Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » ION N. OPREA: Sfinții din calendare….

ION N. OPREA: Sfinții din calendare….

Comentând  lucrarea „Adevărata obârșie a poporului român” de Valeriu D. Popovici –Ursu, editura Gredo, Cluj, 2012, în cartea mea „Dacii și noi. Comentarii”, editura Pim, Iași, 2015, unul din titluri l-am intitulat „Sfinții din calendare, primii istorici și literați români”, cu subtitlul „Sau de unde ar trebui să înceapă istoria literaturii române a lui  N. Manolescu”, p 111, o aluzie la ce susține criticul că literatura română se naște  odată cu poeții văcărești.  Susținere care am întâlnit-o și la alți literați, când e vorba de marcat începuturile noastre literare în proză sau poezie, în artă, uitând cercetarea….

În sprijinul a ceea ce scrie profesorul  Valeriu D. Popovici-Ursu, parizianul, aminteam  și eu ceea ce menționează și alți cercetători,  Emilian Popescu în lucrarea sa „Inscripții grecești și latine din secolele  IV-XIII descoperite în România”, care probează faptul că pe tot cuprinsul spațiului carpato- dunărean-balcano-pontic a existat  o puternică viață creștinească românească, cu structuri ierarhice religioase, preoți, episcopi, arhiepiscopi, cu Biserici, Episcopii, Mitropolii și așezăminte monahice, inclusiv în „Schiția Minor, Dobrogea de  astăzi, în frunte cu Tomis, metropola provinciei”;  iar Augustin Deac în  „Istoria adevărului istoric”, vol. I, editura  Tentant, Giurgiu, 2001, faptul că „multe din aceste episcopate funcționau în cetățile de pe malul drept al Dunării, iar aria lor misionară se întindea în Muntenia și Moldova”.Și mai aminteam, scuze, îmi autocitez, lucrarea “Elemente de Historia Românilor” sau “Dacia și România” a lui Ion  Eliade Rădulescu, care preia din “Istoria  Ecleziei”, unde se precizează că, în timpul succesorului Apostolului Petru, un vajnic apărător al creștinătății: “Clement muri ca martir în părțile noastre, predicând Evanghelia”… reținând că pe măsură ce creștinismul se extindea în întregul Imperiu, Roma devenea din ce în ce mai odioasă, iar rezultatul: “Toți creștinii persecutați, din Imperiu, alergau  în Dacia spre a afla refugiu și a-și profesa în pace convingerile și credința”, că “Legea nouă a Omului nou, creștinismul, unde era persecutat, pretutindeni în imperiul  roman, în  România pentru prima  dată a avut drept de Cetate”.

Aminteam, firește, și că în lucrarea  “Primele scrieri  patristice în literatura noastră din sec.IV-XVI”  dr.Nestor Vorniceanu tratează perioada- prezentând  activiatea literară a unor personalități cum sunt  Teotim  al Tomisului, Ioan Cassianul, Ioan  Maxențiu, Dionisie Exegetul, Nicea Remesianul- considerănd  operele literare ale acestora ca reprezentând  “întâiul capitol de istorie literară în  cultura scrisă românească”.  Vechea Dacie – aprecia el –  a fost “spațiul unei vieți culturale certe, presupunând existența unor condiții de desfășurare antrenând  o minuțioasă  organizare locală”.

Fascinat de amploarea și valoarea producției literare a secolelor IV-XVI este și specialistul Mihail Diaconescu care în volumul “Istorie și valori”, apărut în 1994, susține că, operele literare, “se disting și prin marea varietate a formelor,  respectiv a speciilor literare cultivate – cosmografii, compuneri cathetice, epistolare, pareomiologice,  teologico-dogmatice, ascetice, sihiastice, calendaristice, apologetice, lirice, pastoral-misionare, biografice, polemice, muzicologice, teoretico-literare, toate scrise într-o limbă latină cultă, pe lângă faptul că  au putut fi cunoscute în alte medii etnice europene, ele au ajuns să și influențeze activ,  peste secole, mari personalități ale lumii literare și științifice”.

Cu o Preacuvântare semnată de ÎPS dr.Irineu Popa, Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei, a apărut și este bine primită altă lucrare, tratatul Istoria literaturii dacoromane, ediția a doua, revizuită și adăugită, Editura Fundației Internaționale “Mihai Eminescu”, București, 2013, care, în cele 832 de pagini reprezintă nu doar o continuare la ceea ce mult a mai scris, ci o întregită fundamentală și monumentală operă  în domeniu.

Lucrarea profesorului Mihail Diaconescu, spune Sfinția Sa, este  “nu numai o carte de istorie, ci și o carte de spiritualitate creștină și românească” , iar apariția ei “poate constitui un binevenit prilej de rememorare a cadrului originar de conviețuire a strămoșilor noștri și de popularizare a vieții și cunoștințelor lor istorice, filozofice și teologice în rândul cititorilor de azi”.

Structurată în  zece mari secțiuni, fiecare cu  informații deosebite, tratatul – o sinteză științifică fundamentală în cultura română – redă cronologic, corect  comentate,  evenimentele istorice, literare și culturale, începând de la domnia regelui dac Burebista (c. 82- c. 44 î.d. Hr.) până în  anul 2009, insistându-se, îndeosebi, asupra momentelor care marchează începuturile dezvoltării formelor literare în spațiul carpato-danubiano-pontic. Se realizează, astfel,  o aprofundare a ceea ce spusese în “Istorie și valori”, 1994, precizând faptul că “Existența statului condus de Burebista a favorizat înflorirea unor forme lirice și epice în literatura populară a geto-dacilor. Varietatea creațiilor folclorice geto-dacice care compun genul liric este ilustrată de specii literare ca oda, peanul, cântecul  erotic (scolia), epoda, bocetul (torelli), și belaginea – atestate de diverse surse istorice antice. Literatura  populară a geto-dacilor număra între formele (speciile, instituțiile) genului epic- mitul, legenda, narațiunile cu caracter moralizator etc.”

O sinteză științifică, cartea studiu adună și redă contribuțiile  în domeniu ale unor specialiști și recunoscuți precum  Ioan G. Coman, Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Octavian Lazăr Cosma, Mircea Păcurariu,  Dan Horia Mazilu, Gabriel Țepelea,  dar și ale unor  Dimitrie Cantemir, Gheorghe Șincai și Petru Maior, preocupările unor editori precum  Ghenadie I. Enăceanu, epocile literare daco-romane în  cărțile istoricilor Gh. Zottu (1842-1885), Gherasim Timuș (1849-1911), Constantin I. Erbiceanu (1838-1913), Nicolae Iorga (1871- 1940).

Nu lipsește contribuția valoroasă a școlii Vasile Pârvan, contribuția unor lingviști precum H. Mihăescu, G. Ivănescu, Ion I. Russu, Grigore Brâncuș, Ariton Vraciu, Cicerone Poghirc, a teologilor Dumitru Stăniloae (1903-1991), Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, ca și edițiile aparținând unor savanți ca  istoricul literar Gh. I. Șerban,  realizările cunoscuților Ștefan C. Alexe, Nicolae Ghițescu, Ioan Rămureanu, studiile  lui Gheorghe I, Drăgulin, ale altor specialiști – Aloisiu I.. Tăutu, Alexandru Elian, Ion Barnea, Adrian I. Rădulescu, Emilian Popescu,  Gheorghe Moisescu, Ștefan Lupșa, Alexandru Filipașcu, Mircea Păcurariu, Răzvan I. Theodorescu, Mihail Gramatopol și Constantin Preda.

Fiecare secțiune își are tema și specificul, secțiunea III este conceptuală  și metodologică, a IV-a tratează în amănunt speciile lirice (oda, imnul, peanul,  epode, cântecul erotic,  bocetul etc. ), secțiunea a cincea analizează autorii păgâni de la începutul  erei creștine, secțiunea a VI-a se ocupă de începuturile literaturii  creștine, despre prezența  și activitatea misionară  în ținuturile getice  a sfinților Apostoli Andrei, Pavel și Filip, despre actul martiric, iar capitolele șapte și opt sunt  destinate prezentării  școlilor literare din perioada dacoromană și personalitățile care au strălucit-o.  Secțiunea a noua are un caracter analitic și se referă la opere. La opere  ca surse pentru cercetările de istoria limbii române. Ultima secțiune,  cu o nuanță rezumativă, evidențiază valoarea de patrimoniu a literaturii dacoromane.

Însuși profesorul Mihai Diaconescu în concluziile sale   subliniază că operele scriitorilor teologi daco-romani au contribuit în mod decisiv  la realizarea identității românești în perioada migrațiilor, respectiv  la începutul Evului Mediu  și că  activitatea lor formează și este un capitol important al istoriei noastre literare,  istorie literară care, după cum am mai spus, nu poate fi omisă din preocupările mai tinerilor literați români, în frunte cu Nicolae Manolescu în speță..

Important este că prin ceea ce scrie  și publică profesorul Mihai Diaconescu, ca și Valeriu D. Popovici-Ursu probează  că epoca  literară dacoromană este parte a istoriei culturii, un prim capitol, începutul  istoriei literaturii și culturii noastre române..

                                         Ion N. Oprea, 12 mai 2017

 


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.