Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » BIOGRAFII » Marin IFRIM: DOCTORUL VALERIU BISTRICEANU SAU ÎNCEPUTUL UNEI VEȘNICII

Marin IFRIM: DOCTORUL VALERIU BISTRICEANU SAU ÎNCEPUTUL UNEI VEȘNICII

 Încep scrierea celei mai grele cărți dedicate de mine cuiva. Suntem în 2 mai 2017. Acum trei ore, a fost înmormântat medicul Valeriu Bistriceanu, omul care, timp de aproape două decenii, mi-a influențat viața, atât ca medic, dar și ca om de cultură și un creștin deosebit care, împreună cu distinsa doamnă doctor Anca Bistriceanu, soția acestuia, m-au cununat la Biserica ”Sf. Îngeri” și mi-au botezat copilul, pe Valeriu Ifrim, la Biserica Sf. ”Andrei” – ambele din Buzău. Este vorba despre o carte nu numai de suflet, ci și de recunoaștere a meritelor excepționale ale acestui om care a făcut numai și numai bine tuturor. Încă din timpul vieții sale, domnul doctor mi-a oferit câteva copii ale unor acte (diplome, atestate etc.) un set de fotografii, date biografice ș.a. Am dezlegarea să scriu această carte. Sper să mă descurc, să fiu în acord cu felul său nativ de a privi lumea și viața. Încep greu. Puteam să scriu deja câteva zeci de pagini încă de când domnul doctor era în viață. Nu am putut să scriu nici măcar un rând. Știa că sfârșitul îi este aproape. Eu tot îi spuneam că există miracole. Știa că există miracole. Era un credincios necondiționat. N-a fost să fie. A lăsat în urma sa, dincolo de o familie îndurerată, câțiva prieteni de a căror companie s-a bucurat ani și ani la rând. Dintre toți pictorii buzoieni, sunt convins că măcar unul dintre ei îi va face un portret ”real”. Așa cum încerc să fac eu în cele ce urmează, în ”domeniul” meu strict. Dacă ar fi după mine, i-aș ridica o statuie. Actualul primar al Buzăului, inginerul Constantin Toma, care a fost prezent azi la înmormântare, ar putea rezolva această chestiune printr-o subscripție publică oficială. Constantin Toma a avut azi un discurs emoționant în Capela Cimitirului ”Dumbrava”, lângă catafalcul medicului pe care l-a cunoscut prin anii 80, când dr. Bistriceanu, în calitate de medic al Intreprinderii ”Metalurgica”, a semnat fișa medicală de angajare a celui ce avea să devină patron al ilustrei fabrici, loc unde și subsemnatul a lucrat vreo câteva luni înainte de satisfacerea stagiului militar. Slujba de înmormântare a durat două ore. Au fost rostite vorbe frumoase. Sper să pot face rost măcar de câteva fragmente din aceste discursuri preoțești făcute sub evidenta amprentă a omagierii vieții unui om care a făcut în timpul unei singure vieți cât nu pot face alții în șapte. M-am întors de la cimitir foarte obosit, stresat, plin de indispoziție și de resemnare în fața eternității. Am zăcut vreo două ore. Acum scriu de parcă mâine nu aș mai fi. Trebuie să duc la bun sfârșit această lucrare. E datoria mea de suflet și de conștiință în fața covârșitoarei staturi creștinești a celui plecat astăzi dintre cei dragi lui. Pentru multe din nevoile tehnice al acestei cărți am promisiunea certă de ajutor din partea Irinei Mirică, consilierul nostru literar la revista ”Cartelul metaforelor”, publicație a Casei de Cultură a Sindicatelor Buzău.

 

 

”Saltul în veșnicie”

 

    E vorba despre prima carte de versuri publicată de medicul Valeriu Bistriceanu, cu câteva săptămâni înainte de a părăsi această lume, la Editgraph Buzău. Am avut deosebita onoare să prefațez acest volum. Corectura pentru bun de tipar a fost realizată de doamna Roxelana Radu. Urma să lansăm cartea. În timp ce aceasta se afla în tipografie, domnul doctor îmi spunea doar atât: ”O vom lansa dacă voi apuca și acea zi”. La fel îmi vorbea și despre reluarea Concursului Național de Creație Literară pentru Elevi și Studenț ”V. Voiculescu – Arc de suflet peste timp”, pe care urma să-l reia în toamna anului 2017, după o întrerupere de un an, din motive de sănătate. Mi-a spus că, dacă dumnealui nu va mai fi în viață, să mă ocup de concurs împreună cu doamna Roxelana Radu și alți apropiați ai acestuia.  Cartea de versuri „Saltul în veșnicie” e un manual de premoniție, rezultatul unui cugetător care toată viața a tins și atins zone de liniște cosmică. E cartea unei conștiințe trăite până la ultimul neuron. Pledez pentru cele spuse reproducând, din când în când, pe lângă prefața mai sus amintită, cronici ale acestui volum, semnate de nume consacrate ale literaturii actuale. Când a apărut această carte de versuri, domnul doctor m-a invitat acasă, în frumosul și curatul său apartament de pe Bulevardul ”N. Bălcescu”, la vreo 350 de secunde de mers pe jos de la Casa de Cultură a Sindicatelor Buzău, locul meu de muncă din ultimele două decenii. Locul în care am organizat împreună zeci de manifestări culturale. Am primit câteva exemplare, care, a doua zi, au fost trimise în țară scriitorilor pe care am contat în demersul meu cu nuanțe de impresariat. Spre bucuria mea, au reacționat imediat câțiva scriitori de top, trimițându-mi impresiile lor critice și oneste. Numai de bine. Ei sunt oamenii care l-au bucurat pe dr. Valeriu Bistriceanu în ultimele sale zile de existență la suprafața acestui pământ. Cu aceste bucurii simple și sincere a urcat la ceruri. Din când în când voi cita sau voi reda în întregime articolele dedicate cărții respective. Fără o ordine anume, fără altă de intenție decât aceea de a se înțelege, și prin ochii altora, cum arăta ”modestul și incredibilul” fenomen Valeriu Bistriceanu! Aceste texte vor fi publicate, înainte de apariția cărții în sine, în unele ziare și reviste literare care ne sunt disponibile, publicații în care dr. Valeriu Bistriceanu a fost prezent ori de câte ori a crezut domnia sa că ar fi necesar: ”Cartelul metaforelor”, ”Caietele de la Țintești”, ”Luceafărul.net”, ”Armonii Culturale”, ”Omniscop”, ”OPINIA” etc. Ca să nu mai vorbim de excepționala revistă de profil ”Sănătatea buzoiană” condusă de Nina Neagu, unde domnului doctor îi erau publicate, la loc de cinste, cu regularitate, atât de apreciatele sale povești pentru copii. A doua zi după sfârșitul medicului, pe 1 mai 2017, Nina Neagu a publicat, în ”Sănătatea buzoiană”, un articol total, definitiv, omagial și plin de emoții intelectuale educate. Cu permisiunea acesteia, redăm în integralitate acest text definitoriu pentru probitatea unei ziariste de excepție și pentru modul onest în care trebuie să recunoaștem munca și frumusețea sufletească a unuia dintre cei care au făcut parte din adevărata elită a orașului nostru:

 

Medicul VALERIU BISTRCEANU s-a inaltat la ceruri

 

Lumea medicala buzoiana este in doliu. S-a stins o lumina, dar spiritul sau ramane candela aprinsa peste timp, prin tot ce a fost si a facut intr-o viata, ca medic, ca OM. Odihna vesnica, in pace si lumina, domnule doctor…

 A murit doctorul VALERIU BISTRICEANU” – a fost vestea dura, ca o lovitura de ciocan, care ne-a lovit pe toti cei care l-am cunoscut, duminica dimineata, desi stiam ca lupta cu o bola necrutatoare. Cu totii ne doream, alaturi de familia sa, ca o astfel de veste sa vina cat mai tarziu… iar cel care zeci de ani a vindecat trupuri si suflete sa ne faca partasi la un miracol. Minuni s-au mai intamplat, pe Pamant. Iar faptele bune, multele lui fapte bune, si credinta cu care se identifica medicul Bistriceanu in viata de zi cu zi ar fi putut atarna in favoarea sa, pe talerul Judecatii Divine. Cu totii stiam ca mai are multe de facut si de spus in aceasta viata si speram ca s-ar putea intampla.

N-a fost sa fie asa. Dumnezeu a oranduit pentru el altcumva. L-a vrut in ceata Sa de ingeri vindecatori de trupuri si de suflete, acolo, in Ceruri. Duminica in zori, la 62 de ani, sufletul sau s-a inaltat la „cele sfinte”, cum spunea adesea, cand venea vorba despre plecarea din aceasta lume.

Lumea medicala buzoiana este in doliu. Tristetea si lacrimile si-au facut loc in viata celor care l-au cunoscut, apreciat si iubit. Sotia, copiii, rudele, prietenii, colegii si toti cei care intr-un fel sau altul si-au intersectat existenta cu cea a fostului medic si om de cultura sunt nevoiti sa accepte cruda realitate.

Trupul sau neinsufletit a fost depus la capela Cimitirului „Dumbrava” unde, pana marti, la pranz, cand va pleca pentru totdeauna din aceasta lume, cei care l-au iubit si apreciat pot aprinde o lumanare si sa-i aduca un ultim omagiu.

Poate singurul care s-a impacat cu „trecerea in vesnicie” a fost el insusi, desi, in urma cu doar cativa ani, cand s-a alaturat unui grup de cercetatori francezi, spera sa gaseasca „leacul” prelungirii vietii si al unei batraneti frumoase, active. N-a mai avut timp, pentru ca sanatatea sa l-a tradat. S-a intors acasa unde, discret, asa cum a trait toata viata, a indurat suferinta si si-a acceptat destinul. Iar alinarea si-a gasit-o in scris. Ultima sa carte a fost, poate, cea mai profunda exprimare a felului sau de a fi, de a gandi si de a se impaca cu Divinitatea: „M-am trezit dimineata/ Ca vreau sa zbor,/ Sa ma inalt in albastrul cerului,/ In seninul infinit./ Mi-am pus aripile lui Icar/ Si fara sa ma uit inapoi/ Am pasit grabit in vesnicie/ Sa-l intalnesc pe Iisus.” – asa si-a inceput medicul Valeriu BISTRICEANUSaltul in vesnicie”.

A plecat, cand toti cei care l-au iubit si apreciat credeau ca a aparut o speranta, ca o minune-l va vindeca si va fi lasat sa mai spuna vorbe vindecatoare si sa mai faca fapte pe care cu siguranta le avea plamadite, in suflet.

N-a fost sa fie. El a simtit ca „Se bate gongul in regim de urgenta./ Scena sta sa se prabuseasca/ Actorii nu se vor in eternitate,/ Vor pe o scena mai trainica.” – iar „Pe o straduta alba, ingusta din Calea lactee,/ Pavata cu sclipiri albe de diamant/  Printre casutele albe facute din stele/ Trece un dric alb, tras de cai albi./ Totul in jur e de un alb imaculat/ Cerul e alb, noaptea e alba/ E Marea Trecere in lumea crinilor albi”… Ar putea cineva sa gaseasca cuvinte mai potrivite pentru a fi descris ce avea sa urmeze?

 

L-am cunoscut pe medicul VALERIU BISTRICEANU in urma cu vreo 25 de ani cand, prin natura profesiei, am scris, pentru prima data, despre implicarea sa ca medic si ca om, in comunitatea buzoiana si in activitatea academica. Mi-a inspirat, inca de la inceput, o mare incredere si un deosebit respect, cu care am convingerea voi ramane pana la sfarsitul vietii. Au urmat numeroase evenimente la care am participat, ulterior, alaturi de el si de alte personalitati din lumea medicala sau literara.

Am aflat, intre timp, ca desi se confunda, intr-o masura covarsitoare, cu viata cetatii Buzaului, era originar din Piatra Neamt, unde vazuse lumina zilei la 7 februarie 1955, intr-o familie de intelectuali. Tatal, Traian, avocat pledant, a fost cel mai mare dintre cei 7 copii ai dascalului de biserica Dumitru Bistriceanu, din Soimaresti, sat de razesi asezat pe malul Moldovei, langa Targu Neamt. A urmat clasele primare intr-o scoala din orasul natal si tot in Piatra Neamt a absolvit cursurile unuia dintre cele mai prestigioase licee, Calistrat Hogas, unde fusese admis in urma unui examen riguros. Atras, in egala masura, de medicina si de litaratura, a ales sa urmeze drumul primei pasiuni, fara a o neglija, insa, nici pe cea de-a doua. In 1981 a absolvit cursurile Facultatii de Medicina „Gr. T. Popa” din Iasi.

S-a casatorit cu Anca, fiica unui renumit medic buzoian, iar impreuna si-au intemeiat familia si au profesat in Buzau, el ca medic medic de medicina generala/medicina familiei, ea, ca medic pediatru. Iar din iubirea lor s-au nascut doi baieti care au devenit, unul medic, iar celalalt, informatician.

In 2003 a obtinut titlul de doctor in medicina al Universitatii de Medicina si Farmacie „Carol Davila” din Bucuresti.

Mare iubitor de invatatura, cultura si arta, medicul Valeriu BISTRICEANU a fost, mai ales, un mare iubitor de oameni. Pe langa dedicarea pe care a manifestat-o in profesie, avandu-l ca mentor spiritual pe fostul medic, scriitor si filosof  Vasile Voiculescu, cunoascut ca „doctorul fara de arginti”, dr. Bistriceanu a fondat, dupa 1990Fundatia „V. Voiculescu”, al carei presedinte a ramas si prin care a sustinut, de-a lungul multor ani, invatamantul medical, talentul literar si perfectionarea medicala. Si-a folosit, in acest scop, o mare parte din averea mostenita de la tatal si de la socrul sau, dar si economiile proprii, convins ca doar „copiii si faptele sunt ceea ce lasam in urma noastra, iar credinta este singura ratiune de a fi”.

Ca membru al Colegiului Judetean al Medicilor Buzau, inca de la constitutire, a fost reprezentant al acestui for profesional in Consiliul National al Colegiului Medicilor din Romania. Totodata a fost vicepresedinte al Societatii Nationale de Medicina Generala/Medicina Familiei si presedinte al aceluiasi for profesional in Buzau, iar pentru cativa ani a fost si presedinte al Federatiei Sindicatelor Medicilor de Familie si membru al Colegiului Medicilor Instructori din Romania. In 1998 infiinteaza Grupul Scolar Postliceal Sanitar „V. Voiculescu” Buzau, in cadrul caruia este director si profesor.

Incepand cu primavara anului 2003 a organizat, la Buzau, sub egida Fundatiei „V. Voiculescu”, Scoala de vara pentru medici si asistenti medicali, prin care, pe aceleasi principii ale Scolii de vara de la Valeni a lui Nicolae Iorga, a oferit medicilor din judet, din tara si din Republica Moldova, posibilitatea de a se perfectiona cu sprijinul unora dintre numele de rezonanta ale lumii medicale academice, profesori ai facultatilor de medicina din tara si din strainatate. Iar invitatilor le-a oferit posibilitatea de a-si incarca sufletul vizitand frumusetile turistice ale Buzaului, vestigiile istorice si traditiile acestor meleaguri. Evident, personalitatea medicului-scriitor Vasile Voiculescu a fost evocata, la fiecare dintre cele 11 editii.

Asa cum am spus, dr. Valeriu BISTRICEANU a fost si un mare iubitor de cultura. A fondat Concursul National de Creatie Literara pentru Elevi si Studenti  „V. Voiculescu – Arc de suflet peste timp”, prin intermediul caruia a premiat, timp de 18 editii, tinere condeie din intreaga tara, evaluate, de fiecare data, de un juriu format din profesionisti.

Membru in colectivul de redactie al revistelor „Medicina Familiei” si „Revista Medicala Romana”, dr. Valeriu BISTRICEANU a fost si colaborator permanent al revistelor literare „Cartelul metaforelor” si „Caietele de la Tintesti”, dar si colaborator ocazional al cotidianului online  „SanatateaBuzoiana.ro”.

Valeriu BISTRICEANU a debutat editorial cuSfintii doctori fara de arginti”, iar copiilor, pe care i-a iubit ca un parinte universal, le-a dedicat, in doua editii, revazute si adaugite, volumul „Din lumea povestilor – Povestioare pentru suflete nevinovate”.

Ultima sa carte, volumul de versuri „Saltul in vesnicie”, aparut la Editura „Editgraph”, Buzau, chiar anul acesta, a fost deja comentata favorabil in reviste consacrate (Luceafarul.net, Armonii Culturale, Omniscop etc.) semnate de nume de referinta ale criticii literare actuale.

Despre versurile-testament publicate in acest volum este greu de spus daca au fost scrise ca traire a ultimei parti a vietii sale, ori daca mana, mintes si sufletuli-au fost conduse, transcendenta, de insusi mentorul sau spiritual, Vasile Voiculescu, pentru ca sunt de o profunzime greu de egalat.

Despre aceasta carte, scriitorul si poetul Marin Ifrim spune ca versurile doctorului Valeriu BISTRICEANU l-au convins ca „literatura e o magie care nu tine doar de retorica. E o stiinta pur si simplu. Nu prea mai cred in inspiratie. Limbajul poetic tine pasul cu cel stiintific. Veti gasi, in aceasta carte, toate ingredientele posibile, toate, asezate matur, in corpul nemuritor al limbii romane, cate un pic din fiecare, ca in tabelul lui Mendeleev: stiinte exacte realizate de un om eminamente inghesuit intre manuale de chimie, biologie, anatomie, psihologie etc. Si un sociolog cu detenta de filosof al cotidianului dintotdeauna. Ca sa mai spun despre tendinta religioasa a unor astfel de poeme. (…) Avem aici o pilda zguduitoare de crestinism ca la carte, cum se spune. Sentimentele unui medic tare iubit in Buzau, puse pe notele unor elegii blande. O carte care va fi un reper inclusiv in zona spirituala a operei lui V. Voiculescu. Doi doctori care au tratat poezia in regim ambulatoriu, adica au tinut-o in suflet, la caldura si suferinta tratata.”

 

Si totusi… S-a stins o lumina, dar spiritul sau ramane candela aprinsa peste timp, prin tot ce a fost si a facut intr-o viata, ca medic, ca OM, cel care a fost VALERIU BISTRICEANU.

Dumnezeu sa-l odihneasca in pace si sa-i mantuiasca sufletul sau unic…”

 

 

Lumină și credință

 

Când am trimis acest volum de versuri unor specialiști în creație literară, am avut surpriza să primesc imediat câteva recenzii. Unele deja au fost publicate în reviste de specialitate, altele au sosit după dispariția autorului. În continuare, reproduc textul profesorului Stelian Grigore, un scriitor și publicist, pe care, cu o admirație sinceră, domnul doctor Valeriu Bistriceanu îl iubea, ca pe un tată spiritual. Nu era întâlnire și discuție în care să nu mă întrebe: ”Ce mai face domnul profesor? E un om deosebit!…” În ultimele luni, nu aveam alt răspund decât să-i spun că domnul profesor e mai mereu în satul său natal, la Puchenii-Moșneni de Prahova, lângă mama sa, Constandina Grigore, văduvă de război, care, de-o mai ține-o Cel de Sus sănătoasă, pe data de 18 august va împlini 101 ani! Scriu aceste rânduri azi, duminică, 14 mai 2017. Am vorbit cu Grigore Stelian acum câteva minute. E lângă mama sa, la căpătâiul ei. E bolnavă…Dumnezeu știe ce-o fi cu ziua de mâine. Nici acum nu cred că doctorul Valeriu Bistriceanu nu mai e printre noi. Azi am ieșit în oraș cu fiul meu Valeriu. Are 13 ani, e clasa a V-a la Școala Gimnazială ”Ion Creangă”. Cum am mai spus, e botezat de familia dr. Anca și Valeriu Bistrceanu. Un copil norocos căruia i-am explicat, mergând prin oraș și prin magazine, că moștenește un nume care îl obligă să țină ”steagul” sus. M-a întrebat o sumedenie de lucruri despre nașul său. La slujba de înmormântare a stat cuminte, lângă sicriu, două ore. Îl apreciez pentru acest gest. Și i-am tot povestit cine a fost medicul și omul Valeriu Bistriceanu. I-am vorbit și despre domnul Grigore, drept exemplu de om care poate fi luat ca model, ca și domnul doctor.

Aflat la Puchenii-Moșneni, Stelian Grigore, pe data de 15 aprilie 2017, mi-a trimis un text pe care, spre deosebire de altele, dr. Bistriceanu nu a mai avut ocazia să-l citească, murind peste două săptămâni! Într-un fel, mă simt vinovat. Textul e scris ”de mână”. Puteam să-l culeg și să-l public în vreo revistă, sau să i-l arăt domnului doctor. Am crezut că va fi timp pentru toate. N-a fost să fie. Redau în întregime articolul colegului mei Stelian Grigore, intitulat ”Lumină și credință”:

 

„După acele emoționante povestioare pentru copii, <Din lumea poveștilor>, domnul doctor, Valeriu Bistriceanu, vine să ne înbogățească și să ne încânte spiritual cu cartea de versuri , <Saltul în veșnicie>, chiar de Sfintele Paști: <Am avut un vis minunat./ Se făcea că Domnul Iisus m-a întrebat:/ – Fiule, ce să-ți dau să lași moștenire?/Cere-mi orice!/ Aș vrea, Doamne, un nume pe o carte./Din clipa aceea/Inima mea a îmbrăcat haina bucuriei/ Și sufletul meu trăiește în Paradis> (”Moștenirea”, pag. 60). Cu negrăită satisfacție sufletească, am citit versurile acestei cărți admirabile, versuri ce-și au izvorul într-o minte luminată, care și-a aflat sălașul, în adâncul unei inimi curate: <Rătăcesc pe marea de lumină./Simt că plutesc./Mă mir și nu înțeleg/ cum pot păși pe ape…/ O briză divină îmi mângâie obrajii/ Și mă poartă spre Paradis./Freamătul valurilor/îl simt în adâncul inimii./ Un val uriaș de lumină/se izbește de întuneric./Eu mă trezesc pe malul mării/zidind cuvinte pe nisip> (”Valul”, pag. 36). M-am regăsit în scrisul său, născut din profundele trăiri ale unui suflet generous, iubitor de semeni. De la primul vers și până la ultimul, am fost, pur și simplu, captivat, retrăind emoțiile poetului: <Doamne, m-ai învățat/Să-mi iubesc aproapele./Toți oamenii sunt frații tăi,/mi-ai spus./Te-am ascultat, îi iubesc/cu toată ființa mea./Le-am dat necondiționat/toată dragostea mea./I-am oblojit și nu am spus/nu am timp/Mi-ai dat timp/Și-ți mulțumesc./E adevărat,Doamne?/ Homo hominis lupus est/De e vrerea Ta/ Transformă-mă în vârcolac,/să rămână numai oameni> (”Vărcolacul”, pag. 23). Această carte, măiestrit întocmită, este plină de lumină și prospețime, având, pentru cei care o citesc, valoarea unui adevărat îndreptar întru credință și adevăr, susținând și promovând valorile creștin-ortodoxe: ”De la Facerea lumii/Omul visează să îmbrățișeze/Fericirea pierdută./Aleargă și tot aleargă/Și nu înțelege de ce/Nu reușește./Citește, omule, cele 10 porunci!” (”Visul”, pag. 65). Poetul s-a născut în credința în Dumnezeu, apoi și-a asumat-o, din fragedă copilărie, pe întreg parcursul vieții, căpătând, astăzi, la respectabila vârstă, profunzime și intensitate: <M-am născut în grădina Maicii Domnului,/loc binecuvântat, pe o Gură de Rai./ Am respirat credință pură/și m-am împărtășit cu speranță/ din trupul Domnului Iisus./Rugăciunile mele au strălucit/în zborul spre cer./Sufletul meu s-a luminat/și a îmbrăcat hainele curcubeului/sub Acoperământul Maicii preacuvioase> (”Grădina Maicii Domnului”, pag. 37). Este surprinzător, prin reflecțiile sale asupra realităților cotidiene sau asupra stărilor sufletești, trăite de fiecare dintre noi: <Maimuțe hidoase degenerate din adevărați giboni,/ați umplut scena politică a zilelor noastre./Nu ați învățat nimic pe parcursul mileniilor./Vă încrâncenați să ne otrăviți viața./În zadar s-a sacrificat Fiul Omului/pentru a mântui sufletele voastre./Locul vostru este în Iad/și de credeți că veți adduce Iadul pe pământ,/vă înșelați amarnic>. (”Gibonii”, pag. 35) sau <Freamăt de codru/Vuiet de valuri/În calea cărora stați voi,/Lichele ordinare/Ne-ați întunecat orizontul/Ați furat speranța copiilor/Scursuri politice/Zoaie la masa istoriei//Nu uitați/Poporul nu e tagma jefuitorilor> (”Țara” – pag. 62). Ne fascinează, prin acuratețea expresiei și prin bogăția de idei, dar ceea ce trebuie reținut este că stihuitorul reușește să ne demonstreze că adevărata poezie nu poate să existe fără credință în Cel de Sus: <Am bătut cu sfială la ușa Ta de speranță./Mi-ai deschis și m-ai primit în lumea Ta de lumină./Sufletul meu s-a îmbrăcat în straie de lumină/Am pornit către un nou orizont./Mi-ai dăruit un sac  în care aleargă neîncetat/cuvintele./Oamenii se nasc și mor înveșmântați în poezie>. (”Poarta” – pag. 100). A fost necesar să treacă o perioadă mai lungă de timp, spre a se filtra ideile poetice ale acestui remarcabil creator de frumos, pentru ca, astăzi, să ne impresioneze, atât de plăcut: <Trup de lumină./M-ai însoțit pe calea vieții./M-ai ajutat să-mi port/geamantanul cu vise/pe căi nebănuite./Acum m-am oprit o clipă,/așezat pe valiza cu vise/Îmi ești alături și-ți mulțumesc>. (”Îngerul păzitor” – pag. 101). Marelui nostru prieten, Dumnezeu i-a dăruit har, atât pentru a ne tămădui și alina durerile trupești, dar și pentru a ne bucura și a ne înfrumuseța sufletele, prin sfântul cuvânt”

Puchenii-Moșneni, Prahova, 15.04.2017                            Stelian Grigore

 

 

 

OGLINDIRE ÎN OCHI DE FÂNTÂNĂ

(incursiune în lirica lui Valeriu Bistriceanu,

volumul “Salt în veşnicie”)

de Traian Gh. Cristea, apr.2017 

 

 

Din valurile unor vremuri tulburi în care suferinţa şi sărăcia îl curtează pe omul liber, conştiinţe  artistice pătrunse de luciditate ivesc creaţii poetice tulburătoare.

Dintre volumele de poezie care ne-au picat în mână anul acesta, ne-a  reţinut atenţia cartea lui Viorel Bistriceanu intitulată “Saltul în veşnicie”(Editgraph, Buzău, 2017). Versurile descoperite în cuprinsul acesteia au farmecul marilor creaţii lirice prin tonalitate şi mesaj şi te cuceresc volens nolens.

Volumul poetului numit mai sus conţine 106 pagini şi  reu-neşte între copertele sale  piese lirice care ilustrează, în principal, atât drama autoinvestigării, cât şi dezămăgirea pricinuită de existenţa unor vicii morale din sânul societăţii contemporane.  Aceste două coordonate sunt abordate cu talent şi luciditate  prin prisma unui spirit însetat de lumină şi adevăr.

În jurul temei generale, gravitează motive şi teme pătrunse de sobrietate precum: poezia  ( tămadă a urâtului), înfierarea lichelismu-lui politic, viaţa, evadarea în “noaptea veşniciei” , iubirea şi credinţa (căi  de purificare a fiinţei umane).

Pentru a da consistenţă afirmaţiilor de mai sus, vom ilustra  cu aspecte persuasive câteva dintre  direcţiile tematice nominalizate.

Bucuria existenţei unei lumi a poeziei constituie o tămadă pentru eul poetic. În această lume se simte scos ,,din disperare”. În ce constă esenţa acestei lumi, cum poate fi ea definită, ne-o spune chiar vocea creatorulu; iată cum o percepe ochiul acestuia: “O lume generoasă, blândă/ ce dăruieşte deopotrivă/ lumină şi întuneric.” Metafora valsează în lumea poeziei, dând aripi cuvintelor . Da, este lumea “îmbrăcată-n/ parfum de flori./ Muguri de nemurire./ Flori ale Paradisului./ Flori de mucegai./” (…) “E o Mare înspumată/ ce freamătă-n furtună,/ de  inima-ţi tresaltă.”

Sunt versuri care amintesc de viziunea argheziană asupra universului poeziei: ”Poezia e însăşi viaţa, e umbra şi lumina care catifelează natura şi dă omului senzaţia că trăieşte cu planetele lui în cer.”

Valeriu Bistriceanu îşi  încheie  monologul  cristalin în sobră tonalitate spunând despre fascinanta lume a poeziei: “E o minune a vieţii./ E calea ta spre nemurire.”  ( “LUMEA POEZIEI”)

O confesiune amară reliefează teama şi în acelaşi timp respectul faţă de cuvânt; să însemne aceastea un posibil coman-damentul poetic? Sesizăm aici o undă subtilă de culpabilizare a celor care torturează cuvintele; pătrunderea într-o altă dimensiunea a existenţei stă sub semnul uimirii şi stârneşte interogaţia: “Am rătăcit drumul  şi uneori îmi pare/ Că am ajuns într-o lume în care trăiesc/ călăii cuvintelor./ Stau şi mă crucesc, nu-mi vine să cred/ şi sper în-tr-o lume în care să fie interzisă/ schingiuirea cuvintelor./ Este oare o rătăcire sau doar un vis?”( “LUMEA POEŢILOR”)

Păşim pe teritoriul unui alt registru tematic. Aci constatăm că Ochiul lucid al poetului lăcrimează observând destinul nedrept al unui popor plin de virtuţi; politicienii lacomi, însetaţi de putere şi chivernisire materială, sunt vizaţi în mod  direct: “Maimuţe hidoase degenerate din adevăraţii giboni,/  aţi umplut scena politică a zilelor noastre.” Rechizitoriul este aspru, necruţător: “Nu aţi învăţat nimic pe parcursul mileniilor,/ V-aţi încrâncenat să ne otrăviţi viaţa./ În zadar s-a sacrificat Fiul Omului/ Pentru a mântui sufletele voastre.” Avertismentul din final este ferm şi sună ca un verdict al istoriei: “Locul vostru este în Iad/ şi de credeţi că veţi aduce Iadul pe Pământ, vă înşelaţi amarnic” (“GIBONII”)

Asemenea atitudine nu poate veni decât din partea unei fiinţe neîntinate, lucide, conştiente că politicianismul corupt este o plagă împiedicând progresul ţării. Nu greşim când afirmăm că versurile citate exprimă sintetic aceleaşi convingeri pe care filozoful Gabriel Liiceanu le exprima cândva într-un APEL. Lichelelor politice li se spunea de la obraz: <<Nu mai apăreți la televiziune. Nu mai scrieți în ziare. Nu vă mai ridicați glasul decât pentru o scurta căință, căci altfel îl ridicați din nou în minciună.

Lăsați cuvintele să spună ceea ce spun; nu mai folosiți o vreme vorbele “demnitate”, “libertate”, “conștiință”, “dreptate”, “popor”. Nu asasinați aceste cuvinte.(…)>> (“Gabriel Liiceanu, “Apel către lichele”, 30 decembrie 1989 )

Poezia lui V.Bistriceanu este departe de a fi un discurs de complezenţă;  textul  degajă o sinceră înverşunare pe calea monolo-gului liric plin de năduf. Da, este năduful pe care lichelele politice   l-au strecurat în sufletul speranţelor noastre. Acestor lichele poetul le spune de la obraz: “Freamăt de codru/ Vuiet de valuri/ În calea cărora staţi voi/ Lichele ordinare/ Ne-aţi întunecat orizontul/ Aţi furat speranţa copiilor/ Scursuri politice/ Zoaie la masa istoriei/ Nu uitaţi/ Poporul nu e tagma jefuitorilor.”  (“Ţara”)

Concepţia despre traseul existenţial parcurs de poet, despre viaţă în general, este sugerată fără enfază, fără zorzoane stilistice; este un discrs liric asemănătoar unei spovedanii. Recitindu-i piesele lirice ne-am amintit de cuvintele lui Pedro Salinas: “Poeţii pot fi definiţi ca fiinţe care ştiu cel mai bine să spună ce-i doare.” Confesiunile se îndreaptă către Atotputernicul nu de pe poziţia unui învins, ci a unui optimist care înfruntă viaţa îmbrăcat în haina de logodnă cu  Speranţa. Marile adevăruri sunt rostite simplu. Nu puţine sunt poeziile cu tonalitate psaltică: “Stau uneori mirat pe prispa vieţii/ Şi mă întreb/ Răbdarea Ta Doamne e oare infinită?”

Conştiinţa de sine bate la poarta adevărurilor sacre, pentru revigorare: “Ne-ai zămislit din lut şi apă vie/ În covata nemuriri Tale./ Fără de început şi fără de sfârşit/ Peste tot parfum de pâine coaptă./ Mă îmbrac în speranţă şi/ Păşesc hotărât mai departe.”          ( “FACEREA”)

Recitirea celor şapte versuri din poezia “JOCUL” are efecte primenitoare. Imaginarul poetic transpune cititorul  într-o nouă di-mensiune în care receptarea mesajului pendulează:  “Într-o grădină a florilor de ghiaţă/ Cineva împrăştie fulgi de zăpadă/ Ce dănţuiesc fără de încetare./ Lumini şi Umbre ce sclipesc/ Când dispar în razele Soarelui.”  Să fie oare o definiţie metaforică a vieţii sau un crez existenţial? Oricare ar fi răspunsul un lucru este cert: finalul discursului poetic poartă pecete aforistică: “Viaţa e un joc al fulgilor de zăpadă,/ Iubire veşnică, adevăr absolut.”

Suflet luminos, spirit cugetător, poetul găseşte în poezie antidotul disperării ce tulbură cursul vieţii: ,,Am bătut cu sfială la uşa ta de speranţă./ Mi-ai deschis şi m-ai primit în lumea ta de lumină./ Sufletul meu s-a îmbrăcat în straie de lumină/ Am pornit către un nou orizont.” Acesta este darul miraculos al creaţiei poetice în care aleargă zglobii cuvintele, alungând întunericul de pe câmpul exis-tenţei supusă legilor ce-o guvernează: ”Mi-ai dăruit  un  sac în care aleargă neîncetat cuvintele./ Oamenii se nasc şi mor  înveşmântaţi în poezie.” ( “POARTA”)

Dispoziţia pentru paradisul pierdut(tinereţea)se mută în cântul disperat  şi într-un dor fără leac: “Copac desfrunzit/ În viforul iernii/ Înalţ braţele/ Şi implor cerul/ Îmi cânt disperat dorul/ De Primăvara Vieţii/ Şi te aştept…” (“PRIVIND ÎN TRECUT”)

Şi ca un bătrân înţelpt, trecut uneori prin ghimpii vieţii, în căutarea fericirii rătăcite pe meleagurile trăirii, poetul ne aminteşte drama zadarnicei căutări: “De la Facerea lumii/ Omul visează să îmbrăţişeze Fericirea pierdută./ Aleargă şi tot aleargă/ Şi nu înţelege de ce/ Nu reuşeşte”. Soluţia o dă ultimul vers care sună ca un îndemn părintesc: “ Citeşte omule cele 10 porunci!”  (“ VISUL”)

Marea trecere este văzută de poet ca un zbor către “niciunde”. Adevăr axiomatic-predestinarea omului de a fi trecător  pe acest pă-mânt nu-l decepţionează pe autorul poemului “PREDESTINAREA”, ci îl determină să cugete cu calm, asumându-şi condiţia, destinul. Semnele plecării sunt fireşti: “O ultimă suflare de viaţă/ Se simte adiind/ În noaptea toamnei târzii.”  Zbaterea, rezistenţa şi opoziţia în faţa legii implacabile sunt inutile: “Bătăile de aripi/ Ale nervurilor frunzei/ Strigă cu disperare după ajutor.” Deznodământul este acelaşi pentru toate fiinţele: moartea: “Mimic nu o poate ajuta./Desprinsă din viaţa Planetei Pământ/ Ea zboară către niciunde.”

Plecarea din ambientul teluric  este trasfigurată emoţionant: “Cineva mi-a furat aripile/ Şi m-a lăsat pieton./ Calea spre Marea Trecere / A rămas o banală trecere/ De pietoni fără capăt,/ Cu marcajul cam şters.” ( “TRECEREA”)

Descrierea poetică a unui peisaj static, imaginat dincolo de hotarele vieţii, pregăteşte instalarea unui netimp într-un tărâm  bizar şi totuşi seducător: “Totul pare încremenit/ În nemurirea unui timp nedefinit./ Mă apropii şi sunt surprins/ De cântecul vrăjit necântat al sirenei/ Ce mă simte şi mă cheamă/ Pe tărâmul de dincolo de ape./ Totul este atât de suav şi îmbietor.” Surprinde aici ineditul  senti-mentului înălţării prin pătrunderea în abisul veşniciei: “Şi simt că mă înalţ cufundându-mă./ Păşesc vrăjit în adâncimile veşniciei.” (“LACUL”)

Moartea  este în viziunea acestui creator  o trecere într-o altă lume;  este lumea ce aparţine “crinilor albi”.  

În alt poem, imaginarul poetic se înscrie în sfera unui fantastic surprinzător prin dimensiunea spaţială; el impresionează totuşi prin inedit, fiind cu totul aparte, prin dominaţia nonculorii alb: “Pe o stradă albă, îngustă din Calea lactee,/ pavată cu sclipiri albe de diamant/ Printre căsuţele albe făcute din stele/ Trece un dric alb tras de cai albi./ Totul în jur e de un alb imaculat/ Cerul e alb, noaptea e albă./ E Marea Trecere în lumea  crinilor albi.” (”MAREA TRECERE”)  

O altă dimensiune tematică din acest volum invită cititorul în sfera introspecţiei, relevantă pentru definirea configuraţiei interioru-lui sufletesc al poetului.

Suferinţa în atmosfera spitalului crează cale liberă eului liric spre  autoinvestigare. Imaginilor vizuale  li se alătură o imagine ol-factivă care conferă versurilor forţă sugestivă:

“Brusc mă trezesc în alt univers/ Pe un pat de spital ruginit şi şchiop/ În aşternuturi jegoase şi rupte/ Cu miresme de mucegai./ Orizontul unui zid scorojit.” Credinţa este sursa înăţării şi un ajutor pentru materializarea acesteia îl constituie rugăciunea: “Cad în genunchi în faţa icoanei/ Cu chipul tău singurul lucru frumos/ Din acel univers/ Prin rugăciunea mea fierbinte/ Mă înalţ sus, tot mai sus.”(“BOALA”)

Iubirea şi credinţa se împletesc în mozaicul liric al creaţiilor lui V.Bistriceanu. Muza poetului îi alină suferinţe şi doruri, îi “mângâie sufletul/ şi-l face să zboare în infinitul speranţei,/ într-o lume a iubirii veşnice.” Numai această iubire poate tămădui, poate dărui cât de cât linişte: “Îmi înving patimile şi o mângâi/ cu privirea şi cu vorba./ Ne contopim/ într-o fericire veşnică.” (“MUZA”)

Din iubire şi credinţă izvorăşte puterea acestui poet de a se întoarce în timp şi de a intra în lumea inocenţei, destăinuidu-şi bucuria prunciei: “Am vârsta de 4 ani, sunt în pantaloni/ scurţi în mijlocul unei camere plină cu/ jucării: maşinuţe, un tractor, un trenuleţ şi/ un avion ce stă să zboare. Mă urc în/ avionul ce decolează printre norii de/ speranţă şi vis.(…)” ( “LUMEA DIN VIS”)

Optimismul şi dragostea de viaţă irup din una dintre ipostazele sufletului hrănit de “ciripitul copiilor” . Versurile pulsează, respiră seninătate; cuvintele se prind în hora bucuriei: “Trenul meu călăto-reşte în afara timpului./ În vagonul încălzit de ciripitul copiilor/ Bucuria căldurii îmi pătrunde prin toţi porii/ pielii zbârcite./ Simt că întineresc./ Privesc şi nu-mi vine să cred/ Pielea mea se descreţeşte  treptat.”

Comoara sufletească  este inumdată de lumina iubirii, semn că sufletul nu poate îmbătrâni; sărutul încărcat de acest sfânt sentiment este o pecete şi, în acelaşi timp, un zbor. Eul liric îşi mărturseşte  sfânta sa trăire: “Întind braţele să te cuprind/ Vreau să-ţi dau un sărut/ Împachetat în petale de trandafir/ cu broboane de rouă ce strălucesc/ În gândul meu de iubire./ Zbor pe aripi de sărut/ Mă grăbesc către Templul Iubirii.”

Dragostea adevărată, uneori, ignoră realitatea impregnată de trisţeţi şi deziluzii. Dar realitatea unei veritabile iubiri este altceva. În farmecul mirific al acestei sentiment, peisajul te determină la un alt fel de realism. Interogaţia “Cum poţi fi realist într-o iubire?” îşi găseşte un răspuns cuceritor: “Când totul în jurul tău cântă iubirea ./ Când sufletul tău este un cântec de iubire./ Când viaţa ta respiră numai iubire/ şi chipul tău poartă aura iubirii./ Nu poţi fi decât realist într-o iubire.”(“REALIST ÎNTR-O IUBIRE”)

De aceea, poetul nu poate trăi în afara acestui teritoriu minunat, nu poate concepe sensul existenţei fără iubire. Chemarea dragostei este perpetuă, pentru că ea potoleşte setea de primăvară şi dezleagă cântarea  inimii: “Atunci, am pornit să-mi cânt inima,/    mi-am pierdut steaua,/ încercând s-o găsesc.”  Regăsirea înseamnă primul trimf: “La sfârşit m-am regăsit/ când tocmai o tânără fată/ mă sorbea cu nesaţ.” Al doilea triumf îl constituie chemarea luminii: ,,În ciutura mâncată de vreme/ a mai rămas un strop din inima mea/ şi soarele l-a chemat.” Finalul acestul poem  este emblematic pentru destinul uman: “Undeva între cer şi pământ/ m-am regăsit pe copitele cailor,/ plângând iarba strivită-n chemare. (“CHEMÂND IUBIREA”)

Sunt şi momente  dezolante în care eul  liric se simte  cucerit de tristeţe, prizonier în “ propria gară”: “Mi-am dorit dintotdeauna, să am propriul/ meu peron în propria mea gară, în care să/  tragă propriul meu tren.” Însă împlinirea acestei doriţe s-a produs tardiv, “în amurgul timpului” şi atunci constatarea a devenit dureroasă: “la semafoare era altcineva./ Plin de tristeţe am rămas prizonier în/ propria mea gară.”  (“PERONUL”)

Credinţa smerită în puterea dumnezeiască îi este poetului călăuzitoare pe calea luminii. Vămile prin care trebuie să treacă omul în scurta  lui  existenţă telurică, sunt tot atâtea încercări la care este supus.

I s-au împlinit omului multe dorinţe; astfel, dorinţa de exprimare i-a fost satisfăcută prin darul cuvântului “care zideşte”, însă nesăbuinţa l-a condus către descoperirea  minciunii “Care distruge în neascultare.” ; a primit apoi de la Dumnezeu, Grădina Raiului, dar omul lăcomind, a vrut mai mult şi a descoperit “smoala Iadului”. În final, adresarea eului liric este directă şi plină de adevăr: “Omule e simplu/ Credinţa ta te poate mântui.” (“EXPRIMARA”)

Poetul aspirără să evadeze din marasmul cotidian: “Visez la tărâmul luminos al iubirii veşnice./ La grădina Edenului cu sclipiri diamantine/ în întunericul  nopţii.”(“NOAPTEA IUBIRII”)

Dacă Dumnezeu este iubire, tot atât de adevărată este şi apoftegma lui Petre Ţuţea, conform căreia “Fără credinţă, omul ar rămâne un simplu  animal raţional care vine de nicăieri şi se-n-dreaptă spre nicăieri.” Valeriu Bistriceanu simte perfect acest lucru, dar ştie tot atât de bine că fără iertare şi iubire nu este posibilă izbăvirea: “De pe cruce/ Sângele lui Iisus/ Picură neîncetat/  Spre a noastră izbăvire./ El ne cântă / Dulcele cânt al iubirii/ Într-un esperanto/ Al iubirii veşnice/ Pentru om.”( “IZBĂVIREA”)

Eul liric îşi mărturiseşte  iubirea şi credinţa în Mântuitorul, cu smerenie, respirând sub pavăza Sfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu. Căci credinţa tămăduieşte şi iubirea face suferinţa suportabilă. În smerenie şi pace lăuntrică auzim destănuirea: “Am respirat credinţa pură/  şi m-am împărtăşit cu speranţă din trupul Domnului Iisus./ Rugăciunile mele au strălucit/ în zborul lor spre cer./ Sufletul meu s-a luminat / şi a îmbrăcat hainele curcubeului./ sub Acoperământul Maicii preacurate.” ( “GRĂDINA MAICII DOMNULUI”) Este aceasta mărturisirea de credinţă la ceasul suferinţei, îndurate fără lamentaţii, cu demnitate, cu privirea în Sus.

Acest model de conştiinţă senină este binecuvântată. Când îi cere  Ziditorului o cruce, poetul aude : “Crucea ta e pe o carte, /    mi-ai răspuns.” Asfel porneşte “pe drumul veşniciei”, demn că n-a făcut umbră pământului, cuvântului zadarnic atât cât a fost găzduit aici, pe Terra.

Cartea lui Valeriu Bistriceanu este revigorantă din mai multe puncte de vedere, îndemnând la primenire sufletească, în ciuda suferinţelor care chinuie, dar şi înalţă.

Cu certitudine “Saltul în veşnicie” este cartea care va avea rezonanţe adânci în rândul potenţialilor cititori; ei vor descoperi în interiorul volumului feţele poetului aşa cum au fost conturate ele în opiniile lui Gotthold Ephraim Lessing: “Un poet este o lume închisă într-un om… Prin observaţie, el este un filosof şi poate un legiuitor; prin imaginaţie, magician şi creator; prin intuiţie, poet şi poate revelator. Revelator de fapte; el e proget, revelator de idei, el e apostol.”

 

Am recunoscut în această aserţiune profilul poetului Valeriu Bistriţeanu aşa cum se conturează din suma creţiilor aflate în volumul său.

 

 

DIVINITATEA AERULUI

 

de Gheorghe POSTELNICU

 

Am luat cunoştinţă cu versurile lui Valeriu Bistriceanu, când le-a publicat în revista „Luceafărul”, din Botoşani, publicaţie în care mulţi creatori buzoieni îşi găsesc aleanul. Nu mi-am putut stăpâni emoţia artistică şi am transmis câteva aprecieri, pentru că poeziile lui V. B. aduceau o prospeţime pe care autorii consacraţi au părăsit-o de mult, dar şi o fluenţă şi o candoare a gândurilor generate de cultură. Infiltrările discrete de nuanţă expresionistă sporesc fiorul existenţial: „Simt că plutesc. / Mă cufund uneori / în abisul iubirii. / Simt că nu am aer, / mi-aş dori un leac. / Leacul meu eşti tu. / Ce mult te doresc! Te-aş chema, / dar mi-e teamă / că nu-ţi cunosc graiul” („Leacul”). Termenul de referinţă al „Saltului în veşnicie” (2017) rămâne însă sentimentul religios, purificat până la amprenta delicată a unor elegii care se cer citite şi recitite. Un foşnet ca o tăcere cosmică întăreşte singurătatea dureros de melancolică. E o eleganţă în suferinţă, un discurs sfios ordonat pe firul subţire al vieţii: „Doamne, i-ai spus lui Lazăr, / I-aţi crucea ta şi umblă! / Acum că m-ai chemat / în împărăţia ta şi m-am trezit / cu un nume fără cruce. / Dă-mi Doamne o cruce, / te-am implorat. / Crucea ta e pe o carte, / mi-ai răspuns. / Ţi-am mulţumit şi am pornit / pe drumul veşniciei” („Nume fără cruce”). Motivele lirice ale rătăcirii şi întoarcerii sunt definitorii în cele mai multe poeme. „Vina” poetului constă într-un fel de înţelegere târzie a filozofiei vieţii, culpă recunoscută ca o regenerare în univers: „Cad în genunchi în faţa icoanei / cu chipul tău singurul / lucru frumos / Din acel univers / Prin rugăciunea mea fierbinte / Mă înalţ sus, tot mai sus.”

„Saltul în veşnicie” (frumos titlu!) se bucură de compania artiştilor plastici Adina şi Tiberiu Stănescu şi al tinerei Ştefania-Ana, care împodobesc volumul cu sugestive ilustraţii, întărind efectul plastic al unor versuri încântătoare.

 

 

 

Un nume adunat pe-o carte

                                               de Ion Roşioru

 

Unul dintre visurile tainice ale medicului şi omului de cultură buzoian Valeriu Bistriceanu a fost şi acela de a-şi vedea, cum ar spune Magicianul de la Mărţişor, numele adunat pe o carte, iar cartea respectivă se numeşte Saltul în veşnicie (Editgraph, Buzău, 2017). Prefaţa aparţine neobositului, devotatului şi generosului Marin Ifrim şi se intitulează, pe bună şi inspirată dreptate, O carte impecabilă…

Poezia lui Valeriu Bistriceanu exploatează cu evlavie un filon religios şi întreţine un susţinut dialog cu divinitatea care-l onorează pe poet cu graţiile ei nemărginite şi-l ascultă cu infinită răbdare şi înţelepciune. Privind în jur, însă, poetul constată cu amărăciune că acest dialog nu-i entuziasmează deloc  pe cei mai mulţi dintre semenii lui (Şandramaua, Lume în zdrenţe etc.). Dragostea pentru Dumnezeu o implică puternic pe cea pentru femeie care, la rându-i, o intensifică pe cea dintâi şi o veşniceşte în decinde mioritică unde moartea e doar revenire în elementele fundamentale ale firii vegetale şi minerale (Chemând iubirea). Întâlnim în discursul poetic al lui Valeriu Bistriceanu o imensă dorinţă de contopire cu elementele universului. Drept care extincţia nu-l mai înspăimântă atâta timp cât ea e privită cu seninătate şi c-o pace interioară care-l ridică pe om deasupra condiţiei sale umane (Ferestrele paradisului). Dintre elementele fundamentale un loc aparte îi este acordat apei, în sintagme precum: lacul codrului, Fântâna Raiului, oceanul de speranţe, apa curgătoare numită Destin, apa vie a cuvintelor nemuritoare, scăldătoarea dătătoare de nemurire, furtuna de întuneric de pe marea mea, marea de întuneric ce miroase a smoală topită, marea de tristeţi revărsate pe pământ, paharul vieţii mele, cascada de la locul eşafodului, florile de gheaţă, fulgii de zăpadă, dulcea apă a uitării, fântâna arteziană din faţa lăcaşului etc. Credinţa şi refugiul în iubire  constituie o terapie unică de supravieţuire: „Mă trezesc din coşmarul cotidian,/ Vreau să visez şi nu pot./ Îmi caut busola în sertarul secret al inimii/ şi nu o găsesc./ Mă arunc disperat în braţele tale/ Mă contopesc cu nemurirea/ şi sorb cu nesaţ din tine” (În braţele tale). Respectiv: „Simt că plutesc./ Mă cufund uneori/ în abisul iubirii./ Simt că nu am aer,/ mi-aş dori un leac./ Leacul meu eşti tu./ Ce mult te doresc!/ Te-aş chema/ dar mi-e teamă/ că nu-ţi cunosc graiul” (Leacul). Ceea ce contează în acest univers e nesfârşita germinaţie şi sentimentul perpetuităţii în ciuda tuturor metamorfozelor pe care omul le suportă cu înţelepciune şi stoicism: „Copac desfrunzit/ În viforul iernii/ Înalţ braţele/ Şi implor cerul/ Îmi cânt disperat dorul/ De Primăvara Vieţii/ Şi te aştept…” (Privind în trecut). Poezia acestui tulburător poet este un nesfârşit imn  închinat dragostei fără care nimic nu e (Zbor).

Poetul nu ocoleşte nici peisagistica politico-socială cu trimiteri la totalitarismul comunist românesc când procurarea hranei de subzistenţă cotidiană devenise o adevărată aventură, românii irosindu-şi timpul şi energia pe la cozi interminabile (Viitor îmbuteliat). Dar şi astăzi trăim într-o lume absurdă, acest concept fiind definit astfel: „O ţară în care ticăloşii se plimbă/ În libertate şi oamenii cinstiţi sunt/ băgaţi în puşcării insalubru” (Absurdul). Sau: „Pe o corabie imaginară// Ce pluteşte-n derivă/ Pe un ocean de speranţe/ Cu echipajul cufundat în beţie/ Are loc invazia şobolanilor./ Rozătoare feroce/ S-au revoltat şi au început/ Să roadă bijuteriile echipajului/ Urlete de groază/ Au umplut universul” (Revolta şobolanilor). Pe aceeaşi linie demascatoare a tarelor unei societăţi a bunului plac al aşa-zişilor aleşi ai neamului se situează poeme precum Hoţii sau Mineriada. Poetul simte că prin scrisul său angajat poate juca un rol exorcizator, contribuind astfel la debarasarea societăţii de răul care ne ademeneşte cu ispitele lui diavoleşti de tot soiul şi de toată viclenia (Demoni de fum, La vânătoare). Una din rugăciunile poetului este ca Dumnezeu să-i dea puterea să stârpească însăşi cauza răului din lume (Vârcolacul). Tonul unor astfel de poeme are nu o singură dată tensiune pamfletară: „Freamăt de codru/ Vuiet de valuri/ În calea cărora staţi voi/ Lichele ordinare/ Ne-aţi întunecat orizontul/ Aţi furat speranţa copiilor/ Scursuri politice/ Zoaie la masa istoriei/ Nu uitaţi <<Poporul nu e tagma jefuitorilor>>” (Ţara). Poetul nu-i poate ierta nici pe cei care vând străinilor pădurile seculare ale României: „Toată lumea-l condamnă pe tăietorul de lemne/ Biet analfabet, tu nu ai nicio vină, nu faci/ decât ceea ce ţi se spune./ Numele tău e supus oprobiului public,/ totul în zadar. Codrul trage să moară./ Cozile de topor ar trebui chemate în/ instanţă, la judecata codrului ce freamătă/ în durere” (Vânzătorul de ţară). Poetul e un justiţiar care ştie să-l absolve pe cel manipulat şi să-l acuze pe manipulator. Tăietorului de lemne din poemul aci reprodus i se poate alătura şi minerul la fel de nevinovat adus cu turma în câteva rânduri să-i cotonogească pe locuitorii capitalei abia debarasate de dictatura comunistă: „În subteranele vieţii staţi voi vietăţi fără ochi,/Condamnaţi la un veşnic întuneric nu vă/ pasă de lumină./ Vă lipsesc ochii să puteţi vedea lumina şi/ credeţi că lumina vrea să vă omoare, aşa vi s-a spus./ Aţi fost scoşi din galeriile voastre insalubre/ şi reci şi aruncaţi într-o luptă nedreaptă cu/ lumina/ O luptă fără învingător” (Mineriada).

Există în poemele lui Valeriu Bistriceanu şi momente când sentimentul de deznădeşte e mai puternic decât cel de speranţă, poetul fiind copleşit de gândul că paşii i se apropie inevitabil de capătul drumului (Zâna Măseluţă). Şi chiar dacă ştie că va poposi în paradis şi că va purta aripi de înger, poetul se desprinde greu de această lume pe care o îndrăgeşte necondiţionat cu toate bunele şi relele ei: „Se făcea c-am ajuns în Rai./ Au început să-mi crească aripi./ M-am uitat nedumerit în jurul meu. Oare unde va trebui să zbor?/ Doamne cât te iubesc!/ De ce trebuie să plec?” (Îngerul). Îndoiala intervine pe fondul lucidităţii care-l determină să nu mai dea crezare celor ce-l amăgesc, cum se întâmplă de obicei la modul cel mai ipocrit cu putinţă, că marea trecere li se întâmplă doar altora: „Pe cale, am întâlnit o vrăjitoare./ Mi-a promis o ardere veşnică/ dar m-a minţit./ Flacăra din candela vieţii mele/ abia mai pâlpâie./ Uleiul e pe sfârşite./ Ce bine că nu am crezut-o” (Vrăjitoarea). Timpul evocat e unul prin excelenţă creştin. Lumea de dincolo este inevitabil una mai dreaptă şi mai bună, iar pentru această linişte şi pace primordială se cuvine să-i aducem cuvinte de mulţumire Creatorului Suprem care s-a gândit în mărinimia lui incomensurabilă şi la această alternativă fără de care abisul n-ar mai putea fi escaladat (Prăpastia). Cele mai multe poeme sunt prilejuri de mulţumire pentru destinul pe care l-a traversat într-un spaţiu şi-ntr-un anumit timp: „M-am născut în Grădina Maicii Domnului,/ loc binecuvântat, pe o Gură de Rai./ Am respirat credinţa pură/ şi m-am împărtăşit cu speranţă/ din trupul Domnului Iisus/ Rugăciunile mele au strălucit/ în zborul lor spre cer./ Sufletul meu s-a luminat/ şi a îmbrăcat hainele curcubeului/ sub Acoperământul Maicii preacurate” (Grădina Maicii Domnului). Rugile poetului vizează alteori trăirea intensă, „arderea de tot”, cum ar spune Ileana Mălăncioiu, caz în care popasul final va fi prin excelenţă unul edenic reconfortant: „Te rog, Doamne, nu-mi a cât pot duce./ Nu vreau să trec prin viaţă ca melcul./ Dă-mi, Doamne, puterea să zbor în înaltul/ cerului, să-ţi pot vedea chipul, să-mi adap/ sufletul din Fântânile Raiului” (Puterea). Rugăciunea poetului bolnav pe un pat de spital capătă, prin simpla rostire, forţa levitaţiei (Boala).

Tema morţii iminente se sublimează într-o aluzie culturală arhicunoscută de la bătrânul Homer încoace, cu toate că, păstrând proporţiile, din modestie, marea lui Ulysse e aici un lac dintr-un codru românesc, poate chiar eminescianul lac al codrilor albastru:  „Mă apropii şi sunt surprins/ De cântecul vrăjit necântat al sirenei/ ce mă cheamă/ Pe tărâmul de dincolo de ape” (Lacul). Tema zborului e una intrinsecă iubirii zămislitoare de fericire, iar invocarea muzei, fie ea şi de catifea, nu i se pare niciodată de ajuns (Muza). Adiacentă temei zborului, inclusiv a levitaţiei, este ce a galopării pe murgul înspumat (Perpetuum mobile).

Unele poeme au o tematică istorică, prin ele delicatul poet purtându-ne spre timpul formării poporului român şi a limbii sale a cărei expresivitate şi frumuseţe rămân unice şi dăinuitoare (Dacul). Dar poetul nu oboseşte să se întrebe dacă nu am fi meritat, ca popor, un alt destin: „Deşi nimeni nu şi-a dorit-o,/ naşterea poporului meu/ S-a făcut cu forcepsul./ Pe cale de consecinţă/ Ne urmăreşte/ Fără preget spre veşnicie/ Trauma  naşterii” (Născut cu forcepsul).

Atenţia cuvenită i se acordă şi temei scrisului. Lumea poeziei e una de refugiu vindecător din urâţenia cotidiană: „Există oare?/ O Lume-n care/ Primeşte fiecare/ Totul de la Soare./ Răspunsul nu mă doare,/ ba chiar mă scoate, acum,/ din disperare./ O lume generoasă, blândă/ ce dăruieşte deopotrivă/ lumină şi întuneric./ O lume îmbrăcată-n/ parfum de flori./ Muguri de nemurire./ „Flori de mucegai”/ E o Lume blândă şi suavă/ ce liniştea-ţi aduce./ E o Mare înspumată/ ce freamătă-n furtună,/ de inima-ţi tresaltă./ E o minune a vieţii./ E calea ta spre nemurire” (Lumea poeziei). La antipod, poetul nu-i poate ierta pe schiloditorii de limbă românească pură şi cristalină ca apa de izvor: „Am rătăcit drumul şi uneori îmi pare/ Că am ajuns într-o lume în care trăiesc/ călăii cuvintelor./ Stau şi mă crucesc, nu-mi vine să cred/ şi sper într-o lume în care să fie interzisă/ schingiuirea cuvintelor./ Este doar o rătăcire sau doar un vis?” (Lumea poeţilor). Pentru Valeriu Bistriceanu, „Oamenii se nasc şi mor înveşmântaţi în poezie” (Poarta).

Intertextualist cât să atragă, precum altădată George Bacovia, atenţia asupra companiei poetice ilustre căreia doreşte şi reuşeşte să-i aparţină, suavul şi, totodată, tonicul Valeriu Bistriceanu, intelectual de atitudine civică, se solidarizează cu înaintaşi care-i fac cinste şi simte că le aparţine matriceal: Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi. Nu ne rămâne, în final, decât să subscriem la diagnosticul pe care i-l pune în cunoştinţă de cauză, prefaţatorul: „E poet până în măduva oaselor. Scrie versuri ca şi cum ar da reţete pentru farmaciile sufletului. Am mai spus acest lucru. Sunt impresionat şi solidar cu fiecare literă din această carte înaltă, abisală, profundă şi prea umană ca să nu te determine să ai nevoie de un suflet în plus”.

(fragment dintr-un viitor volum dedicat dr. Valeriu Bistriceanu)

 

Marin IFRIM

 

                                                                                                    

 

 

 

 

 

 


Despre IFRIM Marin

Născut la 1 Decembrie 1955, în comuna Bălăceanu, jud. Buzău. Studii: Şcoala Profesională de Chimie Brăila, Liceul Agricol Buzău, Şcoala tehnică de maiştri Buzău, Facultatea de Istorie, Muzeografie şi Arhivistică – Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, Asociaţia Bucureşti, din 1998.

Cărţi publicate:
.”Spre oraşul cu un milion de ferestre”, versuri,Ed.”Litera”, Bucureşti, 1986.
.”Curentul marin”,versuri”, Editura „ŞI”, Buzău, 1995.
.”Alfabet de tranziţie”,versuri”, Biblioteca Judeţeană „V.Voiculescu”, Buzău, 1995.
.”Însemnări despre literatura buzoiană actuală”,critică şi istorie literară, Ed.”Porto Franco”, Galaţi, 1996.
.”Fotografii cu cântec”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001.
.”Incursiuni în viaţa unui actor.George Mihalache-Buzău”, monografie,Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001.
.”Poeme”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2003.
.”La spartul târgului”, proză scurtă, Ed.”Anastasia-Ina”, Buzău, 2004.
.”Lamentaţii de mucava”, proză scurtă, Ed.”Anastasia-Ina, Buzău, 2004.
.”Suprafaţa lucrurilor”,versuri, Ed.”Rafet”, 2004.
.”Scriitori buzoieni şi scriitori din ţară”,critică literară,două ediţii, Ed.”Rafet”,Râmnicu Sărat, 2oo6.
.”Fiecare cuvânt pentru Nicolae Pogonaru”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2006.
.”Monografia comunei Bălăceanu”,coautor, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007.
.”Gloria locală”, antologie de versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007.
.”Portrete în bleu’Marin”, tablete literare, Ed.”Raluca”, Buzău, 2008.
.”Trilogia efemerităţii”, antologie de proză scurtă”, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2008, 450 pag.
.”Circum stanţe”, tablete literare, Ed „Rafet”, Rm. Sărat, 2009, 120 pag.
.”Nume şi cărţi”, critică literară, „Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2009, 100, pag.
.„Din capitala mondială a anonimatului”, antologie de versuri, Ed. Tipomoldova, colecţia „Opera Omnia”, Iaşi, 2011.
.” Cântec pentru cel care se râmnicereşte”, selecţie critică din opera lui Constantin Marafet”, Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2011, 194 pag.
.”Săptămâna de sare”, versuri, Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2011, 67 pag.
.”1989. Cartelul metaforelor”, Ed. Editgraph, Buzău, 2012, 79 pag.
.”Scrisori din Anglia”, corespondenţă, Ed. Editgraph, Buzău, 2013
.”Cu vaporul prin deşert”, pamflete politice, eLiteratura, Bucureşti, 2014, 268 pag.
.”Vid reîncarnat – Reincarnated void”, ediţie bilingvă română-engleză, Ed. Editgraph, Buzău, 2014
.”Invitaţie la vals literar”, interviuri, Ed. Caracter Print, Buzău, 2014
.”Blocat în lift, spre cer”: puzzle lirico-est-etic, Ed. Teocora, Buzău, 2015
.”În sângele ploii”, versuri, Ed. Teocora, Buzău, 2016, 62 pag.
.”Cartea de muncă”, Ed. Teocora, Buzău, 2016.

Referinţe critice: Geo Vasile, Nicolae Băciuţ, Radu G. Ţeposu, Passionaria Stoicescu, Dan Silviu Boerescu, Magda Ursache, Dumitru Ion Dincă, Stan Brebenel, Ionel Necula, Gheorghe Postelnicu, Titi Damian, Ion Murgeanu, Dumitran Frunză, Nistor Tănăsescu, Alex. Ştefănescu, Lucian Chişu, Dan Giosu, Ion Roşioru, Elena Radu, Gheorghe Neagu, Nina Neagu, Alexandru Spânu, Georgică Manole, Gheorghe Andrei, Florentin Popescu, Dorel Istrate, George Vioreanu, Gheorghe Ene, Tudor Cicu, Corneliu Vasile etc.

Secretar general al Asociaţiei Culturale „Renaşterea Buzoiană”.
Redactor-şef al revistelor „Cartelul metaforelor” şi „Caietele de la Ţinteşti”.

Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1998.