Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » ECATERINA CHIFU: ROMÂNIA (poem)

ECATERINA CHIFU: ROMÂNIA (poem)

Românie,

eşti cerul albastru

ce-şi revarsă luminile blânde,

peste munţii înalţi,

cu podoaba pădurilor nesfârşite

ce-şi rotesc culorile,

prin  toate anotimpurile.

 

Românie,

eşti minunea livezii înflorite,

pe cerul de azur al primăverii,

odată cu sufletele noastre,

când renaştem cu toţii prin Cristos

şi iubim mai profund, mai intens.

 

Românie,

eşti lanurile verzi-aurii,

cu macii cei roşii,

pe vastele câmpii,

ce-şi apleacă rodul grânelor,

spre laudă pământului

şi bucuria cerului.

 

Românie,

eşti aceste întinse podgorii,

parfumate de struguri

şi livezile cu roade pârguite,

în crengile ce-şi lasă

frunzele multicolore,

în mantia toamnei.

 

Românie,

eşti formată din mii şi mii

de grădini de trandafiri

miraculoase flori,

arcuindu-se cu atâţia spini

ce ne-nvaţă de duşmani să ne ferim,

ascuţindu-ne ai noştri spini,

să nu murim.

 

Românie,

eşti această fată frumoasă

ce-aduce colacul cu sare,

purtând pe cap,

cununa de spice,

semn de mulţumire,

de-o nouă rodire.

 

Românie,

eşti acest izvor

ce-şi tremură undele cristaline,

sub cetini de brazi,

chemând căprioarele,

la tainic sălaş,

în verdele ierbii.

 

Românie,

eşti poiana cu căprioarele

ce-şi cheamă puii,

lângă lacuri verzi

şi caprele negre,

pe stâncile prăpăstioase,

monumente vii

ale ţării cu legende.

 

Românie,

eşti acest stol argintiu

al porumbeilor

ce ţes în azur

visul de pace

al neamului.

 

Românie,

eşti cedrul lui Horia

şi teiul lui Eminescu

ce ne adună-n sărbători,

spre pomenire şi mântuire,

înflorind speranţele.

 

Românie,

eşti acest ţărm de mare,

unde ni se pierde urma  paşilor,

sub valurile sidefii,

când noi privim la infinit,

sub cerul crepuscular,

frumuseţea clipelor

ce ne-au fascinat,

înscriind între mare şi azur

un dor de neant.

 

Românie,

eşti acest copil care râde

cu ochii luminoşi, albaştri,

sub bolţile de frunze

ale parcului însorit,

copil atât de iubit.

 

Românie,

eşti precum aceste fetiţe

cu ochii visători

ce-şi caută poveştile

cu zâne şi prinţi,

pe rafturi cu cărţi,

cu sufletele floare.

 

Românie,

eşti jocul de lumini şi umbre,

din oraşul meu cu castani,

unde cad pe aleile verzi

florile lor roz-albe,

din mii de candelabre vegetale.

 

Românie,

eşti parfumul de tei,

din jurul lacului,

unde mă regăsesc,

clădind castele,

în străfundurile de smarald.

 

Românie,

eşti aceste curcubee

ce ţâşnesc din râuri,

în aburii calzi ai verii,

sub bogăţia ploilor

ce sărută pământul

însetat de arşiţă.

 

Românie,

eşti acest ciobănaş

cu fluier doinaş,

purtându-şi mioarele,

pe toate văile,

cu dorul fierbinte

de fiinţa iubită.

 

Românie,

eşti aceste turle argintii

ce trimit spre Dumnezeu

crucile credinţei;

eşti albastru de Voroneţ

unde neamul nostru a pus

atâta iubire.

 

Românie,

eşti floarea de colţ,

de pe piscurile pierdute-n ceaţă

şi clinchetul tălăngilor

ce cheamă la viaţă

pe mioritic plai,

sub lumina de mai.

 

Românie,

eşti aceste stânci

tocite de vânt,

de pe culmile Bucegilor

ce-şi ascund misterele,

în negura vremurilor,

spre nemurirea neamului.

 

Românie,

eşti acest cer incandescent

dintre deal şi câmpie,

unde coboară duh sfânt

şi pacea pe acest pământ,

de Domnul binecuvântat.

 

Românie,

eşti stolurile rândunelelor

ce se-ntorc la cuiburi,

umplând zările cu ciripitul lor,

dând vesel început zilelor,

când ne simţim bine acasă,

ca florile din fereastră.

 

Românie,

eşti toate aceste flori

din lanuri şi de pe coline,

ce aromesc văzduhul,

îl face atât de dulce,

cum numai în ţara mea,

aerul este atât de plăcut,

de parcă aduce cu el,

tot sufletul nostru,

înflorit de iubire.

 

Românie,

eşti zăpezile albastre

al iernilor noastre

ce-şi trimit parfumul,

în toate zările,

umplând cărările,

de-un farmec nespus.

 

Românie,

eşti chipul ţăranilor

brăzdate de vânturi şi arşiţe,

truditori ai gliei,

care se iluminează,

la apariţia roadelor pământului,

mulţumind cerului.

 

Românie,

eşti pieţele încărcate

cu arome şi culori

ce dau atâta frumuseţe

tuturor dimineţilor

noastre albastre.

 

Românie,

eşti aceste porţi sculptate,

eşti frumuseţea iilor brodate

cu fir de mătase,

de fete frumoase,

în nopţi geroase,

să fie-mbrăcate,

la sărbători

pline de flori.

 

Românie,

eşti această plutire

de lebede albe,

pe-albastre valuri cu nuferi

în Delta Dunării înflorită

de zborul alb a miilor de păsări,

îndemnând la visare.

 

Românie,

eşti gândul şi sufletul

celui ce a dorit fierbinte

„la trecut-ţi mare, mare viitor”

arzând ca o flacără vie,

torţă neamului său –

Mihai Eminescu –POETUL– OMUL

 

Românie,

eşti gingăşia chipului sculptat

al lui Eminescu,

frumuseţea oalelor de pământ,

şi-a tuturor lucrurilor

făcute de harnice mâini,

ce-au pus în ele

tot dorul sufletelor.

 

Românie,

eşti frumosul cântec

al neamului meu,

naiul lui Gheorghe Zamfir,

rotirea de hore şi sârbe,

acele doine ce ne-nfioară,

când lacrimi curg în viers,

făcându-ne unici în univers.

 

Românie,

eşti gândirea creatoare

a mii de Români,

ce-au  fericit lumea

cu invenţiile lor

cu  multele cărţi

în care şi-au înscris

nemurirea.

 

Românie,

eşti aceste stânci,

devenite monumente

ce stau mărturie

a istoriei trecute,

să fie amintire,

loc de pomenire,

însemn de mândrie.

 

Românie,

eşti uimirea

din mintea străinilor,

unii, chiar sus-puşi

care află în mileniul trei

că există o ţară,

România,

în Europa Centrală,

unde se vorbeşte

o dulce limbă arhaică,

purtătoare de o vastă cultură.

 

Românie,

eşti aceşti tineri

cu ochii visători,

trecând înalţi şi puri,

spre alte dimensiuni,

unde prind aripi

de zbor planetar.

 

Românie,

eşti aceste cărţi

ce-au strâns înţelepciune

şi-au semănat lumină,

au dat un popor învăţat,

pe pământul lăudat.

 

Românie,

eşti marea de inimi româneşti

„unite-n cuget şi simţiri”

bătând mereu pentru aceleaşi idealuri:

pace, libertate,

bunăstare, dreptate,

viaţă, unire, iubire.

 

Românie,

eşti durerea mută,

prin milenii cumplită,

a neamului meu

ce-şi poartă blestemul

destinului nefast,

sperând mereu o altă soartă.

 

Românie,

eşti lacrima,

din ochii celor ce te-au iubit

ce  au suferit şi au murit,

pentru neam şi patrie,

înscriind în istorie,

pagini de glorie.

 

Românie,

eşti aceste şiruri nesfârşite

de cruci mii şi mii

sub care doarme tăcută,

în somnul de veci,

floarea oştirii române,

ce-a dat jertfe de sânge

„pentru neam şi ţară”

 

Şi…

„pentru că toate

trebuiau să poarte un nume”

acestui ţinut dintre Mare,

Munţii Carpaţi  şi Dunăre

i s-a spus România – adică

Ţara celui mai fermecător roman

în care fiecare Român adevărat

înscrie o pagină de glorie,

prin muncă şi dăruire,

spre a fi demnă amintire,

generaţiilor de generaţii,

în veacul veacului. Amin!

 

 

Prof. Ecaterina Chifu