Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » INTERVIU » Nicolae Cabel în dialog cu Marin Ifrim: „Urma alege…!” 

Nicolae Cabel în dialog cu Marin Ifrim: „Urma alege…!” 

 

 Marin Ifrim: Domnule Nicolae Cabel, cîțiva ani buni am lucrat în presă. Așa mi-am cîștigat existența, cum se spune. Pînă să fiu redactor, scriam cîte o poezie sau cîte un articolaș acceptate de profesioniștii acelor vremuri. Concret, am fost girat de Puiu Cristea, Nicolae Nicolae, Corneliu Ștefan, Constantin Brăescu și alți ziariști de la fostul ziar „Viața Buzăului”. Am învățat tot ce am putut de la acești oameni. Ei sînt reperele mele, rădăcinile publicistice. Vă spun toate aceste vorbe pentru că, bag seamă, destul de des, că, presa de acum, chiar dacă e făcută de generații bine pregătite, de intelectuali care cunosc cîte 3-4 limbi, nu mai are nervul de altădată. Dumneavoastră cum vedeți diferența la care mă refer?

Nicole Cabel: Dragul meu, Marin Ifrim, mie, unul, ceea ce numim îndeobște viață mi-a întipărit un adagiu: de la fiecare om întîlnit am învățat cîte ceva… Dacă raportez la lungul periplu de regizor de film documentar, ar trebui să fiu foarte deștept… Mă cam îndoiesc… A învăța, pentru mine este o normă continuă… Și, de ce nu, chiar o sărbătoare… Și, cît anii te duc spre și în senectute, cu atît îți dai seama că nu știi mai nimic…

Mă bucură faptul că evoci/invoci cîteva nume ce s-au impus în gazetăria buzoiană (și nu numai). Pe unii i-am întîlnit, ca articlier m-am bucurat, am fost onorat de ochiul lor profesionist, fie amintind pe foștii mei colegi de liceu, Corneliu Ștefan (cu două promoții înaintea mea)  și Ștefan Iovan, sau pe rarissimul camarad Nicolae N. Nicolae, care chiar m-a ocrotit și pe care, după cum știi, special l-am portretizat în „Memoria, ca o capcană”.

Amîndoi nu trebuie să uităm că nivelul presei, al celor mai mulți din acea breaslă, în anii debutului dumitale, se remarca prin o anumită cotă valorică. Umană și profesională… Chiar în contextul social-politic în care aceștia se formaseră/afirmaseră, context pe care nu-l putem ignora… Așadar, nu poți eluda „timpul” socio-politic, „comandamentele” acelei epoci… „De aur”, așa cum o botezase, parafrazînd Biblia, un corifeu al presei din acea perioadă, Octavian Paler, cel ce-și va oculta biografia, după decembrie ’89… Și totuși, celor pe care îi citezi, inclusiv Constantin Brăescu (nu-i pot uita deferența iscoditoare cu care mă onora, „portretele ” pe care și le făcea sieși, sau întîmplărilor relatate, cu rafinat „penel” de dramaturg); acelora le era sfîntă Limba Română, o respectau, cultivau acuratețea și expresivitatea ei… Cît privește ideile înseși, chiar în „corsetul” ideologiei din România socialistă, ideile aveau claritate, precizie (dincolo de ambiguitățile doctrinare ale altor  „pene” total obediente), chiar o anumită aură pe care niciun cenzor nu o putea „peria” cu ușurință… Oamenii aceia stăpîneau elegant polisemia Cuvîntului din Limba Română, polisemie ce se poate asemui unei rachete cu mai multe capete… Desigur, fiecare condeier care pătrundea pe tărîmul publicisticii, cinstit cu el însuși, căuta formule și moduri de a exprima și a se exprima nuanțat, nu în multe cuvinte, cu eleganță și respect (asta e, trebuie respect!) față de Limba Română… Poate gestul meu este inelegant, dar trebuie să mărturisesc despre  faptul că reportajele-monografii scrise de mine pentru „Viața Buzăului”, în vacanțele de student, mă reprezintă și le pot supune și astăzi judecății oricui… Rațiuni de ordin „tipografic” nu mi-au îngăduit să includ măcar unul în cartea cu evocări, mai devreme amintită, „Memoria, ca o capcană„…

Nu îți flatez buna cuviință, dar trebuie să-ți spun că gestul recunoștinței pe care îl probezi, fără ostentație, te onorează cu prisosință…

…Presa de acum?!… Dacă-mi permiți, voi oferi cîteva considerații ce se pot înscrie într-o perspectivă multiplu nuanțabilă: sociologic, psihologic, ideologic (nu mai vorbim!), economic (furios!).

În timpul de pînă în ’89, norma social-politică era stabilită nu în prea mulți parametri: „clasa muncitoare” (neapărat, eroică); „țărănimea muncitoare” (aliată și, bineînțeles, eroică); unitatea de măsură a acelui eroism încă nu este cunoscută pe de-a-ntregul… Comandament unic – a construi… Perspectiva (chiar retro) nu trebuie să fie persiflantă, discriminatorie, mai ales că pionii au fost, eminamente, milioanele de oameni din România (socialistă). Cărora, prin alte norme/directive, li se impunea să ocupe fiecare un loc de muncă… A face în cîteva fraze o sinteză a deceniilor-experiment la care a fost obligată întreaga Românie ar fi, acum, o impietate din partea mea… Ce avea de făcut, ce putea face gazetarul român, oricît de înzestrat, de corect ar fi fost? Să ia ad litteram directiva partidului ori să întoarcă/răsucească sloganul și să se refugieze în literaturizarea (subtilă, cel mai adesea) a faptului de viață convertit în genul reportajului, chiar scăpărător, uneori… (Tentez a cita doar două nume – Paul Anghel și Ioan Grigorescu)… Repet, cele de mai sus rămîn doar notații/păreri dintr-un timp în care și eu am profesat tot o gazetărie, ceva mai specioasă, dat fiind că operam cu imagini, in strico sensu… Existau și în această arie profesională „debușee”. Unul era tot reportajul ce-ți mai „tolera” conotații aluzive… Dar, cel mai ofertant era filmul de artă, cu eroi ai penelului, daltei, ai muzici. Numai că asemenea rostiri erau limitate (numeric) în planuri tematice aprobate anual după criterii mai puțin elastice, proprii fiecărui „prag ierarhic” pe care trebuia să-l depășească respectivul proiect…

Statutul de-acum… Politizare excesivă, în registre care s-ar voi diferențiate de norme partinice… Care norme sînt cam aceleași, guvernate doar de  preocuparea partidelor (sic!) de a accede cît mai des, pentru cît mai multe mandate, la putere… Parcă era mai onestă formula (în istorie!) a… rotativei guvernamentale…

Cît privește pregătirea intelectualilor ziariști ai acestor decenii (da, iată, decenii?!), cu riscul de a mă eticheta eu însumi desuet, am o părere cu totul discordantă… În învatamantul universitar există Facultăți de jurnalism. Fie de stat, fie particulare… Cu unii dintre profesori chiar am stat față în față… Competenți, neîndoios… Cu acut/ascuțit nerv al gîndirii… Dar învățăceii… Fie adună cîte o diplomă cu care, în afară de a o flutura, nu prea au ce face… Fie bat la porțile redacțiilor (presa tipărită, radio, televiziune) la care și în care locuri de muncă nu prea există… Legea cerere/ofertă nu e deloc figura de stil, în atari circumstanțe… Cu tristețe, părerea mea e că se irosește un potențial intelectual fabulos prin proasta, ăsta e cuvîntul, proasta „distribuire”… Pentru că a stăpîni/manevra un calculator și posibilitățile oferite de acesta, la nivelul de comunicare/intercomunicare, performanța este a electronicii… Bălăcăreala, invectivele profesate aparțin caracterului… Cunoașterea unei limbi (de presupus că aceea maternă nu intră în discuție!), a altor limbi (la nivel uzual) înseamnă ceva, nu definitoriu pentru ideatica subsumată demersului gazetăresc… Poți prelua, schimba informație curentă, emite păreri/opinii, dar gîndul primar, acela nuanțat și fidel se „naște” în limba cu și în care te-ai născut… Dacă acela nu are spontaneitate și zveltețe, tu, ca gazetar, te vei exprima greoi, încîlcit… Fie în pagina scrisă, fie că te adresezi prin radio sau televiziune… Personal sînt departe de a fi o enciclopedie… Dar, într-un climat social-economic în care  instrucția școlară este din ce în ce mai mult „strangulată”, elevarea (cu minus) a unui ziarist/gazetar stîrnește stupoare, chiar respingere. Din partea unui cititor/privitor pe care aceeași electronică, din mass-media, îl reduce la condiția celui care, la figurat, înregistrează, nu digeră… Aici este „cheia” unui mecanism psihologic a cărui constantă aplicare duce precis la o comoditate și aplatizare… intelectuală.

Așa că, dragă Marin Ifrim, diferența pe care ai vrea ca eu să o relev/revel se reduce la o tristă, poate cinică paremie: „din lac, în puț”…

Trăim în dinastia tabloidelor și a tabloidizării în care partizanatul (politic, vorba vine!) dictează norma morală a zilei… Nocivă acum, mult mai nocivă prin repetare, aglutinare… Se mai salvează, cît de cît, acei/acel care venerează Limba Română și lasă creierele să se infuzeze prin propria gîndire, așa cum omenirea a făcut-o cel puțin de cînd s-a inventat tiparul… Imaginea (fixă, sau în mișcare!), am dreptul s-o spun, rămîne complementară actului de a citi, a scrie… Simbioza celor două ipostaze hrănește spiritul… A te abandona imaginii înseamnă a te compromite, a te preda însăși deriziunii ce anulează condiția de homo sapiens

 

Marin Ifrim: Știu că atunci exista o școală de presă, o școală unde preda și excepționalul poet și ziarist de origine buzoiană Mircea Ichim. Era foarte respectat. L-ați cunoscut mult mai bine decît mine. Cum l-ați descrie prin profesia sa?

Nicolae Cabel: Da, exista o asemenea școală… Cu dublu statut: profesional-ideologic și profesional-profesional/cultural…Am întîlnit/colaborat cu absolvenți ai acesteia și înainte și după ’89… Țin minte că am asistat la susținerea tezei de doctorat a lui Nicolae Nicolae, cel menționat de tine și de mine evocat… Mai trebuie să știi că, invitat de Dumitru Popa (după ’89 chiar Președinte al Televiziunii Române) și Mircea Ichim, am ținut (cu statut de colaborator), timp de două semestre, un curs despre Filmul documentar. Cu examinare finală, la Facultatea de Ziaristică din acea Academie… Erau oameni foarte tineri, alții mai tomnateci… Din prima categorie mi s-a impus, prin acuratețea gîndirii, prin aplombul ideilor, Dorin Corpade, și azi corespondent Radio România pentru județul Hunedoara… Și, mai trebuie să știi că, la începutul anilor ’80, în urma unui slalom „riscant” printre motive, am reușit să nu-i devin student acelei Academii, performanță (acum mă laud!) rarissimă… De ce? În primul rînd ieșeai doi ani din producție și, automat, la absolvire, te aștepta o funcție de conducere. Ideologică… Pentru mine toate acestea mă rupeau de condiția mea de… truditor într-o lume fascinantă – documentarul pe care, chiar în limitările partinice din România, eu l-am slujit cu devoțiune… Puțini, chiar dintre voi, camarazi și prieteni, mai vechi sau mai noi, au înțeles că atunci însuși condeierul din mine (mai puțin scenaristul!) a intrat într-un soi de repaos, lăsîndu-se „devoalat” în colaborări pasagere în presa culturală (cea scrisă, cea radiodifuzată)… Iar ceea ce s-a adunat prin mape, selectate ulterior, după 1989, au devenit cîteva volume de versuri…

Cu Mircea Ichim am avut o relație mai puțin obișnuită… Am fost colegi, cu o mică diferență de vîrstă, la actualul Colegiu Național „B.P.Hasdeu” (Buzău) și la Cenaclul „Al. Sahia”… (După absolvirea facultății am lucrat, peste douăzeci de ani, la Studioul cinematografic purtînd același nume)… La Cenaclu el avea un statut aparte, cel puțin la nivelul informației culturale. Fiu al unui reputat dascăl de Limba Română, în biblioteca de acasă se mai păstraseră parte din cărțile unor autori români despre care, doar la Cenaclu, cu jumătate de gură, pomeneau veteranii, „foștii”… Ce era de salutat, era camaraderia lui Mircea ce-și avea sorgintea în cei șapte ani de-acasă… Și mai țin minte că, față de „timorările” și stîngăcile din versificările adolescentului ce eram, o dată, el a remarcat faptul că eu propun o nouă uzură a cuvintelor… Dacă raportez la ceea ce am „comis” pînă acum, îndrăznesc să spun că sentința aceea a fost premonitorie…

Relația mea cu el a rămas totdeauna, chiar dacă ne vedeam rar, după „ieșirea din crisalida” buzoiană, una de curtenire și respect reciproc… Vezi, am preluat, în parafrază, titlul cărții sale, poem filozofic, publicată la Cartea Românească de către același harnic și generos scriitor-editor, Mircea Ciobanu… Același care, cu girul lui Marin Preda, îmi publicase și mie „Somnul pe rîu„…

Și dacă trebuie să dăm Cezarului ce i se cuvine, în acest ceas confesiv, trebuie să amintesc un episod, parte incitant, parte insolit… Terminasem facultatea, parcă… Cineva îmi spune că în cotidianul buzoian al acelei perioade, la care colaboram frecvent, a apărut un interviu al lui Mircea Ichim cu Ion Nicolescu. Interviu în care acesta din urmă s-ar fi exprimat că nu crede în poezia mea (n.b. – de atunci!)… Mărturisesc și acum, la și după atîția ani, că poezia înseamnă și pentru mine un statut nu ușor de atins, de împlinit cu adevărat… Tocmai de aceea nu m-am formalizat și nici nu m-am străduit să caut/citesc interviul în cauză…

Dar, peste ani, peste mulți ani, aproape de finalul flanărilor (ciudate, sic!) ale lui Ion Nicolescu (fie-i țărîna ușoară!) prin urbea natală, s-a făcut să ne întîlnim… Mi se adresează cu apelativul din adolescența mea, a noastră. Fusesem colegi de promoție la Hasdeu… Îmi cere ceva… Apoi, brusc, își cere scuze că în acel interviu Mircea Ichim i-a sugerat acea concluzie/părere… Aveam acum multe fire albe, multe, amîndoi…Am luat mărturisirea lui ca atare, sigur, cu oarecare surprindere, știind că judecătorul infailibil al orgoliilor/strădaniilor noastre are un singur nume…

Indirect, aflam că, după ’89, Mircea s-a implicat puternic în gazetăria acelor ani… Cum eu am rămas rezervat, în tristețea că documentarul, ca gen, intra într-un con de umbră etufant, că noua putere nu dădea semne că și-ar consemna primii pași (televiziunea acapara cupidă informația cotidiană!), recunosc, nu l-am căutat/întîlnit… Redacția la care lucra se instalase la doi pași de casa în care locuiam… Ciupercile gazetelor care apăruseră, fabulos, răspîndeau cam aceiași „spori”, diferea cantitatea și numărul de invective per cuadrat…Amănunte disparate aflam, întîmplător, de la Dumitru Ion Dincă ce a gravitat în preajma lui Mircea multă vreme. Cred eu că puternica sa implicare, ca dascăl într-ale ziaristicii (a fost și autorul primului curs despre Secretariatul de redacție) și gazetăria practicată după ’89, au erodat un filon poetic nu oarecare…

Nu aș fi corect cu mine însumi dacă nu aș evoca și camaraderia pe care Mircea Ichim o cultiva în Cenaclul adolescenței noastre. Deferent cu valorile, ca aceea a lui Dem. Iliescu, dar și curtenirea, cu șfichiuiri ironice, uneori, față de Nicolae Stancu (vedeam în el un posibil prozator cu notații comportamentiste nu la îndemîna oricui); față de Ion Gătej (Aldeniu, azi), cu acribie în documentare și cu o judecată estetică ce se modela frumos; față de autodidactul Alexandru Carp (alintat de noi Carpone), un condei ce-l asociam (in spe) unui Panait IstratiMircea Ichim îi dedica și lui o elegantă camaraderie, încît, atunci cînd Carpone se căsătorea (mireasa venise, ca turistă, din Bulgaria vecină și la Buzău și-a găsit perechea!), așadar acesta le-a fost naș de cununie… Și, dacă nu mă înșel, a botezat chiar băieții, doi, pe care Carpone i-a avut… Noi făcusem, din simpatie/prețuire jocul de cuvinte: Al CaponeAl Carpone

 

Marin Ifrim: Nu sînt un nostalgic al anilor ’80, însă știu sigur cît de exigente erau publicațiile literare ale vremii. Acum se scrie foarte mult și se publică mai mult decît se scrie, multe lucruri proaste. Sînteți de acord cu ceea ce se întîmplă? Putem arunca totul pe seama Internetului?

Nicolae Cabel: Voi fi foarte scurt… Publicațiile literare de atunci cultivau, cu osîrdie și prezența la Doamna Candrea (eminența cenușie – nu ironizez – de la restaurantul Casei Scriitorilor), dar și în alte… Incinte de profil. Cu cît semnai mai des „condica” acolo, cu atît „meritele” îți erau recunoscute mai repede, erau puse în… valoare… Criteriu pe care, funciar, nu l-am cultivat și nici nu-l agreez…

Acum, știm bine amîndoi, publicații sînt multe. Foarte bine că sînt… Numai așa se va face cernerea.

Poate ar trebui să ne întrebăm care sînt resorturile ce împing oamenii tineri, astăzi, să pună mîna pe condei, unii pe calculator și să facă să „înflorească”, mai stîngaci sau mai scăpărător, idei… Nu cumva a scrie rămîne o evadare, un refugiu, o formă de protest față de lozinci contondente, față de promisiuni nu mai puțin izbitoare, prin faptul că acei care le proliferează, în diverse ocazii, nu și le onorează?

„E ușor a scrie versuri!”

Pentru cine, oare cine?

Internetul?… Un instrument util, dar nu factotum. și nu o formă de exhibiție.

E bine ca aceia care publică, să emită (superficial, profund sau teribilist) cu propriul creier, cu circuite biologice (nervi, sînge, limfă) și nu cu circuite electronice… Urmarea, urma se va devoala în secolul viitor, nu?! Cînd și noi, cei de azi, vorba veche – oale și ulcele…

Ușor persiflînd aș zice că se scrie/publică mai mult decît se citește… Sigur, aș putea glossa, dar nu o pledoarie pro-domo m-ar onora acum… Sînt de modă/școală veche? Poate!… Dar lectura („o, acest viciu nepedepsit!”) rămîne singurul mod care te obligă (un fel de-a spune) la a sta/reveni în dialog cu tine însuți, cu uimirile, cu neînțelegerile, cu revelațiile tale…

Dacă sînt de acord? Nu!… Și ce-i cu asta?… Pe „insula” mea (o insulă cu o „suprafață” ce se măsoară în metri cubi de gînd!) sînt dic-ta-tor!… Vă dați seama, mă alint!… Dar sînt gata s-o cedez aceluia care, cu argumente, mă va convinge că nu-i așa… Răspunsul tranșant s-ar putea să aibă, acum, valoare numai pentru mine. Tocmai pentru că simt nevoia parafrazei la titlul unui roman de Hans Falada – „Fiecare se modelează singur„, în ultimă instanță…

Și tot în ultimă instanță – urma alege

 

 

 

 

 februarie-aprilie, 2017

 

 

 

 


Despre IFRIM Marin

Născut la 1 Decembrie 1955, în comuna Bălăceanu, jud. Buzău. Studii: Şcoala Profesională de Chimie Brăila, Liceul Agricol Buzău, Şcoala tehnică de maiştri Buzău, Facultatea de Istorie, Muzeografie şi Arhivistică – Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, Asociaţia Bucureşti, din 1998. Cărţi publicate: .”Spre oraşul cu un milion de ferestre”, versuri,Ed.”Litera”, Bucureşti, 1986. .”Curentul marin”,versuri”, Editura „ŞI”, Buzău, 1995. .”Alfabet de tranziţie”,versuri”, Biblioteca Judeţeană „V.Voiculescu”, Buzău, 1995. .”Însemnări despre literatura buzoiană actuală”,critică şi istorie literară, Ed.”Porto Franco”, Galaţi, 1996. .”Fotografii cu cântec”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001. .”Incursiuni în viaţa unui actor.George Mihalache-Buzău”, monografie,Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001. .”Poeme”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2003. .”La spartul târgului”, proză scurtă, Ed.”Anastasia-Ina”, Buzău, 2004. .”Lamentaţii de mucava”, proză scurtă, Ed.”Anastasia-Ina, Buzău, 2004. .”Suprafaţa lucrurilor”,versuri, Ed.”Rafet”, 2004. .”Scriitori buzoieni şi scriitori din ţară”,critică literară,două ediţii, Ed.”Rafet”,Râmnicu Sărat, 2oo6. .”Fiecare cuvânt pentru Nicolae Pogonaru”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2006. .”Monografia comunei Bălăceanu”,coautor, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007. .”Gloria locală”, antologie de versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007. .”Portrete în bleu’Marin”, tablete literare, Ed.”Raluca”, Buzău, 2008. .”Trilogia efemerităţii”, antologie de proză scurtă”, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2008, 450 pag. .”Circum stanţe”, tablete literare, Ed „Rafet”, Rm. Sărat, 2009, 120 pag. .”Nume şi cărţi”, critică literară, „Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2009, 100, pag. .„Din capitala mondială a anonimatului”, antologie de versuri, Ed. Tipomoldova, colecţia „Opera Omnia”, Iaşi, 2011. .” Cântec pentru cel care se râmnicereşte”, selecţie critică din opera lui Constantin Marafet”, Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2011, 194 pag. .”Săptămâna de sare”, versuri, Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2011, 67 pag. .”1989. Cartelul metaforelor”, Ed. Editgraph, Buzău, 2012, 79 pag. .”Scrisori din Anglia”, corespondenţă, Ed. Editgraph, Buzău, 2013 .”Cu vaporul prin deşert”, pamflete politice, eLiteratura, Bucureşti, 2014, 268 pag. .”Vid reîncarnat - Reincarnated void”, ediţie bilingvă română-engleză, Ed. Editgraph, Buzău, 2014 .”Invitaţie la vals literar”, interviuri, Ed. Caracter Print, Buzău, 2014 .”Blocat în lift, spre cer”: puzzle lirico-est-etic, Ed. Teocora, Buzău, 2015 .”În sângele ploii”, versuri, Ed. Teocora, Buzău, 2016, 62 pag. .”Cartea de muncă”, Ed. Teocora, Buzău, 2016. Referinţe critice: Geo Vasile, Nicolae Băciuţ, Radu G. Ţeposu, Passionaria Stoicescu, Dan Silviu Boerescu, Magda Ursache, Dumitru Ion Dincă, Stan Brebenel, Ionel Necula, Gheorghe Postelnicu, Titi Damian, Ion Murgeanu, Dumitran Frunză, Nistor Tănăsescu, Alex. Ştefănescu, Lucian Chişu, Dan Giosu, Ion Roşioru, Elena Radu, Gheorghe Neagu, Nina Neagu, Alexandru Spânu, Georgică Manole, Gheorghe Andrei, Florentin Popescu, Dorel Istrate, George Vioreanu, Gheorghe Ene, Tudor Cicu, Corneliu Vasile etc. Secretar general al Asociaţiei Culturale "Renaşterea Buzoiană". Redactor-şef al revistelor "Cartelul metaforelor" şi "Caietele de la Ţinteşti". Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1998.