii
prinse de furcile pământului.

Mie cel fără de sunete închise-n casă
prin puterea celui care o dă, mi se cuvine
în alţii să-mi port destinul cuvenit
ca o clepsidră mereu acelaşi nisip.

Clipele par lungi sau scurte
dar niciodată rupte din curgerea
care îngăduie finitului includerea în infinit.
EU SUNT CE NU VREŢI VOI SĂ FIU

Eu sunt plinul din scorbura timpului;
plânsul din lacrima nuntirii înainte de vreme,
botezul apei prefăcută în vin,
pe care şi astăzi o bem luminată
de setea care ne duce la mântuire
rupţi din somnul singurătăţii memoriei.

Eu sunt ce nu vreţi voi să fiu;
curgerea dintre noapte şi zi,
murirea înviată de nemurirea sufletului,
coapsa iubirii de pe drumul şarpelui
urcat în pomul cu fructele oprite.

Sunt memoria din lucrurile căutate,
sosite la ţărmul cuvântului ales
din care se hrănesc aşezările inimii
şi le sângeră pământul sub picioare.

Pietrele nu-şi recunosc destinul,
închid în ele oglinzile trecutului,
noaptea lor scoate focuri din ape
cu ochi de lună subsuoară.

Se nasc făuritorii marilor vise
ce toarnă-n formele creaţiei
viitorul zbor spre alte lumi
unde sufletele înaintaşilor îi aşteaptă.
ÎN FRUMUSEŢEA CE MĂ FACE FLĂMÂND

Pe ramurile nopţii adorm tăceri,
pe ramurile copacilor dorm păsări,
rădăcinile absorb freatic lumina,
iubirea-şi întinde cercul cu margini răsfrânte.

Timpul urcă prin sevă în frunze.

În pânza umbrei îmi răcoresc trupul,
surâsul tău mă prinde cu năvodul
în frumuseţea ce mă face flămând,
mă primeşte
în curbura de tors fibrele speranţei.

Când lumina se va topi catifelată
liniştea va aluneca-n mişcare
şi mă va stăpâni.
PENTRU CINE NU M-A IUBIT

În căuşul palmelor ei mici
ard tăciunii dorurilor de-a valma
strânse cu dragoste în amintire.

Înserarea mă aşteaptă-n cuvinte
cu felinarele aprinse-n priviri
şi nu mă grăbesc să despic întunericul,
să-mi fac o fantă
prin care trec lumina
în lumea ascunsă dincolo.

Învăţ să stau la pândă
cu privirea pe sub cearceafurile vremii,
să aud nodurile copacilor
cum şoptesc ramurilor înflorite
ale trupului supus greşelii
încins cu pornire de fiară.

Pentru cine nu m-a iubit
am lăsat uşile deschise
şi câteva capcane ademenitoare
pe la colţurile vieţii.
POEM AL VICTORIEI

Încă de la plecare se fură startul
dar sunt mai rapid la curbe,
linia dreaptă mă trage la sosire
ca un glonţ ce nu ratează ţinta.

Mă bucură reuşita după atâtea înfrângeri
lăsate dincolo de podium,
ochii nu îndrăznesc să plângă,
rabdă şi aşteaptă,

începe imnul.

Totul se sfârşeşte apoi,
în tăcerea mea interioară înmuguresc verbele
şi scriu la lumina lor
un poem al victoriei.
PRIVESC PRIN LUCRURI

Printre paşi, timpul
se scurge odată cu drumul,
se anină de pereţii gândului
tablouri vii ale mirajului
dintre viaţă şi moarte.

Pământul fuge de sub picioare,
să întâlnească cerul
acolo unde dispare umbra
în amiază la nadir.

Privesc
prin lucruri dincolo de ele
cum se înalţă nestingherit
spiritul,
îl ating cu visul
şi-l urmez în genunchi.
TOPIREA-N TRISTEŢE

Anormal mă topesc în tristeţe
ca o ceară sub flacără mică,
cântecul mă face să uit
durerea care alunecă-nlăuntru
şi se resoarbe treptat.

Simt că viaţa mă supune la încercări
cu o plăcere sadică
şi râde pe la colţuri de aventură.

Cu nisipul deşertăciunii nu mă potrivesc
şi pun piatră peste piatră,
să înţeleagă mesajul înălţării
în profunzimea lui
înaripată de vultur.

În clipele de mărturisire a fericirii
la zidul plângerii
cerul scapă printr-o fantă
o lacrimă de bucurie.
TE VĂD TÂNĂRĂ CUM URCI

Câmpia se scăldă în pâinea de pe masă
când rupi un coltuc
se umple cu mirosul ei încăperea.

Se infiltrează-n pereţi rugăciunea de zi
apoi se strânge-n icoană şi luminează
sufletul cu mulţumire,
îi dă fiecărui gest înălţare până dincolo
de oameni.

Gândul îmi scapă din coaje
cum păsările din colivie,
nimeni nu măsoară tăcerea lăuntrică
cu strigătele inimii de bucurie.

Te văd tânără şi puternică-n braţe
cum urci pe trepte voinţa
şi mă tragi după tine
în balconul trăirii depline.
În depărtare arborii se-nclină,
uneori vântul le rupe din ramuri
dar stau de strajă la marginea câmpului
unduind sănătatea spicelor de aur.

Râurile şipotesc între maluri,
sărută faţa soarelui,
le privesc ca pe un tablou viu
căzut din cer
peste inimi sângerânde.

NICOLAR SÂRBU VĂLĂREAU