Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » IA ROMÂNEASCĂ » ION N. OPREA: Ziua iei românești și… Sânzienele, 24 iunie…

ION N. OPREA: Ziua iei românești și… Sânzienele, 24 iunie…

         Ziua de 24 iunie a fost recunoscută oficial în 2015 de către primăria Washington,  ca “Ziua Universală a Iei” în capitala americană. Anul acesta, acest frumos simbol al culturii și tradiților românești este sărbătorit chiar pe data de 24 iunie, de Sânziene.  Sâmbătă, 24 iunie la ora 12 la Capitol Reflecting Pool (partea dinspre Strada 3, NW)românii și oaspeții lor se reunesc  și-și  fac  poze, una dintre ele va fi aceea cu Capitoliul în fundal. Poza de grup  va fi făcută  exact la ora 1 pm.

           Ziua Universală a Iei nu este o campanie publicitară, ci o celebrare a iei tradiționale românești, oriunde s-ar afla  pe planetă. Această zi este o inițiativă fără precedent care a luat naștere pe Facebook, unind iubitorii României din toate colțurile lumii.

            Inițiată în ianuarie 2013 și coordonată de comunitatea online La Blouse Roumaine, Ziua Universală a Iei s-a săbătorit pentru prima dată pe 24 iunie 2013, de Sânziene. În acești patru ani, Ziua iei a devenit un adevărat eveniment global, fiind sărbătorită pe șase continente în 55 de țări, 130 localități și 200 de evenimente și a contribuit decisiv la repoziționarea iei și culturii tradiționale românești după 27 de ani de la căderea comunismului.

            În această zi, românii și iubitorii României sunt provocați să poarte ia, splendida bluză a portului popular, sau cămăși tradiționale românești. Participanții la eveniment sunt deasemenea încurajați să aducă și obiecte populare românești care au fost folosite ca decor pentru pozele care s-au făcut  cu această ocazie, spune sursa de pe net, de unde am cules informația.

            În afară de nelipsita ie, ce altceva s-ar potrivi mai bine nu numai pentru românii de acolo, în tradiție strămoșească, poate de la dacii noștri adusă, decât povestea acelei tradiții a sărbătoririi dar și a folosirii a ce se numesc Sânzienele nu numai la români. Că ele reprezintă puntea de legătură între vremurile prezente cu acel trecut milenar, de care cu dragoste ne aducem aminte… celebrate în mai toate colțurile lumii,din America Latină sau Asia, până hăt, în Europa noastră…

            În lucrarea „Timpul sacru – Sărbătorile de altădată”, Marcel  Lutic, un etnograf, explică, numele de Sânziene are multe semnificații, mai importante sunt trei, toate legate de data de 24 iunie, termenul se raportează la zânele bune, foarte active în noaptea de 23 spre 24 iunie, când este însăși sărbătoarea, numită în general Sânziene sau Drăgoaica în unele părți, în sudul Românie de exemplu. La zânele bune, dar și la florile care înfloresc în preajma zilei de 24 iunie. Acum, de 24 iunie, creștinii sărbătoresc ziua nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, al celui care cu mai bine de 2000 de ani în urmăL-a botezat în apele Iordanului pe Hristos, Mântuitorul nostru.

         Originea Sânzienilor, însă, au o vechime mai mare, precede cu mult momentul nașterii lui Iisus, sărbătoarea aceasta ține de cultele precreștine și este legată de solstițiul de vară – 21 iunie –  și care marchează începutul verii astronomice, motiv pentru care Mircea Eliade, cunoscutul istoric al religiilor, scriitorul și etnologul Romulus Vulpescu sau istoricul-arheolog Vaslie Pârvan , consideră că denumirea de Sânziene provine nu de la ce credeau primii creștini, de la numele lui Ioan Botezătorul – sanctus dies Johannis – ci de la doar latinescul sanctus, adică Sfântul și zâne, numele ziței romane Diana, la forma plurarului- ziene.

          Alt etimolog, lingvistul Alexandru Ciorănescu, recomandă o proveniență multiplă – etimiologia sanctae Dianae, combinată cu Sanctus Johannes.

             În folclorul românesc Sânzienele sunt zânel bune care trăiec în cete și își manifestă prezența doar în noaptea de23 spre 24 iunie, când, deschizându-se  cerurile, frumoasele se lasă plutnd, prin văzduh, se lasă aproape de pământ, să intensifice mirosul florilor lui, împart rod holdelor, vindecă bolile oamenilor, sporesc puterea tămăduitoare a plantelor de leac, dau lliber înmulțirii păsărilor cerului dar și a animalelor pământului, alungă fenomenele primejdioase oamenilor și pământului cum ar fi grindina și vijeliile, vifornițele, tornadele, aduc femeilor gustul plăcerilor vieții, să nască odrasle care de care mai sănătoase și voioase, de aceea ele, Sânzienele, se mai numesc și Drăgoaice, cuvânt care înseamnă frumoase, de la „Draga” în limba slavă. În „Imnurile orifice”, drăgoaicele sunt descrise drept „fecioare nmiresmate”, prietene ale săbăticiunilor, care poartă de grijă nu numai oamenilor buni, ci și „caprelor și turmelor”, fac în așa fel „ca toate să crească, să sporească și să rodească”.

                 De ce Sânzienele își fac simțită prezența doar în noaptea dintre 23 și 24 iunie, în timp ce nimfele pe tot parcursul anului? Pentru că, venind ele la numai câteva zile după solstițiul de vară – 21 iunie – data respectivă a fost considerată, încă din vechimea-vechimilor,  ca cea în care natura însăși se află în culmea forțelor sale germinative, momentul când se întoarce „crângul cerului spre iarnă”, „ iarba începe a se usca” iar „plantele dau îndărăt”.

             Deși Sânzienele au o pluralitate de semnificații, important este să amintim și de cântecele bătrânești, în care zâna Iana Sânziana, pe care însuși fratele ei, Soarele, și-o dorește de soție, această „Doamnă a florilor” este transformată în Lună iar întâlnirea celor doi miri devine imposibilă. Alte astfel de cântece o invocă pe Drăgaica, ca mândră fecioară,care, personificată, incumbă puterea magică de a zămisli cu mirele său care este chiar…Soarele. Că spune și scrie etnologul Ion Ghinoiu în „Dicționarul de Mitologie Română”: „În obiceiurile, credințele și folclorul românesc, Drăgaica păstrează amintirea Marii zeițe neolitice, divinitate lunară, echinocțială și agrară, identificată cu Diana și Iuno, în Panteonul roman, și cu Hera și Artemis, în Panteonul grec. În ziua solstițiului de vară, Drăgaica ar umbla pe Pământ sau ar pluti prin aer, se desfată, cântă și dansează peste câmpuri și păduri, împreună cu alaiul său nupțial. Când i se nesocotește însă ziua, Drăgaica stârnește vârtejuri și vijelii, aduce grindină, ia oamenii pe sus și îi îmbolnăvește, lasă florile fără leac și miros”.

           Toate cele explicate mai sus, mituri și obiceiuri, păstrate de Sânziene, atestă faptul că avem, ca români, de-a face cu reminiscențele  misterelor preistorice, care aveau în centru o nuntă sacră, menită să asigure rodnicia pământului dar și a omului. Sărbătoarea de Sânziene reprezenta  și încă semnifică  o sărbătoare solară și lunară, legată de cultul recoltei, al vegetației și al fecundității. Având loc la doar trei zile după solstițiul de vară, 21 iunie, cea mai lungă zi a Anului, ea era și este cunoscută drept Ziua Soarelui, Cap de Vară, Ursina, Drăgaica sau Amuțitul Cucului.

        Sărbătorită funcție de zonă geografică, unele manifestări privesc  și servesc tinerilor care își caută perechea,  altele, dimpotrivă, celor bolnavi sau morți, bătrânilor în general.

         În ziua de 24 iunie, “Ziua Soarelui’, când, se pare, astrul stă “în loc”, și în cinstea lui, în unele zone, se aprind ruguri uriașe pe culmile dealurilor, flăcăii făcând rotocoale cu flăcările, iar culegătorii de plante medicinale strângând numitul “usturoi de sânziene” numai în 24 iunie, și atunci – numai cât timp durează  răsăritul soarelui, după care îl expun la soare , să capete infuzia vindecătoare de planta  culeasă în acest scop.

           Potrivit credințelor strămoșești, cine face băi cu 9 flori “apă de stele” de 21 iunie sau în noaptea dintre 23 și 24 iunie, baie în care a turnat o fiertură făcută din nouă plante – printre care și Sânziana – va fi tot anul sânătos. Scăldatul ritual recomandă folosirea apelor curgătoare pentru că numai ele sunt acelea  care pot spăla omul de toate păcatele făcute, lundu-i nenorocirile și supărările anului care a trecut, punte care îl ajută la îndeplinirea tuturor dorințelor proiectate pentru anul care urmează.” Apa de stele”?  Este roua din noaptea de Sânzenie, care are efecte magice și e bine, spune același cercetător, Marcel Lutic, ca femeile care se vor a fi tot anul drăgăstoase să se tăvălească noaptea prin roua câmpului, pot aștepta și acasă “apa de stele” culeasă de bătrânele satului care, când o adună, nu au voie nici să vorbească, nici să se întâlnească cu  careva în drumul lor către casă.

            Petre Țăranu, un fost primar al Dornei, într-un articol intitulat „Mitul Sânzienelor în lumea Dornelor de odinioară”  relatează ceea ce reia și ne spune revista Formula As, prin Alina Olteanu, iunie 2017,  o legendă, cum „…într-o vreme demult apusă, Dumnezeu a coborât pe pământ cu o  ceată de îngeri, pentru ca aceștia să vadă cum trăiesc oamenii. Unul dintre ei s-a întristat la întoarcerea în cer și i-a povestit lui Dumnezeu că a întâlnit o frumoasă păstoriță care își striga mereu fratele pierdut, numit Cucu. Îngerul era dezolat că nu reușise să o  ajute pe frumoasa păstoriță și se temea că nu  o va putea uita niciodată. Dumnezeu a decis atunci să întrerupă posibilitatea oricărui contact între îngeri și lumea pământeană și i-a transformat pe toți (îngerii) în stele, risipindu-i pe cer. Cum steaua îngerului îndrăgostit continua să vădească semne de tristețe, pâlpâind neconsolată pe bolta cerească, Dumnezeu o apucă și o izbi de pământ la picioarele tinerei fete atât de puternic,  încât se prefăcu într-o mulțime de scântei. Porunca dumnezeiască a fost ca fiecare scânteie să prindă viață pământeană și să se numească scânteiaș, adică licurici, iar preafrumoasa păstoriță a fost prefăcută în zână”, lucru care explică, spunea și primarul, după apariția licuricilor, în ziua de Sânziene, cucul încetează a mai cânta, iar zânele își încep horele lor prin poene de codru încă verde.

          De  aici, de la faptul că începând din preajma echinoxului  de primăvară și până în ziua de Sânziene cucul tot cântă, strigându-și și căuându-și sora, păstorița cea preafrumoasă, de care se îndrăgostesc până și îngerii cerului, după care, deodată, amuțește timp de nouă luni, pornește motivul folcloric care explică de ce sărbătoarea Sânzienelor mai este numită și “Amuțitul Cucului”.

          Sărbătoarea Sânzienilor fiind așezată în plin sezon a naturii, când totul germinează, a fost aleasă ca zi , cea mai potrivită, pentru culegerea plantelor de leac, dar pentru că ierburile câmpului, destinate a tot felul de vindecări, să nu-și piardă din proprietățile tămăduitoare, legenda ca și practica vieții au impus respectarea unor canoane la recoltare: este interzis ca la cules să fie smulse rădăcinile plantelor ori ruperea crengilor lor, iar culesul trebuie înfăptuit nu de  oricine, ci numai de persoane anume, care nu-s animate de relele vieți. Sânzienele, ca și alte plante, mușețelul, levănțica, frunzele de dafin, salvia, ca și salcia, înainte de a fi puse la uscat și vegheate cum își statornicesc calitățile, sunt duse la biserică, sfințite, ca leacul lor să se păstreze. Adunate și păstrate într-un anumit loc al casei, în apropierea icoanelor, ierburile – devenite ale casei-  deprind proprietăți magice.

        Purtătoare de sacralitate, florile de sânziene – galbene, albe sau mai rar roșii -, ca și celelalte plante de leac, culese după un ritual anume,spun cei care ni le oferă, mai ales la 24 iunie, de Sânziene, ne “apără de toate relele și de toate bolile”, că mai cu seamă floarea de sânziene  “ne aduce noroc  trupului și casei” și “sunt bune de leacul menit”, că puse în apa de baie nu numai a copiilor “dau tărie, revigorează și îndepărtează frigurile”. Cât privește pentru fete și femei, cu sânziene în păr sau în sân, sub perne chiar, în noaptea de 23 spre 24 iunie, “frumusețea lor nu numai că devine mai pronunțată, mai observabilă” de flăcăi sau soți, dar și ele în sine devin tot mai…”drăgăstoase”, cum s-a mai spus.

       Florile de sânziene puse sub perna fetelor care au ajuns către măritiș fac ca acestea să-și viseze pe cel cu care se vor căsători. Fetele care fac coronițe cu astfel de flori și le agață unde trebuie în acea noapte, 23 spre 24, iar dimineața  găsesc rouă pe ele, este semn că chiar în acea vară își vor găsi iubitul.

         Tot în cartea de care vorbeam – “Timpul sacru- Sărbătorile de altădată” – mai scrie: “În ajunul Sânzienelor, spre seară, se aruncă o coroniță de sânziene pe casă, iar dacă aceasta rămâne acolo, înseamnă  măritiș grabnic pentru fata care o aruncă. Coronița căzută trebuie aruncată încă de câteva ori, iar a câta oară se oprește pe casă, atâția ani mai are de așteptat fata până se mărită”.

         În Bucovina primarului Petre Țăranu, până și mai ieri, dacă nu și astăzi,  fetele și, după caz, feciorii,  își așează coronițele de sânziene pe cap și, apoi, se îndreaptă spre țarcul vitelor, unde acestea dorm noaptea. Aici, își iau coronițele de pe cap, le așează pe țărușii sau stâlpii de lemn ai țarcului, cât mai aproape de intrare și, dacă,  animalele se îndreaptă către ele, una, două sau mai multe dintre animale, atunci dezlegătorii enigmelor deslușesc – câte animale care-s sensibilizate atâtea căsătorii vor fi încercate pe parcursul vieții de depozitarul coroniței.

         “Jocul” cu coronița aruncată peste casă sorocește și altceva –  anul sau anii când se vor stinge din viață bătrânii…

        Deci, să fim atenți, odată pe an sunt Sânzienele – de 24 iunie.

                                                                                         Ion N. Oprea,   20 iunie 2017