Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » INTERVIU » Emilia Ţuţuianu: Cecilia Bănică-Pal – poezie, destin, menire, har

Emilia Ţuţuianu: Cecilia Bănică-Pal – poezie, destin, menire, har

Ascult în şoaptă, vers după vers, glasul emoţionant şi cald al poetei Cecilia Bănică Pal:
,,Nu-mi voi contabiliza viaţa, / Nu voi calcula fiecare şoaptă rostită prin cuvânt! / Calculatorul meu nu va înregistra / Şiruri de cifre pierdute de-a lungul anilor..” M-a fascinat întotdeauna ochii doamnei Pal. Căprui, profunzi, cu o licărire intensă, care îi domină pe cei din jur. Există în aceşti ochi ceva mai puternic decât perseverenţa, simţi că dincolo de ei se întinde o voinţă şi un curaj care nu poate fi încovoiat de nimeni şi nimic. Ironie, mâhnire, reflecţie poetică care îţi aduce în suflet anii care au trecut, amintirile risipite cândva, într-un alt timp. Interlocutoarea mea este o doamnă foarte dârză, tenace, cu o mare iubire de oameni. Un om căruia nu-i place să îşi risipească nici vorbele nici gândurile. O cunosc pe poeta Cecilia Bănică Pal de foarte mulţi ani, la catedră – ca profesor, apoi ca şi colaboratoare preţioasă la editura Muşatinia, la revista Melidonium. Ca editor, primul său editor, al celor trei volume de poezie, ştiu că se apleacă asupra scrisului doar atunci când sufletul îi este prea plin, când sufletul îi vibrează şi viaţa o copleşeşte, făcând-o să se regăsească doar prin versuri, prin poezie. Din dialogul nostru, vom înţelege poate, de ce atâta durere, de ce această necruţare de sine care a însoţit-o în toţi aceşti ani.

Emilia Țuțuianu: Dorinţa dumneavoastră de a publica, a fost un fel de vis, păstrat într-un fel de stand-by, ce s-a materializat mult prea târziu. De ce timpul a fost atât de ,,zgârcit” cu dumneavoastră?

Cecilia Bănică Pal: Este adevărat… Am publicat târziu, deşi aveam multe încercări – unele finisate – care au rămas pe hârtia îngălbenită de vreme, pentru că timpul, aşa cum îl defineam în poezia Păpuşa de lut – ,,dâră de argint şi de cenuşă” – m-a tras într-un loc dur pentru a mă îndepărta de visul meu, de poezie, muzică, artă în general. Dar n-a putut. Vă citez din poezia menţionată, tocmai acest destin al meu şi această luptă de a-mi păstra curată menirea: ,,Cronos, zeu rău şi neînduplecat, / Păpuşa în templul ei mi-a sfărâmat, […] / Dar cântecul de legănat e-n mine, / nu l-am mai uitat!”…şi din această neuitare a mai apărut câte ceva.

Emilia Țuțuianu: Aşa cum spuneţi într-un vers: ,,Îmi strâng în tăcere pe trupul trudit / Sacoul, şi merg înainte / Zăresc printre norii cei negri plecând / Iubirea ce-n mine murise.” Viaţa a fost pentru dvs. o zbatere şi o călătorie care nu a cunoscut odihna, aş putea spune eu. Să fie poezia acea vâlvătaie, acel foc care odată ce te cuprinde, nu mai doreşti decât mistuirea lui? Ea vă supune acestei podvoade? Care e motivaţia pentru care scrieţi?

Cecilia Bănică Pal: Ne naştem într-un anumit timp – care ne este dat, neales de noi – şi pe care suntem nevoiţi să-l acceptăm. Rămânem tributari visului atunci când ne lovim de limitele impuse de societate. La întrebarea dumneavoastră vă răspund afirmativ: da, a fost zgârcit timpul şi totuşi i-am mai furat câte ceva. Am scris pentru colegele mele de la Şcoala normală, am scris pentru mine şi iubirea mea faţă de natură. Toate încercările mele au apărut la Gazeta de perete şi au fost apreciate dar… s-au pierdut… iarăşi doruri, vise neîmplinite. Am scris când am intrat în învăţământ, dar n-am publicat…Nu vreau să-mi mai pun întrebarea: de ce ? Poezia este un har. Ca oricare altă artă ea sălăşluieşte în noi şi izbucneşte când nu te aştepţi, ca să-ţi aline dorurile, să-ţi dăruiască frumosul, să-ţi descopere tăcerile sufletului şi… de ce nu?…să-ţi dea puterea să cânţi tocmai această zbatere care se numeşte VIAŢA.

Emilia Țuțuianu:,,Mi-e dor să merg prin lanul cel aspru de porumb / Să-mi taie frunza-i pielea, iar sânge ca de plumb / Să-mi vindece durere ce-o port de ani în şir..” V-aţi născut într-o zonă de care vă leagă multe amintiri: Făurei. Acele locuri, aş putea spune, v-a dat dimensiunea interioară a ceea ce sunteţi astăzi. Vorbiţi-ne, vă rog, despre copilăria dumneavoastră…

Cecilia Bănică Pal: Dacă tai un copac şi nu-i scoţi rădăcinile, în anul următor îi dau lăstarii care, la rândul lor, cresc înconjurând bucăţica de trunchi rămasă, demonstrând că provin din pomul roditor ce a fost nuc, gutui, prun, etc. şi că, peste câţiva ani, va deveni şi el puternic, ducând mai departe menirea înaintaşilor săi… Acest destin îl întâlnim şi în viaţa noastră. Cât de puţin am trăit în locurile natale, ele rămân în noi, pun stăpânire pe noi, deschid ferestrele sufletului scoţând, pe rând, chipuri de oameni dragi, întâmplări, bucurii, tristeţi, răni ce-au lăsat în urmă cicatrici ce nu vor dispărea decât odată cu fiinţa noastră… Aşa a fost şi este legătura mea cu Făurei – gară, orăşelul care mi-a dăruit puterea de a înţelege istoria, m-a făcut să cunosc un univers familial în care tata, mama şi surorile mele au fost modele de viaţă, m-a învăţat să iubesc oamenii. Făurei-ul, simbolul trenurilor ce plecau în toate direcţiile, împletind viaţa noastră cu cea a călătorilor ce ne zâmbeau sau ne făceau cu mâna de la ferestrele vagoanelor.Trenurile care şerpuiau străbătând imensitatea câmpiei, câmpie ce dădea senzaţia de linişte, câmpia ce simbolizează mereu dorul de cunoaştere, câmpia cu Ciulinii Bărăganului a lui Panait Istrati, câmpia mea prin care alergam să prind capetele curcubeului proiectat pe cerul senin spălat proaspăt de ploaie, câmpia cu macii în lanurile de grâu, cu galbenul florilor de rapiţă, cu auriul grâului, ovăzului, câmpia cu verdele porumbului, câmpia deci, a culorilor, a regăsirii de sine, câmpia din pământ negru, frământat de trupurile ţăranilor mereu însetaţi, alergând după o gură de apă, pentru a stinge arşiţa ce le usca buzele şi le împietrea faţa… Scuză-mă! Când vorbesc despre câmpie nu mă mai opresc. Ea e pentru mine Fata morgana.
Copilăria mea se concretizează în câţiva termeni: război, secetă, foame, boală, sărăcie dar şi multă învăţătură, multe cântece, multă iubire faţă de oameni şi, mai ales, multă dragoste faţă de ţară şi interes pentru cultură.

Emilia Țuțuianu: Nici o situaţie şi nici o posibilitate ivită în decursul vieţii dumneavoastră nu a înăbuşit dorul după casă, după satul natal…

Cecilia Bănică Pal: Nu. Niciodată n-am putut să uit glasul roţilor de tren ce se pierdea în depărtare niciodată, n-am uitat familiile, colegii din orăşelul meu distrus şi azi de intemperiile istoriei. Mereu port dorul cu mine, de aceea am scris volumul Iluziile dorului în care mi-am mărturisit soarta: ,,Destinul jocul şi-a făcut/ Ce mi-a fost drag/ Mi s-a pierdut.” Nimic n-a fost mai dureros ca azvârlirea mea într-o lume necunoscută. La o vârstă când trebuia să mă bucur, să am satisfacţia primului salariu, am simţit numai durere şi am avut certitudinea că viaţa mea va fi o luptă. Şi am luptat…

Emilia Țuțuianu: Pasiunea pentru scris, pentru literatură cine va insuflat-o?

Cecilia Bănică Pal: Încerc să sintetizez, pentru că mulţi factori au contribuit la pasiunea mea pentru scris, pentru literatură, unii incredibili chiar… Se poate vorbi şi despre ereditate. Am avut un văr, Constantin Barcaroiu, scriitor şi actor, fiul fratelui tatălui meu – unchiul Gheorghiţă a fost primul copil al familiei, iar tata al unsprezecelea. Viaţa i-a despărţit, nu s-au mai văzut, dar au trăit prin amintiri însoţite de dor şi de speranţe. Mama vărului meu, Constantin Barcaroiu, a venit odată la Făurei, apoi la Galbenu (locul natal al soţului) şi ne-a adus două cărţi – Florile roşii şi Periferie, prima fiind însoţită de o fotografie a autorului. Emoţionată, s-a uitat la mine şi a zis: ,,Ai ochii lui, semeni cu el!” Insist asupra tatălui pentru că avea o singură clasă primară, dar citea excepţional, cu o intonaţie perfectă. El mi-a adus într-o zi cartea lui Sadoveanu, Vieţile sfinţilor, în care era prezentată Sfânta Cecilia. După ce mi-a citit-o a completat: ,,Şi tu ai voce frumoasă!…” De la mama am învăţat să cânt Pe lângă plopii fără soţ, a poetului ce stă pe primul loc în sufletul meu, alături de ceilalţi reprezentanţi de seamă ai literaturii române. Vezi, Emilia, prea multe am în suflet şi de aceea mă limitez la câteva… Sunt foarte bogată în amintiri…Deci, trebuie să-ţi mărturisesc că într-o casă mare, aparţinând unui unchi bogat din partea mamei, exista un hol ce mi se părea imens, plin cu rafturi din care cărţile îmi zâmbeau mie, copilului, îndemnându-mă să le citesc. Acolo, pe un scăunel, am citit (eram în clasa a IV-a) Înşiră-te mărgărite a lui Victor Eftimiu, opera căruia a devenit lucrarea tezei mele la examenul de stat, la absolvirea facultăţii. Coincidenţe, trăiri profunde intrate în subconştient? Nu ştiu! Nici lucrările filosofice nu mi-au dat răspunsul aşteptat… La cele menţionate adaug şi faptul că lectura mea a fost îndrumată de Paulina şi Lavinia, surorile mele.

Emilia Țuțuianu: Aţi urmat un liceu de prestigiu…: cum vă amintiţi atmosfera anilor adolescenţei dvs.?

Cecilia Bănică Pal: Şcoala este unul din factorii determinaţi, atât în procesul de cunoaştere şi asimilare a cunoştinţelor de bază, cât şi în formarea personalităţii elevului. Şcoala Normală din Buzău era recunoscută prin seriozitatea, severitatea şi responsabilitatea ei de a da societăţii viitoarele învăţătoare. Anii de şcoală, adolescenţa au fost marcate de evenimente istorice şi sociale. Sintetizând, aceşti ani pot fi caracterizaţi prin: foame, frică, nelinişte, secetă, instaurarea altui regim politic, altei orânduiri… Toate acestea au reprezentat amprenta anilor din şi de după cel De-al doilea Război Mondial. Nimic din toate acestea nu ne-au permis să facem rabat învăţăturii şi disciplinei. Tinereţea învinge şi anii aceia au fost plini de viaţă, de prietenii frumoase, de cântec şi mai ales de visuri ce, mai apoi, s-au frânt.

Emilia Țuțuianu: Puteţi să ne vorbiţi de profesorii ce v-au marcat anii de liceu şi v-au influenţat preocupările legate de carte şi literatură de mai târziu?

Cecilia Bănică Pal: De fiecare profesoară din acea perioadă mă simt legată sufleteşte şi acum, când au trecut de mult în nefiinţă, pentru că mi-au insuflat modestia, corectitudinea, respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, în special faţă de bătrâni, de cei sărmani şi bineînţeles faţă de părinţi. Ele însele, prin comportamentul şi dăruirea lor, mi-au fost model. Preocupările mele pentru literatură au fost remarcate de către diriginta mea – profesoara de pedagogie – de către profesoara de română, de preotul – profesor de muzică – Graur şi de tot colectivul. Astfel, am participat la concursuri de literatură, iniţiate în şcoală sau pe oraş, am cântat la prima staţie de radioficare înfiinţată în Buzău, împreună cu o colegă, Pruteanu Iulia, care era altistă. În cadrul corului şcolii eu eram solistă. Mi s-au publicat poezii la Gazeta de perete şi am avut nenumărate oportunităţi de a mă face remarcată în sfera culturală. Toate au dat roade şi s-au păstrat în mine, nealterate.

Emilia Țuțuianu: Vorbiţi-ne despre anii de studenţie la Bucureşti – ce v-a determinat formarea ca viitor filolog, profesorii, pasiuni din studenţie, autori preferaţi şi lecturi ale dvs. la acea vârstă.

Cecilia Bănică Pal: Studenţia – o altă rană, o altă durere, dar şi o mare bucurie. După cum ţi-am spus, citeam mult. În perioada aceea se făcea valorificarea moştenirii literare care a durat ani mulţi şi care a determinat un vid de cultură (care, de fapt, într-o formă sau alta se întâmplă şi acum). Facultatea a fost un alt vis pe care l-am realizat. Despre lectură… norocul meu că am avut o bază solidă din şcoala normală… Aveam scriitori preferaţi ca: Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Duiliu Zamfirescu, Gib Mihăescu, Slavici, Sadoveanu, Teodoreanu, Creangă şi poeţi precum Eminescu, Coşbuc, Goga, Bacovia, Macedonski, din a căror operă, în vremea aceea, se studiau doar fragmente.

Emilia Țuțuianu: Aţi fost eleva lui Dumitru Graur, ce alte personalităţi aţi cunoscut în timpul studenţiei?

Cecilia Bănică Pal: Am avut norocul ca, la facultate, să am ca profesori cei mai renumiţi oameni din acea perioadă, începând cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Alexandru Graur, G.C. Nicolescu, Dumitru Micu, Alexandru Piru, Ion Coteanu, Ema Beniuc, Bădulescu, Brătucu, ş.a. Toţi profesorii universitari, pe care i-am stimat, aveau trăsături distincte: ţinută academică, modestie, responsabilitate profesională, pasiune pentru limba şi literatura română, multă dăruire şi competenţă în procesul de transmitere a valorilor scriitoriceşti… şi enumerarea lor ar putea continua la nesfârşit. Ei mi-au umplut şi mi-au mângâiat sufletul. Ei m-au învăţat să fiu modestă şi să-mi iubesc elevii, transmiţându-le tot ce are mai bun şi mai frumos poporul nostru: limba şi creaţia.

Emilia Țuțuianu: Cât de mult s-a schimbat viaţa dumneavoastră după venirea în Roman?

Cecilia Bănică Pal: Nu am simţit schimbări benefice pentru că drept călăuză mi-era principiul: indiferent unde voi profesa, peste tot vor fi elevi ce vor avea nevoie de cunoaştere. Romanul era un oraş ce se asemăna foarte mult cu Buzăul, oraş în care clocotea cultura şi care păstra izul trecutului. Ne-am acomodat foarte repede, deşi doi ani am predat la Şcoala de muzică, înfiinţată în anul venirii mele, la Roman (1958), la temelia căreia am pus şi eu o pietricică. Directorul şcolii, Grigore Andreescu, a rămas pentru mine model de conduită faţă de colectiv, dornic de a lăsa ceva în urma sa şi unul dintre cei mai buni pictori (păcat că, acum lăsăm să se aştearnă uitarea, peste ceea ce a fost ieri!)

Emilia Țuțuianu: V-am cunoscut ca elevă şi pot spune că sunteţi o perfecţionistă – nu aţi exclus vreodată erorile, aţi tins mereu spre perfecţiune…cu ce preţ?

Cecilia Bănică Pal: Din 1960 am predat la Secţia serală a Liceului 2 (fostul Liceu de fete) unit cu Roman-Vodă. Poate că aici m-am regăsit profesional. A preda la seral însemna să-ţi selectezi cunoştinţele predate, să le sintetizezi, să scoţi esenţe ale operei predate şi, deseori, să găseşti idei subtile strecurate de scriitor pentru a putea pătrunde în arta scriitorului de a transmite complexitatea faptelor de viaţă. De aceea, sigur că munca mea cerea mereu o perfectare, pentru că perfecţionistă este prea mult spus. Preţul a fost timpul pe care l-am dăruit şcolii şi familiei…atât.

Emilia Țuțuianu: Omul se priveşte pe sine din faptele sale. Una din marile calităţi ale omului este recunoştinţa. Ea îndeamnă pe mulţi dintre noi către un ideal, către un mod de viaţă. E ca şi cum am aduce pe talerul recunoştinţei, talantul înmulţit de ei. Ca profesor v-aţi dedicat mult elevilor dumneavoastră. A fost grea profesia dumneavoastră? Dacă ar fi să daţi timpul înapoi, tot aceeaşi profesie aţi alege?

Cecilia Bănică Pal: Da, aceeaşi profesie mi-aş alege, deşi, recunosc, că a fost foarte greu. 30 de ani seară de seară, minuţiozitatea pregătirii lecţiilor, lipsa oricărui ajutor în treburile gospodăriei şi a altor sarcini în afara orelor de curs… Satisfacţia muncii însă mi-a dat putere. M-am dedicat elevilor mei, am vizitat întreprinderile, i-am văzut cum şi în ce condiţii lucrează. Atunci mi-am dat seama că aceşti oameni au avut şi ei un vis de îndeplinit . I-am încurajat pe cei talentaţi mulţi dintre ei devenind pictori, sculptori, poeţi, instructori de dans, ziarişti, editori… Tu eşti unul din exemple, Emilia, fondatoarea revistei Melidonium şi a Editurii Muşatinia. Mulţi, foarte mulţi, au urmat politehnica, dreptul, au ocupat funcţii de conducere sau sunt cadre universitare. Un fost elev a fost director general în Ministerul Educaţiei. Cea mai mare realizare a lor este că au avut deschidere spre cultură, participând la viaţa culturală a municipiului şi dovedind că sunt oameni integri, că-şi iubesc oraşul, loc plin de istorie, în care trăiesc sau unde-şi au rădăcinile.

Emilia Țuțuianu: În poezia dumneavoastră există un ,,duel logic” cu realitatea, vă simulează, vă provoacă… Fiecare poezie are o ,,cheie”… o poveste…

Cecilia Bănică Pal: Duelul logic, cum îl numeşti tu, cu realitatea se naşe din trăirile ce năvălesc în poezie. Prea multe emoţii, împliniri, neîmpliniri, mi-a impus existenţialul…si-atunci ele au demonstrat povestea lor dând, aşa cum numeşti tu metaforic, o cheie… uneori nici ea nu poate deschide toate ferestrele şi-atunci… rămâne o poveste.

Emilia Țuțuianu: Aţi suferi de la viaţă foarte mult şi pot spune că uneori ruşinea doare mai tare decât orice alt sentiment şi poate să te doboare. Dumneavoastră însă niciodată nu aţi reproşat acest sentiment cuiva. Aţi ţinut lacrimile strâns între pleoape şi aţi mers mai departe, pe drumul ales de dumneavoastră. Asta să fie normalitatea pentru condiţia umană, pentru societate? Nu aţi pretins niciodată ceva pentru dumneavoastră, dar aţi solicitat uneori şansa de a fi privit ca Om adevărat. De ce nu a fost posibil uneori?

Cecilia Bănică Pal: Depinde din ce punct de vedere priveşti lucrurile. Atât în familie cât şi în Şcoala Normală am învăţat că nu trebuie să-ţi fie ruşine dacă nu ai făcut nimic rău, ci că trebuie să le fie ruşine celor care te-au denigrat, fără să te cunoască, doar din plăcerea de a se ridica pe ei (vezi Eminescu). Mi-am purtat durerea, înfrângerea cu capul sus, pentru că ştiam că am acel ceva ce nu mi-l poate lua nimeni: respectul, stima elevilor mei… Ei m-au considerat un om adevărat şi mi-au demonstrat-o şi după ce am ieşit la pensie, cu fiecare ocazie, la orice întâlnire, ani de-a rândul. Când un fost elev mi-a spus că a învăţat pe de rost Păpuşa de lut mi-au dat lacrimile…Alta mi-a vorbit despre poezia mea, despre cunoştinţele şi sfaturile pe care le-a primit de la mine şi de care-şi aduce aminte cu recunoştinţă,drag şi nostalgie. Îmi trebuie mai mult? Nu! Ei mi-au umplut viaţa şi sufletul meu a primit mai uşor indiferenţa unor semeni…Lor le mulţumesc pentru că-mi vorbesc, pentru că-mi zâmbesc, pentru că-mi aduc aminte că în viaţă culegi ceea ce sădeşti… Nici nu ştiu ei cât de bine-mi fac gesturile lor, cum îmi alină sufletul şi-mi prelungesc viaţa.

Emilia Țuțuianu: Aveţi amintiri legate de Valeria Sadoveanu. Povestiţi-ne cum v-aţi cunoscut…

Cecilia Bănică Pal: Doamna Valeria Sadoveanu, doamna Ştefana Velisar Teodoreanu, doamna Chehata Smaranda Petrescu sunt personalităţile pe care am avut fericirea să le cunosc. Ele au strălucit prin modestie, puterea de a aprecia orice activitate legată de cei trei mari scriitori. Au remarcat cu prisosinţă deschiderea spre cultură a seraliştilor, ţinuta şi demnitatea lor, bogăţia lor sufletească şi puterea lor de a transmite celorlalţi ce valori deosebite se găsesc în literatura română.

Emilia Țuțuianu: Privind înapoi, ce regretaţi?

Cecilia Bănică Pal: Nu regret nimic. Am doi copii minunaţi şi am vie încă menirea, căreia i-am rămas fidelă şi care m-a făcut respectată.

—————————–

Emilia Țuțuianu
Din vol.: Azi… pentru mâine–Convorbiri, autor Emilia Țuțuianu