Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » NUVELE » EUGEN ONISCU: REÎNTORS ÎN LIBERTATE (6)

EUGEN ONISCU: REÎNTORS ÎN LIBERTATE (6)

Nicolae locuia destul de aproape de el, doar la zece minute de mers pe jos. Sandu se îndreptă spre locuința prietenului său cu o mare strângere de inimă, gândindu-se că îl va găsi pe Nicolae într-un hal de decădere vrednic de milă. Ba mai mult de atât, îl durea faptul că erau unii ce îl disprețuiau și batjocoreau pe Nicolae, datorită stării în care acesta ajunsese. Se opri puțin emoționat înaintea ușii prietenului său, stătu câteva clipe ca să își revină înainte de a suna. Apoi sună de două ori, așteptă câteva clipe, nu se auzea nici o mișcare în acel apartament, nici un zgomot precum că cineva ar fi venit să deschidă ușa, mai sună încă o dată și atunci auzi vocea lui Nicolae. Dar după timbrul vocii înțelesese că acesta era departe de ușă, apoi auzi un hârșâit pe podea, și o bătaie sacadată ca a unor lemne în podea. Într-un târziu ușa se deschise larg și în prag apăru Nicolae sprijinit în două cârje.

Pentru câteva clipe se priviră cercetându-se reciproc, pentru că erau ani de zile de când nu se mai văzuseră. Sandu părea uimit pentru că plecase în pușcărie lăsându-l pe Nicolae un bărbat viguros, mergând pe picioarele lui, lucrând la fabrica de sticlă. Și acum în fața lui era un om suferind, sprijinindu-se în două cârje, de statură mijlocie, încă robust, cu părul negru, doar puțin încărunțit la cei cinzeci și doi de ani pe care îi avea, ochii negrii, luminați în acele momente de bucuria revederii. Trăsăturile feței nu îi mai erau atât de tare marcate ca altădată de curaj și bărbăție, ci mai mult de suferință, de asemenea fața lui era ușor buhăită de băutură. După câteva clipe de tăcere Nicolae rupse tăcerea spunând: „Hei da ce văd eu, te-ai întors înapoi la viață și asta este bine, pentru că nu te-au doborât.”

„Și eu mă bucur că te revăd, dar ce nu-mi place mie este că te lupți cu boala”, îi răspunse Sandu. „Da, ma cam răpus, și cred că această ultimă bătălie a vieții mele o voi pierde, simt că nu mai am resurse să mai lupt, și totul pentru că fac o greșeală, dar hai intră, vorbim înăuntru.” Se așezară în sufragerie, Sandu pe un scaun la masă, iar Nicolae pe o canapea veche. De altfel, absolut totul în acel apartament părea vechi și neîngrijit, până și aerul închis îți spunea, că stăpânul casei nu aerisea locuința prea des. Totul de la mobilă, până la cel mai mic detaliu al locuinței, îți dădea impresia că te aflai în locuința unui bărbat ce trăia singur. Până și cele câteva tablouri pe care erau pictate niște peisaje din viața de la țară, erau destul de șterse. „De ce te-a părăsit Valerica acum când ai atât de mare nevoie de îngrijire?” întrebă Sandu. „Sunt cinci ani de când a plecat în Italia, am văzut în facebook că este măritată cu un italian, am înțeles că o duce bine. Eu ce puteam să-i ofer cu o pensie mică pe caz de boală. Dar e mai bine că a plecat, în ultimul timp nu ne mai înțelegeam deloc, doar ceartă și ceartă. Știi cum este vorba aceea decât rău acompaniat mai bine singur. Relația noastră s-a șubrezit după primii ani de căsătorie, a luat și fetele cu ea, cel puțin știu că sunt bine acolo, aici lângă mine ar fi îndurat multe lipsuri. Pentru că mi-am pierdut sănătatea și locul de muncă, și apoi vremurile sunt teribil de grele, nici nu știi cum să mai răzbați prin viață. Cel puțin în comunism aveam totul asigurat, mă refer la locul de muncă și locuință. Este adevărat că nu erau prea mari distracții, de cât ce mai beam și noi câte ceva, apoi acasă la soțiile noastre, și cam asta era totul. Pe când acum e un adevărat babilon. Dar i-a spune-mi cum ți-a fost acolo în pușcărie?”

Sandu în linii mari îi povesti lucruri pe care el le istorisise și în casa familiei Bălan, fără ai vorbi și despre experiența sa religioasă, după ce el termină Nicolae îi spuse: „Măi ce canalii ce au putut să-ți facă, cum te-au mai nenorocit, dar vezi tu câtă neputință toți ți-am plâns de milă și atunci când te-au arestat și acum, dar nimeni nu are curajul să se ducă să le ceară socoteală celor ce te-au nedreptățit. În primul rând acestui judecător corupt și altora din sistem, vezi tu că știu să ne stăpânească după cum vor ei. În fine eu acum sunt mai neputiincios decât toți, tot ce pot face este doar să trăncănesc și gura nu mi-o poate închide nimeni, decât în ziua în care mă vor acoperi cu țărână”, zise Nicolae. „Nu mai poate face nimeni nimic, anii de viață pe care i-am pierdut în pușcărie nu mi-i va mai reda nimeni niciodată, dar să lăsăm asta. De băut mai bei? Ar trebui să lași băutura în situația în care ești îți va crea mari complicații”, îi spuse Sandu.

„Da ce tu îmi ești dădacă, mamă, sau tată, de mă chestionezi așa? Dar hai să-ți spun adevărul, unui om ce a suferit atât de mult ca tine pot să-i spun adevărul, pentru că mă va înțelege. Beau de necaz, nu mai am nimic pe lume și bine este de tine că nu ai avut copii, dar stai, totuși mai este ceva ca un mic far ce luminează într-o noapte întunecoasă, într-un mic port, dar luminița asta abia mai pâlpăie, încât am impresia că totul se va preface în întuneric și atunci va fi dezastrul total?” îi răspunse Nicolae cu vocea sa sonoră bărbătească în care se simțea suferință. „Dacă nu devin prea indiscret ce reprezintă această lumină din sufletul tău?”, întrebă Sandu.

„Mă îți spun dar să nu râzi de mine, de fapt suntem doi suferinzi marcați de vitregiile vieții, așa că noi doi nu putem să râdem unul de altul. Uite despre ce este vorba, de ceva timp vine la mine un tânăr pe nume Eusebiu, cam de două ori pe săptămână, e un fel de predicator laic, la început m-am speriat puțin când m-am trezit cu el la ușă, și mă gândeam să-i interzic să mai vină. Însă l-am acceptat la început din cauza singurătății, adică zic eu lasă să-mi deschidă și mie cineva ușa să mai intre și la mine un suflet de om în casă, să mă bucur și eu că mă mai vizitează un om de treabă, căci la mine vin numai vechii tovarăși de chefuri, când au câte o sticlă de băutură ca să nu bea în stradă, se strâng aici la mine ca la han. Îmi zic de atâtea ori că am să rup cu ei, și nu o să mai beau, iar un timp mă țin de promisiune după care decad rău de tot, și nu îmi place acest lucru pentru că îmi este rușine când vine Eusebiu să mă găsească beat. El îmi deschide Biblia și discutăm, eu am respect pentru lucrurile sfinte de aceea îl ascult cu atenție. Eusebiu are orele stabilite când vine la mine și eu îl aștept bărberit, proaspăt spălat, cu cămașa schimbată. Odată a venit inopinant și m-a găsit beat, nebărberit, cu Macovei bețivul ăla, abia am putut să ascundem sticla de vin, mi-a fost rușine pentru că nu este frumos. Dar revenind la întrebarea ta în legătură cu acest fascicol de lumină din sufletul meu, în urma acestor întâlniri am început să fiu interesat de Dumnezeu. Dar nu așa ca un credincios autentic ci ca unul care tatonează terenul și îmi dau seama privindu-l pe acest tânăr educat, cu bun simț, că credința în Dumnezeu înnobilează ființa umană. Ba mai mult de atât am început să citesc și eu câte odată Biblia, pentru că încep să înțeleg că pe paginile ei se află o înțelepciune adâncă”, Nicolae făcu o mică pauză adunându-și gândurile după care continuă:

„Odată m-am enervat pe Eusebiu, gândindu-mă ce mă tot dădăcește atâta și i-am zis, astăzi am să te învăț eu pe tine și tu ai să mă asculți. A tăcut respectuos și m-a ascultat, eu m-am potolit pe dată și am încercat să-i dau puțină învățătură dar nu am putut pentru că vezi tu, nu sunt obișnuit cu Sfintele Scripturi. Deci asta reprezintă acea licărire de lumină din sufletul meu, iar tot acel ocean de întuneric în care abia mai pâlpâie această lumină, este toată viața mea ce nu mai are în ea nici un pic de bucurie. Ziua timpul îmi trece mai ușor, noaptea este mai îngrozitor, am insomnie, nu dorm, mă scol și stau pe gânduri așa în noapte, mă gândesc cum a trecut timpul. Odată eram un copil, apoi tânăr, și acum un om matur, bolnav, nu am crezut niciodată că eu care eram cândva atât de energic și puternic, am să sfârșesc în halul în care mă vezi astăzi. Stau pe gânduri așa în noapte, și mă întreb pentru ce am trăit eu până acum, a avut vreun rost toată peregrinarea mea pe acest pământ? Mă uit la tot ce se întâmplă în țara noastră și în întreaga lume, și mă minunez cât de mult s-au schimbat lucrurile, nu mai este nici pe departe lumea de pe vremea când eram tineri, iar tineretul din ziua de astăzi mi se pare atât de superficial și nepregătit pentru viața reală încât mă întreb: Oare ce au în cap? Căci eu unul nu îi înțeleg deloc, ei văd cu totul altfel lucrurile de cât le vedeam noi pe vremea când am fost tineri. Mă mai mângâi cu televizorul, văd câte un film ce este inspirat dintr-o întâmplare reală, și mă uimește uneori cât de bine directorul acelui film prin intermediul actorilor a reușit să redea viața. Nu îmi plac în schimb acele filme pline de violență ce apar mereu acum și care distrug ceea ce știam noi despre film, adică noi vedeam odată acele filme în care actorii clasici munceau din răsputeri să interpreteze un rol. Hei dar cred că te-am obosit pentru că am tot vorbit de-ale mele”, Nicolae se opri rugându-l pe Sandu să-i aducă o cană de apă. După ce se întoarse cu cana de apă Sandu îi povesti și el toată experiența sa religoasă pe care o trăise în pușcărie. Nicolae după ce îl ascultă cu atenție îl întrebă:

„Tu crezi în Dumnezeu cu adevărat, sau te-ai folosit de El atunci când ți-a fost greu precum mă folosesc eu de aceste cârje ale mele ca să umblu prin casă, tot așa poate că și tu în pușcărie te-ai folosit de El ca să îți fie mai ușor? Cel puțin din ceea ce mi-ai istorisit tu această concluzie am tras-o eu, scuză-mă dacă te jignesc, nu asta este intenția mea, dar suferința mă determină să vorbesc direct cu tine.” „Nu numai că cred, dar vreau să trăiesc o viață care să-l aibă pe El în centru. Însă înainte de a începe să trăiesc o astfel de viață, vreau să încep să lucrez ceva și să am o stabilitate materială, nu vreau să fiu sărac și să mă ironizeze lumea pentru credința mea cum am pățit ieri”, îi răspunse Sandu. „Oh, dar e cam greu în zilele noastre să mai prosperi material, toate lucrurile de odinioară au fost deranjate de la locul lor. Aud că pleacă mulți în afară și câștigă bine, dacă nu eram bolnav aș fi plecat și eu să-mi încerc soarta. De ce nu pleci și tu, ai avea șansa să prosperi? Iar în privința umblării cu Dumnezeu ca să mă folosesc de una din frazele lui Eusebiu trebuie să începi să umbli cu El așa cum te găsește chemarea Evangheliei sărac, bolnav, trudind din greu pentru o bucată de pâine, sau în cel mai fericit caz bogat, și atunci trebuie să comparți tot ce ai cu cei săraci. Vezi tu că acel bogat căruia Iisus i-a cerut să facă acest lucru nu a dorit, ci pur și simplu a plecat întristat pentru că avea multe avuții. Oare i-a cerut Iisus prea mult? Însă la cât de mult s-a coborât Iisus și a riscat pentru noi ca să ne salveze, pentru că datorită naturii sale umane putea să cadă și să fie învins atunci când Satana l-a asediat cu ispitele sale, și atunci nu ar mai fi existat mântuire pentru noi. Dar uite că Eusebiu m-a transformat și pe mine într-un predicator dar unul de mâna a treia. Tu ce crezi i s-a cerut prea mult tânărului bogat?” întrebă Nicolae.

„Din punct de vedere omenesc am putea spune că i s-a cerut prea mult, dar meditând puțin la ceea ce ar fi primit în schimb, cred că ar fi oferit puțin, pentru că el ar fi devenit ucenicul lui Iisus, și ar fi stat acolo în prezența lui Hristos contemplând iubirea întrupată”, răspunse Sandu. „Bine dar atunci tu de ce ești nehotărât, stai după cum văd eu la o răscruce de drumuri, când ești pătruns de un sentiment puternic creștin și crezi că ai să muți și munții cu credința ta, apoi ai momente când devi obsesionat de situația ta materială, și gândești că nu ai bani și nici o femeie lângă tine, uiți că ai un mare capital pe care eu l-am pierdut și anume sănătatea ta care este o avere, de asemenea ai o meserie, încă ești în putere și bun de muncă, și mai mult de atât ai un acoperiș deasupra capului, așa că nu prea ai scuze nici tu. Pe de altă parte spunându-ți aceste lucruri mă învinovățesc și eu pentru că și eu încă nu am devenit un om al credinței, dar vezi tu există totuși o diferență, eu doar cercetez și încă nu m-am decis, deși nici poziția mea nu este bună, dar tu ai trăit experiențe cu Dumnezeu în pușcărie, și acum bați pasul pe loc, cam așa îmi dai mie impresia, tu te vezi un mare creștin undeva în viitor, dacă nu mă înșel eu”, îi replică Nicolae.

„Văd că ai devenit psiholog, începi să mă evaluezi și să pătrunzi în sufletul meu, eu m-am eliberat din pușcărie cu un vis, dorind să trăiesc ca un om împlinit, adică să umblu cu Dumnezeu, să am o soție, și să beneficiez din nou de o bună situație materială, și să realizez totul aici în țară fără a emigra”, îi răspunse Sandu. Iar în momentul când Nicolae se pregătea să-i răspundă se auzi soneria, Nicolae privindu-l pe Sandu îi zise: „Vrei să te duci tu să deschizi, că eu până ajung la ușă pleacă omul de acolo.” Sandu se îndreptă cu pași mari spre ușă și deshise fără a se uita pe vizor, apoi rămase uimit în fața sa stătea Silviu îmbrăcat într-un costum negru, cu cămașă albă, cravată la gât, foarte sclipitor, cu o mapă sub braț.
Va urma…