Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » Mihai BATOG-BUJENIŢĂ: CALEA CUVÂNTULUI SPRE ÎNŢELEPCIUNE

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ: CALEA CUVÂNTULUI SPRE ÎNŢELEPCIUNE

Se spune despre cei ce trăiesc sub cerurile nordului că, atunci când privesc spre feericele jocuri de lumini ale aurorei, se bucură şi sunt convinşi că zeii le vorbesc. Poate printre ei sunt şi unii care chiar înţeleg graiurile zeilor iar asta ar fi şi explicaţia pentru acele cunoştinţe la care nu am ajuns prin ştiinţa experimentală, ci numai prin iluminare, pe căile ştiinţelor revelate.

Acestea erau gândurile care m-au înconjurat după a treia lectură a volumului: Între expresie şi adevăr, un volum de cugetări şi definiţii aforistice, scris în anul de graţie 2015 de Alexandra Mihalache. Dar de ce a fost nevoie de trei lecturi? Aici ar fi câte ceva de povestit. Deşi nu am scris niciodată aforisme sunt un cititor exersat în domeniu nu numai pentru faptul că am citit zeci de volume de acest gen, dar şi pentru că în asociaţia literară din care fac parte am privilegiul de a fi coleg şi chiar bun prieten cu Dr. Dorel Schor, considerat pe bună dreptate cel mai performant creator de aforisme pe plan mondial. Cine nu mă crede poate verifica afirmaţia în aproape orice publicaţie de limba română de pe oricare dintre meridianele sau paralele acestei planete. Oricum, faptul că sunt în contact direct cu fenomenul, mă face să fiu foarte prudent cu acest gen de creaţie. Un gen aparent facil dar în realitate extrem de dificil deoarece autorul trebuie să condenseze într-o singură frază, bine gândită şi scrisă, o întreagă poveste de viaţă, ba, mai mult trebuie să încheie cu un învăţământ, o poantă când vorbim de aforismul ironic, sau cu o concluzie memorabilă, cu impact educativ, moral ori didactic. Greu, foarte greu, însă pentru că, aşa cum am spus, eşti sedus de o anumită aparenţă, o mulţime de condeieri îşi încearcă norocul. Iar cum norocul în creaţie, vorbind la modul general, nu este o condiţie definitorie, rezultatele sunt de cele mai multe ori absolut dezamăgitoare. Mai ales pentru doamnele care păşesc pe această cale reuşind să pună pe hârtie şi, din păcate, de multe ori şi sub ochii cititorilor tot felul de platitudini siropoase, pseudo-intelectuale, de o banalitate exasperantă, dar foarte preţioase şi pline de false dureri despre soarta crudă a omenirii. În fine, nu insist fiindcă mulţi dintre noi au avut deja neşansa de a citi aşa ceva.

Prin urmare, prima lectură a cărţii mi-a provocat o oarecare uimire. Nu credeam că este posibil ca o tânără să poată scrie în acest fel profund, dovedind nu numai cultură ci şi mult spirit de analiză, o remarcabilă putere de sinteză dar şi un fel, elegant şi fermecător, de a pune în cuvânt gândurile ei. A doua lectură devenise necesară, iar a treia la fel, pentru că, biet om fiind, nu am pretenţia că înţeleg totul fără un timp al gândirii pe subiect, o vreme de reflexie asupra temei. Dar nu mi s-a părut că am pierdut nimic, dimpotrivă, am convingerea că am avut multe de învăţat din paginile cărţii.

Pe autoare am cunoscut-o anul trecut cu prilejul festivalului de umor de la Brăila dar aceasta numai din vina mea, deoarece ea făcuse tot posibilul pentru a fi cunoscută şi recunoscută în lumea literară începând cu debutul din anul 1999, la numai treisprezece ani, cu cele două volume de poezie, cu prezenţa în culegeri şi antologii cu multiplele colaborări la reviste şi publicaţii din spaţiul virtual sau din cele clasice, editate pe din ce în ce mai restrictiva hârtie, dar şi prin Premiul Fundaţiei Naji Naaman (Liban) pentru creativitate, mai, 2014 (grupaj de aforisme!!). Un “amănunt” de natură să mă convingă de faptul că opiniile mele sunt împărtăşite şi de alţi oameni, în mod sigur mai pricepuţi decât mine.

Nu voi spune nimic despre poeziile Alexandrei Mihalache, deşi nu pot trece peste subiect fără să îndemn cititorii să-şi bucure sufletul citind măcar una dintre ele. Sunt convins că vor mai dori să citească şi dacă, la un moment dat, devin dependenţi să nu se teamă. Este singura dependenţă de care poţi abuza pe tot timpul vieţii deoarece rezultatul este doar o înălţare spirituală, nu doar pârjolul de sete matinală.

Dar oare despre ce ne vorbeşte autoarea în acest volum de aforisme pe care l-a conceput, în limitele stricte ale valorii, precum acel vestit recipient cu parfum de calitate care nu poate fi prezentat decât într-un recipient modest ca volum. Simplu! Despre noi, despre viaţa noastră aşa cum este ea, respectiv despre timp, oameni, credinţe, despre sfintele noastre păcate cele de zi cu zi, dar şi despre cum am putea fi mai buni, mai înţelepţi, doar dacă ne-am dori aşa ceva. Hmm, dar acestea sunt temele filosofice abordate de la începuturile civilizaţiei şi despre care au vorbit marii înţelepţi ai acestei lumi, ar putea spune orice cârcotaş de serviciu! Eu unul însă nu-i consider ca făcând parte din acest segment, al filosofilor, pe acei creatori care au umplut mii de pagini, asasinând zadarnic pădurile, cu inepţii învelite în cuvinte pe care nici ei nu le înţeleg, asumându-şi prin fraudă titluri academice cu pretenţii.

Alexandra vorbeşte în cuvinte frumoase şi simple despre acele adevăruri fundamentale care neliniştesc specia de la începuturile ei, folosind cu măiestrie tehnica aforismului, singura în măsură să facă memorabilă o învăţătură, ba mai mult să o implice şi în planul emoţional, ceea ce îi dă un plus de greutate în balanţa cunoaşterii.

Mă voi folosi doar de câteva exemple pentru a-mi augmenta spusele. Fără vreo selecţie specială, fără o alegere, deoarece îndemn orice cititor care are norocul de a deschide această carte să o citească atent de la prima la ultima filă.

Aflăm astfel în capitolul: Întunericul adevărului ( păcatele omului pe care le ştim foarte bine cu toţii, avariţia, alcoolismul, egoismul, viclenia, falsitatea, invidia, lenea, minciuna şi multe altele) că: Nu avarul este stăpânul banului, ci banul este stăpânul avarului. Parcă am mai auzit asta prin scripturi deşi suna puţin altfel: Unde îţi sunt averile acolo îţi afli şi sufletul, dar parcă nu era atât de explicită, iar de respectat, hai să fim serioşi, cine mai ia în serios cuvântul biblic! Suntem doar, iremediabil, liber cugetători iar interdicţiile ne subminează libertatea despre care ne place să vorbim atât de mult. Numai că, la înfricoşata judecată nu vorbele vor atârna greu ci faptele, Iar ele…

În primul capitol, intitulat: Lumina expresiei putem citi: Fiecare om te vede în felul său. Dar sunt și oameni care nu te văd. Să fie oare o lovitură nedreaptă dată paranoiei care ne bântuie clipă de clipă, sau doar o atenţionare asupra faptului că un EU supra-gonflat nu este decât efectul trufiei cea repede zămislitoare de dispreţ faţă de semeni devenind astfel păcat fundamental menţionat şi el în scripturi la pasajul despre auto-confecţionarea chipului cioplit. Avem prilejul să ne gândim…

Am citit tot în capitolul: Lumina expresiei, precum că: Teama e starea care ne face prizonieri, iar curajul starea care ne eliberează. Doar pentru că lecturile tinereţii mă mai însoţesc încă, mi-am adus aminte de Dino Buzatti, cel care scrisese prin anii ’70 Deşertul Tătarilor una din acele cărţi care te pun pe gânduri narând o poveste, un produs al ficţiunii, înspăimântător însă prin mesajul său extrem de realist, subtil filtrat prin genialitatea textului. O fi vorba oare despre spaimele induse de propriile noastre slăbiciuni sau de cele infiltrate cu perfidie în fiecare pe toate canalele media. Fiindcă şi prima dar şi celelalte au acelaşi efect: alienarea! Zăvorârea eu-lui într-o temniţă mai cumplită decât oricare alta, inclusiv cele prezentate în filmele făcute de regizori sadici, frica de a fi tu însuţi şi transformarea fiinţei născută liberă într-un sclav perfect manipulabil în orice direcţie doreşte stăpânul.

Care stăpân? Dacă reuşeşti să-ţi pui întrebarea înseamnă că nu ai citit zadarnic. Cartea, inteligent structurată pe capitole, ocoleşte astfel inerenta inhibiţie, de neevitat atunci când lecturăm multe creaţii de acelaşi gen, permiţându-ne să ne focalizăm pe subiecte diferite aflate în pagini diferite. Dar, pentru o mai bună şi absolut necesară înţelegere a textelor ar fi bine ca lectura să fie administrată precum acele misterioase remedii homeopatice, în doze foarte mici, la intervale regulate de timp.

În final, recomand oricărui fericit cititor căruia îi reuşeşte lecturarea întregului volum, să memoreze unul, maximum două, aforisme iar la prima întâlnire cu prietenii să-l lanseze ca subiect de discuţie. Va constata cu uimire că amicii îl vor privi cu invidie, iar soţia cu alţi ochi. Iar dacă nu are soţie cu atât mai bine pentru el…
———————————-
Mihai BATOG-BUJENIŢĂ
Iaşi, aprilie 2017