Cele 8 poeme vor vedea în curând lumina tiparului la Editura „Tracus Arte” din București, ele fiind incluse în ultimul volum liric semnat de poetul DUMITRU GĂLEȘANU (unul dintre cei mai mari poeți metafizici contemporani), volum intitulat „Axiomele infinității / Assiomi dell’infinità”, cu o prefață de criticul și istoricul literar Eugen Negrici și o postfață de scriitorul și criticul lit. italian Giuseppe Manitta. Aici se încheie și periplul literar-filosofic găleșanian, în orizontul căruia – cu atâta trudă și privându-se de felurite alte bucurii ale vieții – și-a dorit a contura un insolit „POEM al naturii umane”, având în centrul său omul-ca-om, ființă cosmică universală și produsul cel mai înalt cunoscut ca formă de inteligență a materiei.
AXIOM OF INFINITY
Arhetípul
Iubirii – primordial,
ca o imagine-n oglindă a lumii,
conturând omenirii
nemărginimile firii –
viziunea lirică pur metafizică
asupra locului și sensului vieții
prin labirinturi obscure
ale cosmosului;
omul liber
savurând
partitura
din veci
a spațiu-timpului,
minunea
cuantică
a saltului
gândului
de la o planetă la alta,
de la o stea la alta,
de la o galaxie la alta,
de la un Univers la altul –
în spiritul cel fără prejudecăți
al eternului dăruit libertății pure
de-a închega emisfera finitului,
ca un vis nupțial tranzitând
misterul adânc al trăirii
fiorului viu ființial,
până ce terțul Însuși devine
un perpetuum mobile universal.
În
mașinăria
vieții
la puterea
minții umane,
versiunea simplificată
a datului natural: –
înțelegând
arhitectura
și ontoʛeneza
elementelor pure și vane,
recalibrând fluviile timpului
într-o clipă de glorie efemeră
prin logόsferă –
oricine va putea desluși genial
misterul adânc al singularității,
transmutând axioma infinității
în arhetípul iubirii primordial.
În
filosofia trăirii după natură –
știință și artă în egală măsură,
materia și energia au devenit prin om
conștiente de sine –
conștiența
infinității
conștiinței
la puterea ființei –
unicul artizan rămânând : gravitația,
divinația cu pupile albastre întredeschise;
elementele simple sintetizând prin lumine
și spațiu și timp ∞ și culori și destine,
re/întrupându-se gând, pare-mi-se.
În
mozaicul
cosmic mirabil,
transfinit imanent,
în fața zidului
de netrecut al eternității –
unic și irepetabil,
omul ca ☺m : înger al vieții
pe oceanele nimbului sideral,
ca într-un
vis nupțial de amor tranzitând
sentimentul metafizic universal,
recalibrând arhetípul primordial
precum o axiomă vie-a infinității
prin sinele însuşi auto-existent,
în lungul drum spre adevăr
EL întrupând în esență
minunea datului
natural,
însuși Liber-arbitrul existențial –
cum zeul sculptat de intemperíi,
lumini de lut și umbre străvezíi.
În
adierea
oglinzilor reci
din transcendent,
în lungul drum spre adevăr
ce-atârnă abia de-un fir de păr,
sinele Însuşi al lumii – auto-existent –
strecoară în suflet chemarea infinității ființei,
ca un zombi stelar îndepărtat ° inimaginabil
prin mozaicul cosmic mirabil.
*
EU SUNT AICI
În
virtutea
existenței
eu sunt aici!,
dar, faptul în sine –
la suprafața timpului,
o, nu-i ușor de povestit!
Cuvântul- el însuși -având
libertatea propriilor simțuri!,
savurând efemerul neîngrădit
ca pruncul învățând să înoate
în lumina a-toatePrezenței,
axiomatic tinzând
spre I n f i n i t.
Prin natura
lucrului –
în orice
frântură
de noimă ivit,
eu sunt aici,
autoexilat
dintru eternitate: –
clipita unui vis înplinit,
ca o torță albastră arzând
prin butaforia vieții – lăsând
verbul să zboare – mereu însuflețit
înaintea Prezenței minunilor firii
de mărinimia iubirii.
De Înaintea a-Toate,
Eu sunt aici: verbul învățând să înoate
prin lumina suavă-a unui Poem boem.
Eu
sunt aici,
drag cititor!,
un călător în timp,
la testul realității –
vindecat de patima lucrului,
oferind speranță și bucurie
sufletului virtuos al omului,
la naștere mărinimos rânduit
pentru binefacerile vieții,
smerit aducând recunoaștere
în lumina a-totPrezenței:
minunii de-a fi
un dar
al iubirii
între ființele vii.
Ah!, iubirea de oameni –
cea imposibil de povestit,
precum o torță
albastră arzând,
prin ea însăși având libertatea
propriilor simțuri – neîngrădit,
axiomatic tinzând spre Infinit.
Eu sunt aici : drag cititor,
o energie măiastră – arzând,
la testul iubirii rămas veșnic dator
pentru destinul înflorit sub o stea!
O!, dar sufletul meu îți aparține deja,
iar viața mea azi mult prea firavă
pentru-a mai scrie versuri cu ea,
în artera de sânge – neîngrădit,
suavă răsfrânge ultimul gând
tinzând axiomatic la Infinit.
În
virtutea existenței
propriilor simțuri,
neîngrădit –
prin
natura
lucrului:
eu sunt aici,
iar faptul în sine –
pe măsura timpului,
o!, nu-i ușor de povestit!,
autoexilat în eternitate –
îmi fericesc lumina
iubirii în libertate,
în libertatea gândirii înainte de toate.
O!, gândul meu imposibil de împlinit,
axiomatic (…) tinzând (…) spre infinit!
*
PENTAGRAME ALBASTRE
PE CER
Alături
de curcubeu
sufletul meu
desenând
pentagrame
albastre
pe cer –
talismane
cu virtuți magice
din străvechiul Sumer,
raza de gând gravitând
același tainic mister:
simbolizând
ordinea lucrului
în vârfuri crucificate – vintage
ca rănile fiului omului – cinci,
apă ° aer ° foc ° pământ și ether.
Divizată-n materie și gând
prin racordarea la veșnicie,
privirea mea panoramică vie
s-a desprins instantaneu de iris –
prin galaxíi
fără de număr zburând,
într-un curcubeu necuprins desenând
pictograma naturii : un talisman de vis.
Naufragiat în cuvinte
de dincolo de nori –
un labirint inexpugnabil pictam uneori,
limbajul universului dintr-alt fel de-a fi
mă inspira în-adânc să construiesc poezii.
Alături
de curcubeu –
suflet din sufletul meu,
în ordinea lucrului
gravitând nuclear
un arhaic mister:
desenând
pentagrame albastre pe cer.
*
POEMUL MEU
O!, imageríe,
ființă-a mirării
gândului trecător
dincolo de lucrurile
vizibile și nevizibile!
Între conținut și formă
sedus de verbul luminii,
rămâne-va omul
pururea OM,
în armonie
cu izvorul sacru al vieții,
pe trepte înalte de energie
banalul indispensabil atom
transfigurând
prezentul etern,
precum Spiritul cosmic atotstăpânitor,
transgresând mitul creației: înnoitor.
O!, imageríe,
muză-a mirării, o! tu, abís creator
al ființei conștiinței –: întemeietor!
Ca și cum aș scrie întâia-mi poezie
pe unde invizibile ‘nalte de energie,
în rezonanță
cu aventura umană-a științei,
dintru realitatea ultimă-a stării mele de om,
precum un vis ademenit ancestral în iluzie –
reproiectez metafizic într-un poem arzător
coloana infinitului mític al vieții, din viitor.
Risipit egometric
printre neliniști amare,
pe trepte înalte de poezie
în rezonanță
cu aventura spirituală-a lumii,
față-n față cu vidul în raza de lumină,
de la un refren la altul în Poemul Naturii,
cu zâmbetul ironic visător în colţul gurii –
în dimensiunea eternului prezent levitez,
în paradisul clipei purificatore înaintez.
Fără niciun
punct palpabil de susținere
în abisul nesfârșirilor libere,
după atâtea ezitări și naufragii
prin vârtejul albastru al cerului,
elemente noi de imageríe poetică
clamează dreptul la viață în cavalcada
translucidă-a telegarilor timpului,
prin fiecare adiere a nopții,
precum un profet
laconic
murmurând
versul :– un paria
contemplând tainița sorții și-a morții
pe tărâmul iluziei vieții – Imaginaria.
O!,
tu ființă-a mirării,
mereu în armonie
cu aventura spirituală-a vieții;
risipit egometric : Poemul Naturii
cu zâmbetul ironic visător în colţul gurii,
sedus de mirajul iubirii – o!, tu, imageríe!
*
PRIMORDIA
Lui Eminescu ziditorul dintâi
la încheietura geniului cu viața,
dincolo de aripi de slavă și nobile statui,
în amintiri eterne s-ar cuveni să-i pui
efigii de lumină izvor de căpătâi.
Lui Eminescu
să-i pui
o floare pe mormânt
e ca și cum ai face
un trainic
legământ
cu universul tainic,
existențial îngeresc
al graiului cel dulce și neaoș românesc
înspațiat în origini : înspațiat în firesc,
revigorând omenirii genialul dantesc.
Voi curgătoare patimi în inima oricui
purificat în cetate
de geniul Poetului!
Ah!, ce mărturie și ce romantic dor
pentru un prinț al slovei în veci rătăcitor,
o viață nu-ți ajunge să întrupezi un vis
în poemul iubirii : serafic paradis!
< >Un singur dor< >
își aflase din viitor ursita,
o anamneză-a ens-ului întregind recuzita
solară a versului arhetip urzit de Poet,
întors la începuturi în chip de profet.
În albia sacră a timpului,
amintirea versului
unui prinț al iubirii îmi flugera prin minte,
înfiripând raze albastre în briza dimineții,
contemplând originea lumilor și-a vieții:
ca o plămadă stelară imaginarul artistic
reconstituind (ne)începutul universului.
Lui Eminescu ziditorul dintâi
la încheietura destinului cu viața,
în unda veșniciei ce-i înserează fața,
dincolo de aripi de înger și nobile statui,
prin litere de aur s-ar cuveni să-i pui
efigii de lumină izvod la căpătâi.
La luminile
sfinte:
în cercul amiezii fierbinte,
adăugând o floare și câteva cuvinte.
*
SOFISTUL
« (…) nevoia e sofistul cel mai mare de pe pământ. »
Mihai Eminescu
(15.I.1850 – 16.VI.1889)
În obsesia
nevoii de a crea,
de la Natură
sunt toate;
sofistul
se înarmează
cu lumina grea meteorică,
deznodământ și catharsis
în modul de-a fabula –
esența ideilor lui
în Odyssea contrariilor
însemnând mai toate esențele lumii,
lanțul mișcării asfințind în retorică.
Pentru el –
născut spre a vedea –
metafizica și esențele gândirii
cu darul rostirii : sunt posterioare;
maestru imaginativ al controversei,
capabil a ști înainte vederea-a-toate,
adevărul aparențelor lumii măsoară
sub privirea veghetoare a Ființei,
întru obsesia de a crea
până la moarte
îndrăznind ∞ – cu fiecare suflare,
să dea credit nevoii de schimbare.
Eter luminescent în visul unui zeu,
purtător de lumină divină –: arheu.
Dar,
să nu-mi
spuneți voi mie –
‘Ei, ce mare filosofie!’
Pe altarul înalt olograf
al duhului vieții a r h e u
erai numai tu : p o e z i e,
tu – care eşti cu adevărat
și cel mai celebru Sofist,
împlinind visul estetic
al unui romantic zeu,
sigur de veșnicia
luminii
pe cerul sihastru –
albastru-pal, autist.
Nevoia
de lumină
săpată adânc în morminte,
când grația coboară
ea însăși în cuvinte,
îndeamnă omenirea
să meargă
de-a pururi înainte.
Iar totul devine unic perfect,
şoaptele nerostite ale (z)eului
împlinind
spațiul nostru existențial,
în care ne dizolvăm gândul și ființa
la hotarul dintre real ° posibil ° actual.
În obsesia nevoii
de a crea –
de la Natură sunt toate.
*
YOGA
A fost
speranța lui
într-un lόgos vital,
dincolo de misterul
ciclic al vieții
și-al morții,
sacerdotal –
ieșind
împlinit din uitare
prin contopirea cu ființa,
cu spiritul lumii universal;
înstăpânind
în juru-i vibrația –
printr-un ritual de purificare total
în adierile clipei își alina respirația,
strunind bătăile inimii luate de val.
Adevărul
a fost dragostea lui
de nespus în cuvinte.
Pe-o aripă de înger
zăgăzuia
ca un vis diafană,
dincolo de misterul învierii și-al morții
întru luarea-aminte : demnitatea umană
în fața nimicniciei și-a vitregiilor sorții.
Eroul stelar al metaforei
levita în uitare,
ca o rațiune a legii prin apusuri de soare.
Retorica lirică
întru
ființare ca o rațiune
a legii în neuitare,
dincolo de misterul
cristic al vieții și-al morții,
a fost elogiul său existențial
și amorul legitim: o sublimare
cu luare aminte și dor ființial
a spiritului lumii universal,
nenăscut ⁕ nemurit,
fără început – fără sfârșit.
Eroul stelar al metaforei
levitând în uitare
ca o rațiune a legii prin apusuri de soare.
*
ZON@
În zon@ cuvintelor lumii genuine și rare
mă simțeam intim legat de universul real –
poeme, imnuri și ode înfloreau incomode
imagini pregătite de jertfă,
înaintemergătoare spiritual prin neuitare.
În
inima
realității,
la scara eternității
acaparat de frumos,
ochiri de adevăr
zugrăveam eu
pe cer generos –
cu nimic mai prejos
decât un artizan fabulos;
pe tărâmul de umbre silențios,
digitizând oglinzile lumii ingenios,
mă încordam hipnotic ° între piele și os
inoculând premisa unui viitor grandios.
În savana cuvintelor
genuine și rare,
ca o mărturie de spirit înălțătoare –
ești profet în măsura în care ești poet,
întreg labirintul matricial zidit în cuvinte
însemnând suferință și dreaptă credință,
scara pe care urca-vei la cer întru ființă
întemeind răsăritul de soare în minte.
În vultoarea luminilor
simple și rare
mă simțeam intim legat de universul real,
în zon@ întrebărilor esențiale, care:
brodând existența umană – capricios areal,
netezeau dezinvolt cărările blânde și clare,
în preajma adevărului pur căutând alinare.
Ca bun
cunoscător
al formei în care
se deapănă de veacuri
istoria sub soare,
în lumina realității
genuine și clare
mi-am
zidit
crezul poetic spre neuitare,
în zon@ infinitului
lumii căutând alinare –
întemeind universul metafizic în minte,
arcuit dezinvolt în furtuni de cuvinte.
Axiomatic sau nu –
e-ntregul spațiu abstract al poemelor mele,
până-n măduva firii
plăsmuite din stele –
în zon@ infinitului cosmic eu însumi prin ele:
„ʋeniți de luați lumină pentru nopțile grele!”
DUMITRU GĂLEȘANU
Rm. Vâlcea