Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » DUMITRU GĂLEȘANU: AXIOMELE INFINITĂȚII

DUMITRU GĂLEȘANU: AXIOMELE INFINITĂȚII

Cele 8 poeme vor vedea în curând lumina tiparului la Editura „Tracus Arte” din București, ele fiind incluse în ultimul volum liric semnat de poetul DUMITRU GĂLEȘANU (unul dintre cei mai mari poeți metafizici contemporani), volum intitulat „Axiomele infinității / Assiomi dell’infinità”, cu o prefață de criticul și istoricul literar Eugen Negrici și o postfață de scriitorul și criticul lit. italian Giuseppe Manitta. Aici se încheie și periplul literar-filosofic găleșanian, în orizontul căruia – cu atâta trudă și privându-se de felurite alte bucurii ale vieții – și-a dorit a contura un insolit „POEM al naturii umane”, având în centrul său omul-ca-om, ființă cosmică universală și produsul cel mai înalt cunoscut ca formă de inteligență a materiei.

AXIOM OF INFINITY

Arhetípul

Iubirii – primordial,

ca o imagine-n oglindă a lumii,

conturând omenirii

   nemărginimile firii –

viziunea lirică pur metafizică

asupra locului și sensului vieții

prin labirinturi obscure

ale cosmosului;

omul liber

savurând

partitura

din veci

a spațiu-timpului,

minunea

cuantică

a saltului

gândului

de la o planetă la alta,

de la o stea la alta,

de la o galaxie la alta,

  de la un Univers la altul –

în spiritul cel fără prejudecăți

al eternului dăruit libertății pure

 de-a închega emisfera finitului,

ca un vis nupțial tranzitând

misterul adânc al trăirii

 fiorului viu ființial,

până ce terțul Însuși devine

un perpetuum mobile universal.

În

mașinăria

vieții

la puterea

minții umane,

versiunea simplificată

   a datului natural: –

înțelegând

arhitectura

și ontoʛeneza

elementelor pure și vane,

recalibrând fluviile timpului

într-o clipă de glorie efemeră

   prin logόsferă –

oricine va putea desluși genial

 misterul adânc al singularității,

transmutând axioma infinității

  în arhetípul iubirii primordial.

În

  filosofia trăirii după natură –

știință și artă în egală măsură,

materia și energia au devenit prin om

   conștiente de sine –

conștiența

infinității

conștiinței

  la puterea ființei –

unicul artizan rămânând : gravitația,

divinația cu pupile albastre întredeschise;

elementele simple sintetizând prin lumine

și spațiu și timp ∞ și culori și destine,

 re/întrupându-se gând, pare-mi-se.

În

mozaicul

cosmic mirabil,

transfinit imanent,

în fața zidului

  de netrecut al eternității –

unic și irepetabil,

omul ca ☺m : înger al vieții

pe oceanele nimbului sideral,

ca într-un

vis nupțial de amor tranzitând

sentimentul metafizic universal,

recalibrând arhetípul primordial

precum o axiomă vie-a infinității

 prin sinele însuşi auto-existent,

în lungul drum spre adevăr

EL întrupând în esență

minunea datului

natural,

   însuși Liber-arbitrul existențial –

cum zeul sculptat de intemperíi,

 lumini de lut și umbre străvezíi.

În

adierea

oglinzilor reci

din transcendent,

în lungul drum spre adevăr

ce-atârnă abia de-un fir de păr,

   sinele Însuşi al lumii – auto-existent –

strecoară în suflet chemarea infinității ființei,

ca un zombi stelar îndepărtat ° inimaginabil

prin mozaicul cosmic mirabil.

*

EU SUNT AICI

În

virtutea

existenței

eu sunt aici!,

   dar, faptul în sine –

la suprafața timpului,

o, nu-i ușor de povestit!

Cuvântul- el însuși -având

 libertatea propriilor simțuri!,

savurând efemerul neîngrădit

ca pruncul învățând să înoate

în lumina a-toatePrezenței,

axiomatic tinzând

spre I n f i n i t.

Prin natura

   lucrului –

în orice

frântură

de noimă ivit,

 eu sunt aici,

autoexilat

   dintru eternitate: –

clipita unui vis înplinit,

ca o torță albastră arzând

prin butaforia vieții – lăsând

verbul să zboare – mereu însuflețit

înaintea Prezenței minunilor firii

de mărinimia iubirii.

De Înaintea a-Toate,

Eu sunt aici: verbul învățând să înoate

 prin lumina suavă-a unui Poem boem.

Eu

sunt aici,

drag cititor!,

un călător în timp,

   la testul realității –

vindecat de patima lucrului,

oferind speranță și bucurie

sufletului virtuos al omului,

la naștere mărinimos rânduit

pentru binefacerile vieții,

smerit aducând recunoaștere

 în lumina a-totPrezenței:

minunii de-a fi

un dar

al iubirii

între ființele vii.

   Ah!, iubirea de oameni –

cea imposibil de povestit,

precum o torță

 albastră arzând,

prin ea însăși având libertatea

 propriilor simțuri – neîngrădit,

  axiomatic tinzând spre Infinit.

Eu sunt aici : drag cititor,

o energie măiastră – arzând,

la testul iubirii rămas veșnic dator

pentru destinul înflorit sub o stea!

O!, dar sufletul meu îți aparține deja,

iar viața mea azi mult prea firavă

pentru-a mai scrie versuri cu ea,

în artera de sânge – neîngrădit,

suavă răsfrânge ultimul gând

 tinzând axiomatic la Infinit.

În

virtutea existenței

 propriilor simțuri,

   neîngrădit –

prin

natura

lucrului:

eu sunt aici,

   iar faptul în sine –

pe măsura timpului,

o!, nu-i ușor de povestit!,

  autoexilat în eternitate –

îmi fericesc lumina

 iubirii în libertate,

în libertatea gândirii înainte de toate.

O!, gândul meu imposibil de împlinit,

 axiomatic (…) tinzând (…) spre infinit!

*

 PENTAGRAME ALBASTRE

PE CER

Alături

de curcubeu

sufletul meu

desenând

pentagrame

albastre

   pe cer –

talismane

cu virtuți magice

din străvechiul Sumer,

raza de gând gravitând

 același tainic mister:

simbolizând

ordinea lucrului

în vârfuri crucificate – vintage

 ca rănile fiului omului – cinci,

 apă ° aer ° foc ° pământ și ether.

 Divizată-n materie și gând

 prin racordarea la veșnicie,

privirea mea panoramică vie

   s-a desprins instantaneu de iris –

prin galaxíi

fără de număr zburând,

într-un curcubeu necuprins desenând

 pictograma naturii : un talisman de vis.

Naufragiat în cuvinte

   de dincolo de nori –

un labirint inexpugnabil pictam uneori,

limbajul universului dintr-alt fel de-a fi

 mă inspira în-adânc să construiesc poezii.

Alături

   de curcubeu –

suflet din sufletul meu,

în ordinea lucrului

gravitând nuclear

 un arhaic mister:

desenând

pentagrame albastre pe cer.

*

POEMUL MEU

O!, imageríe,

ființă-a mirării

gândului trecător

dincolo de lucrurile

vizibile și nevizibile!

Între conținut și formă

 sedus de verbul luminii,

rămâne-va omul

pururea OM,

în armonie

cu izvorul sacru al vieții,

pe trepte înalte de energie

banalul indispensabil atom

transfigurând

 prezentul etern,

precum Spiritul cosmic atotstăpânitor,

transgresând mitul creației: înnoitor.

O!, imageríe,

muză-a mirării, o! tu, abís creator

 al ființei conștiinței –: întemeietor!

Ca și cum aș scrie întâia-mi poezie

pe unde invizibile ‘nalte de energie,

în rezonanță

cu aventura umană-a științei,

dintru realitatea ultimă-a stării mele de om,

   precum un vis ademenit ancestral în iluzie –

reproiectez metafizic într-un poem arzător

 coloana infinitului mític al vieții, din viitor.

Risipit egometric

printre neliniști amare,

pe trepte înalte de poezie

în rezonanță

cu aventura spirituală-a lumii,

față-n față cu vidul în raza de lumină,

de la un refren la altul în Poemul Naturii,

   cu zâmbetul ironic visător în colţul gurii –

în dimensiunea eternului prezent levitez,

 în paradisul clipei purificatore înaintez.

Fără niciun

punct palpabil de susținere

 în abisul nesfârșirilor libere,

după atâtea ezitări și naufragii

 prin vârtejul albastru al cerului,

elemente noi de imageríe poetică

clamează dreptul la viață în cavalcada

translucidă-a telegarilor timpului,

prin fiecare adiere a nopții,

precum un profet

laconic

murmurând

versul :– un paria

contemplând tainița sorții și-a morții

 pe tărâmul iluziei vieții – Imaginaria.

O!,

tu ființă-a mirării,

mereu în armonie

cu aventura spirituală-a vieții;

risipit egometric : Poemul Naturii

cu zâmbetul ironic visător în colţul gurii,

 sedus de mirajul iubirii – o!, tu, imageríe!

*

PRIMORDIA

Lui Eminescu ziditorul dintâi

 la încheietura geniului cu viața,

dincolo de aripi de slavă și nobile statui,

în amintiri eterne s-ar cuveni să-i pui

  efigii de lumină izvor de căpătâi.

Lui Eminescu

să-i pui

o floare pe mormânt

e ca și cum ai face

un trainic

legământ

cu universul tainic,

existențial îngeresc

al graiului cel dulce și neaoș românesc

 înspațiat în origini : înspațiat în firesc,

 revigorând omenirii genialul dantesc.

Voi curgătoare patimi în inima oricui

purificat în cetate

 de geniul Poetului!

Ah!, ce mărturie și ce romantic dor

pentru un prinț al slovei în veci rătăcitor,

o viață nu-ți ajunge să întrupezi un vis

în poemul iubirii : serafic paradis!

< >Un singur dor< >

își aflase din viitor ursita,

o anamneză-a ens-ului întregind recuzita

solară a versului arhetip urzit de Poet,

 întors la începuturi în chip de profet.

În albia sacră a timpului,

amintirea versului

unui prinț al iubirii îmi flugera prin minte,

înfiripând raze albastre în briza dimineții,

contemplând originea lumilor și-a vieții:

ca o plămadă stelară imaginarul artistic

 reconstituind (ne)începutul universului.

Lui Eminescu ziditorul dintâi

la încheietura destinului cu viața,

în unda veșniciei ce-i înserează fața,

dincolo de aripi de înger și nobile statui,

prin litere de aur s-ar cuveni să-i pui

 efigii de lumină izvod la căpătâi.

La luminile

  sfinte:

în cercul amiezii fierbinte,

adăugând o floare și câteva cuvinte.

*

SOFISTUL

« (…) nevoia e sofistul cel mai mare de pe pământ. »

Mihai Eminescu

(15.I.1850 – 16.VI.1889)

În obsesia

nevoii de a crea,

de la Natură

sunt toate;

sofistul

se înarmează

cu lumina grea meteorică,

deznodământ și catharsis

   în modul de-a fabula –

esența ideilor lui

în Odyssea contrariilor

însemnând mai toate esențele lumii,

 lanțul mișcării asfințind în retorică.

   Pentru el –

   născut spre a vedea –

metafizica și esențele gândirii

cu darul rostirii : sunt posterioare;

maestru imaginativ al controversei,

capabil a ști înainte vederea-a-toate,

adevărul aparențelor lumii măsoară

 sub privirea veghetoare a Ființei,

întru obsesia de a crea

până la moarte

  îndrăznind – cu fiecare suflare,

  să dea credit nevoii de schimbare.

Eter luminescent în visul unui zeu,

 purtător de lumină divină –: arheu.

Dar,

să nu-mi

   spuneți voi mie –

 ‘Ei, ce mare filosofie!’

Pe altarul înalt olograf

al duhului vieții a r h e u

 erai numai tu : p o e z i e,

tu – care eşti cu adevărat

și cel mai celebru Sofist,

împlinind visul estetic

 al unui romantic zeu,

sigur de veșnicia

luminii

   pe cerul sihastru –

 albastru-pal, autist.

Nevoia

de lumină

săpată adânc în morminte,

când grația coboară

 ea însăși în cuvinte,

îndeamnă omenirea

să meargă

de-a pururi înainte.

 Iar totul devine unic perfect,

şoaptele nerostite ale (z)eului

împlinind

spațiul nostru existențial,

în care ne dizolvăm gândul și ființa

 la hotarul dintre real ° posibil ° actual.

În obsesia nevoii

   de a crea –

de la Natură sunt toate.

*

YOGA

A fost

speranța lui

într-un lόgos vital,

dincolo de misterul

ciclic al vieții

și-al morții,

  sacerdotal –

ieșind

împlinit din uitare

prin contopirea cu ființa,

cu spiritul lumii universal;

înstăpânind

  în juru-i vibrația –

printr-un ritual de purificare total

în adierile clipei își alina respirația,

 strunind bătăile inimii luate de val.

Adevărul

a fost dragostea lui

de nespus în cuvinte.

Pe-o aripă de înger

zăgăzuia

ca un vis diafană,

dincolo de misterul învierii și-al morții

întru luarea-aminte : demnitatea umană

 în fața nimicniciei și-a vitregiilor sorții.

Eroul stelar al metaforei

levita în uitare,

ca o rațiune a legii prin apusuri de soare.

Retorica lirică

întru

ființare ca o rațiune

 a legii în neuitare,

dincolo de misterul

cristic al vieții și-al morții,

a fost elogiul său existențial

și amorul legitim: o sublimare

cu luare aminte și dor ființial

 a spiritului lumii universal,

nenăscut nemurit,

fără început – fără sfârșit.

Eroul stelar al metaforei

levitând în uitare

ca o rațiune a legii prin apusuri de soare.

*

ZON@

În zon@ cuvintelor lumii genuine și rare

   mă simțeam intim legat de universul real –

poeme, imnuri și ode înfloreau incomode

imagini pregătite de jertfă,

înaintemergătoare spiritual prin neuitare.

În

inima

realității,

la scara eternității

acaparat de frumos,

ochiri de adevăr

zugrăveam eu

   pe cer generos –

cu nimic mai prejos

decât un artizan fabulos;

pe tărâmul de umbre silențios,

digitizând oglinzile lumii ingenios,

mă încordam hipnotic ° între piele și os

 inoculând premisa unui viitor grandios.

În savana cuvintelor

 genuine și rare,

   ca o mărturie de spirit înălțătoare –

ești profet în măsura în care ești poet,

întreg labirintul matricial zidit în cuvinte

 însemnând suferință și dreaptă credință,

scara pe care urca-vei la cer întru ființă

 întemeind răsăritul de soare în minte.

În vultoarea luminilor

simple și rare

mă simțeam intim legat de universul real,

 în zon@ întrebărilor esențiale, care:

brodând existența umană – capricios areal,

netezeau dezinvolt cărările blânde și clare,

 în preajma adevărului pur căutând alinare.

Ca bun

cunoscător

al formei în care

se deapănă de veacuri

 istoria sub soare,

în lumina realității

genuine și clare

mi-am

zidit

crezul poetic spre neuitare,

în zon@ infinitului

   lumii căutând alinare –

întemeind universul metafizic în minte,

 arcuit dezinvolt în furtuni de cuvinte.

   Axiomatic sau nu –

e-ntregul spațiu abstract al poemelor mele,

până-n măduva firii

   plăsmuite din stele –

în zon@ infinitului cosmic eu însumi prin ele:

ʋeniți de luați lumină pentru nopțile grele!”

DUMITRU GĂLEȘANU

Rm. Vâlcea