Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » EVENIMENT » NECROLOG » A PLECAT CĂTRE STELE POETUL COMĂNEȘTEAN APOSTU-PANAITACHE VULTUREANU!…

A PLECAT CĂTRE STELE POETUL COMĂNEȘTEAN APOSTU-PANAITACHE VULTUREANU!…

Cu enorm regret, vă anunț, dragi prieteni, că s-a stins, la fel de repede cum s-a aprins, bunul nostru prieten, poetul comăneștean APOSTU PANAITACHE VULTUREANU. Un om special, un poet de excepție, cu o putere a cuvântului extraordinară, de altfel, un om foarte, foarte modest, cu foarte mult bun simț, un suflet care nu rănea pe nimeni, care nu își putea deranja, nici măcar propria umbră. L-am cunoscut pe TEX cu câțiva ani, în urmă, prin mijlocirea dragului meu diriginte din liceu, poetul PAUL SPIRESCU. Între noi s-a legat o prietenie frumoasă, m-am bucurat să-i devin editor favorit și am reușit, împreună, să scoatem la lumină ultimele 4 titluri de carte. Calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor din România a dobândit-o anul trecut și m-am bucurat ca un copil, că meritele i-au fost în sfârșit recunoscute.
 
Să-ți fie drumul lin, confrate drag, să-ți fie zborul însetat de lumină, spre aștrii și stelele pe care atât de mult le-ai iubit! Cel mai probabil, îți voi continua strădaniile, așa că am decis că în curând vor vedea lumina tiparului și celelalte cărți ale tale, pe care mi le-ai încredințat în manuscris, bineînțeles, cu acceptul familiei tale.
 
În semn de prețuire și veșnică aducere aminte, îți redau mai jos, dragă TEX, așa cum îți spuneam noi, prietenii, cuvântul înainte, pe care eu ți l-am dedicat, într-una dintre cărțile ”noastre” – VISAREA VIEȚII, Ed. Armonii Culturale, Adjud, 2013.
 
”Visarea vieții”
sau
O altă abordare a nevoii de libertate a eului poetic
 
Cu certitudine, de secole, sau mai bine-zis de milenii, Omul a visat să treacă de la statutul de sclav la cel de om liber. Însă, de cele mai multe ori de-a lungul istoriei, nu atât libertatea luată ca atare a fost problema în sine, ci libertatea de expresie, de exprimare, libertatea cuvântului în ultimă instanță. În contemporaneitate, din nefericire, deși există o mult-aclamată libertate de exprimare, omul este tot mai îngrădit să-și exprime liber sentimentele. Încarcerarea în cotidian, grijile aparent banale sau mărunte ale existenței, febra întâlnirilor cu spețele destinice potrivnice, infirmităţile sufletului (din ce în ce mai evidente), fac din contemporan un „specimen” mai greu de adaptat, inadaptabil, chiar, ce-şi manifestă frustrările într-o manieră incredibilă.
 
Adeseori, depăşirea oricărui obstacol, prin întinderea aripilor pregătite de zbor, eliberează atât trupul – cât şi spiritul – de traume, colorează viaţa în nuanţele curcubeului, umple vidul cu vise împlinite, aşterne peste ceaţa cotidiană momente de superbă reverie. Poezia, prin „simpla” ei constituţie, are toate aceste funcţii. Ea vindecă neputinţele, transformă lumina zilei în halou, schimbă cărările destinice, adaugă puteri la limita miracolului şi ridică muritorul la ranguri demiurgice. Acolo, în lumea lui, poetul se regăseşte, capătă puterea de a se reconstrui, de a se reinventa. Din piesele de puzzle ale existenţei sale monotone, el ridică furtuni, creează explozii astrale şi reconstituie incipitul universului. Indiferent dacă particulele ce formează subcuantica poeziei (similare tahionilor şi quarcilor superluminici), poetul va rămâne întotdeauna bosonul (particula lui Dumnezeu), care va da consistenţă lumii, greutate oricărui rost, împlinire fiecărui vis.
 
În spectrul poeziei contemporane, o voce aparte, aproape eclesiastică, insinuând subtilităţi şi rafinament liric, este şi cea a poetului APOSTU PANAITACHE VULTUREANU. În fiecare vers, „zgârcit” în a irosi ceva, toate cuvintele îşi au locul lor bine definit, iar lanţul creat este pur şi simplu spectaculos. Un spectacol tandru care, departe de a fi monoton, este regizat după reguli proprii, resimţite de cititorul avizat fie ca provocări, fie ca momente de meditaţie. Interesantă este şi modalitatea de expresie, încercând încifrarea şi apoi decriptarea sensurilor, printr-un aparat poetic propriu, expresiv, meditativ, coerent şi punctual. Lucrarea cuprinde cinci suite (cicluri), intuibile prin motto-ul ce le separă: Camera Inutilă, Visarea Vieţii, Chemarea, Rugul şi Călătoria. Este nota în subsidiar a cifrei cinci care, din punct de vedere numerologic, este simbolul LIBERTĂŢII, guvernată de aventură, curiozitate şi cunoaştere. „Împătimiţii” acestei cifre pot fi percepuţi de către adulţi ca nişte copii rebeli, dispuşi oricând să inoveze, să înveţe lucruri noi, dar şi ca pe entităţi spirituale puternice „înflorind” mult mai târziu, din nevoia de a experimenta cât mai multe aspecte ale vieţii, până la intersectarea cu vocaţia reală şi cu adevăratul destin. Aspecte oferite din plin în parcursul poetic al lui Apostu Panaitache Vultureanu.
 
Camera inutilă – conţine, de fapt, un lanț de poezii, desprinse din prima poezie, fiecare vers următor al poeziei prime reprezentând titlul, dezvoltat în conţinuturi, al poeziei următoare. Tehnică pe care poetul o dezvoltă şi în a treia suită (Chemarea) şi în a cincea (Călătoria). Stihurile cărţii sunt bogate în sensuri, cu o semantică specială, frizând convenţionalul şi îndepărtând „fiorul” de banalul pur modernist. Tonul versurilor este unul patriarhal, poetul situându-se undeva în propria-i lume, de unde, demiurgic, aprinde scânteia, oferind lectorului focul cunoaşterii. Deşi se „decretează” inoportunitatea strigătului contrastând tăcerii, a părerii destrămând amintirile, a viselor ne(mai)visate, se construieşte abil, sinergic, contra-punctic, o axiomă a Fericirii, constând în împletirea în „simplitatea” vieţii, a sumelor de lucruri mărunte, cărora nu li se dă importanţa cuvenită: E inutilă această încăpere/ Cu o bibliotecă-n fier forjat/ Înconjurată numai de tăcere./ E ca un strigăt care nu-i strigat.
 
O altă tehnică peremptorie abordată este cea a „condensării” prin extensibilitate. Poezia iniţială, presupusă a fi prea amplă, sau diluând accentuat sensurile, a fost „spartă” în pasaje lirice de sine stătătoare, putând fi tratate separat, dar arondate semiotic fiecărei poezii anterioare a ciclului. Se reuşeşte, astfel, crearea unui sens extins, a unei perspective panoramice, dar fără a se pierde din sensibilitatea ideaticii, fără a se dilua concentraţia „soluţiei” poetice. Prin reunirea tematicilor exprimate, se reuşeşte a se (re)compune culorile spectrului, în aparenţă alb şi insipid, însă situat anterior trecerii sale prin dispersie. Este cazul pasajelor Chemarea sau Călătoria, cicluri debordând de esenţe iniţiatice, înflorind precum luminile amurgurilor în aurore sau strălucind mimetic peste necuprinsurile cerurilor sângerii de toamnă. Un loc special este cel acordat originilor, arondat sinopticii poeziilor dedicate mamei sau tatălui, un cânt duios de aducere aminte.
 
Regăsim, uneori în liricile cărţii, jocuri semantice, create prin variaţii senzoriale, schimbări bruşte de valori gramaticale, specifice unui artizan, amintind de instantaneele stănesciene: E lumină destulă. Privirile mele/ nu văd decât o singură mască./ Dar ea nu exista încă,/ aşa că e loc, e loc, este… (Edict). Prezentă în versurile ciclurilor este şi tehnica ingambamentului, noncoincidenţa unităţii de sintaxă cu cea din vers, ce conferă o aură aparte prozodiei şi un farmec special poeziilor, tehnică adesea utilizată în lirica lui Lucian Blaga (Eu nu strivesc corola…).
 
Inedită este şi viziunea poetului asupra arhitecturii vieţii şi creaţiei. Construindu-şi, după propria percepţie o altă valenţă a piramidei lui Maslow, poetul ridică pe un rug, cel mai probabil vertical ascendent, aşezând stratificat: nevoile sale spirituale, idealurile, sentimentele, produsele gândirii, stările, iubirile, anotimpurile şi, de ce nu, valorile (ca principii imuabile). Valoarea supremă nu poate fi alta decât prietenia, aşezată la bază şi constituindu-se ca temelie a tuturor lucrurilor. Prietenia sinceră, dezinteresată, de care nu fiecare muritor poate avea parte (poate fi dorinţă, dar în egală măsură şi ideal). Există în această construcţie de tip rug-piramidal, într-o strânsă întrepătrundere, atât împlinirile, cât şi neîmplinirile, nedumeririle şi întrebările, tristeţile, curiozitatea specifică inovatorului, iubirile (ca nişte sălcii plângătoare) şi trecerea implacabilă a timpului (o entitate cvasi-puşkiană, silenţios de dureroasă). Conştient de perfectibilitatea construcţiei sale, poetul nu regretă pe cele făcute, ci pe cele rămase de făcut, în contratimp, în contrapartidă cu soarta: Stați puțin/ Așteptați-vă rândul/ Este rugul meu/ Și încă nu m-am gândit/ Ce să fac cu el/ Voi hotărî mâine/ Astăzi sunt plecat cu treburi/ Pe la surori/ Și pe la frați…
 
Moto-urile fiecărui ciclu sunt inteligent alese, ele exprimând scurgerea timpului în picuri albaştri de suflet, alternanţele sisifice ale ciclurilor vieţii, iminenţa sfârşitului dar şi chemarea la judecată, spre dobândirea nemuririi. Rimele iscusite conferă arome clasice microdioramelor lirice de o frumuseţe evidentă, iar acolo unde rima lipseşte, se intuieşte prin ritm şi cantabilitate.
 
Prin supleţea cuvântului, atent selectat, insinuând trăiri ce emană romantism, prin detaliile fin inserate în versul, prozodia şi stilul alternativ al arhitecturii poetice, Apostu Panaitache Vultureanu este, fără rezerve, una dintre vocile importante ale poeziei româneşti contemporane. Din nefericire, nu atât de cunoscută pe cât ar merita, poezia sa rămâne, în esenţă, una valoroasă, reiterând armoniile şi dizarmoniile vieţii, şi închinându-se singurei divinităţi pe care poetul o recunoaşte, cu toată puterea fiinţei sale astrale: Dumnezeul Cuvântului.
 
Şi apoi, chiar dacă nu putem fi în totalitate de acord cu opera cuiva, trebuie să pozitivăm efortul, actul creator, curajul şi mai ales perseverenţa în a-şi dobândi propria libertate, pe măsura aspiraţiilor proprii, aşa după cum bine spunea iluministul Voltaire: Îţi dezaprob spusele, dar voi apăra până la moarte dreptul de a le rosti.
 
Ori, punând în balanţă noţiunea de libertate cu cea de cunoaştere de sine, sintetic exprimată de Nathaniel Hawthorne – Ce altă temniţă e mai întunecată decât adâncul propriului nostru suflet? Ce temnicer mai necruţător cunoaştem, decât pe noi înşine? – atunci vom admira curajul poetului de a nu-şi atribui schimbarea lumii ori a sinelui colectiv, ci doar asumarea pe deplin a motivării şi schimbării eului propriu, a cărui unică plusvaloare este ELIBERAREA sa prin POEZIE.
 
Gheorghe A. Stroia
Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe

Un comentariu

  1. L-am cunoscut la Adjud. Am vorbit ore în șir. Era un interlocutor care te domina prin modestie, răbdare, bunăvoință. Era citit, cum se spune. Iubea poezia. Ne-am întâlnit de mai multe ori. Am scris despre poezia sa. Acum vreo lună, buzoianul Stan Brebenel i-a dedicat o pagină în ziarul OPINIA. Pentru mine e o pierdere de suflet. Nu aveai cum să nu prețuiești un asemenea om. Dumnezeu să-l ierte!

Comments are closed.