Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » Valeriu Ilica – PE DRUMUL DAMASCULUI (publicat de Florin T. Roman)

Valeriu Ilica – PE DRUMUL DAMASCULUI (publicat de Florin T. Roman)

           Dintotdeauna și peste tot, există în legea nescrisă a oricărui cenaclu literar, a societăților, saloanelor și grupărilor literare, cel puțin o normă internă care, ca un făcut, e acceptată și aplicată de toți. E un protocol pe care nu-l contestă și nu-l încalcă nimeni. Cel mult, îl desecretizează! Spațiu de suflet și inițiativă privată, ca s-o plagiez pe doamna Florica Ranta Cândea, Salonul Gutenberg din Arad nu face excepție. Deși mozaicat ca structură, divers prin componență și libertin prin libertatea de gândire, și-a propus și promovează necondiționat dragostea de artă, cultură și frumos, cultul prieteniei intelectuale, colegialitatea sinceră și dezinteresată, dreptul la liberă exprimare, informarea reciprocă și schimbul de idei. La loc de cinste, își găsesc rostul buna dispoziție, intervenția potrivită la momentul potrivit, vorba de duh, râsul sănătos și gluma bine spusă. E și normal. Până și-n Junimea severului Maiorescu se promulgase și funcționa principiul potrivit căruia anecdota, gluma inteligentă și vorba de spirit primează. Prin grija lui Creangă și a lui Pogor, se râdea la liber. Zgomotos, pe săturate. Erau doi hâtri cum nu s-a mai pomenit.  Asta, așa, ca să dau un exemplu. Cel mai la îndemână.
            Întâlnirea membrilor salonului cu pricina, de la sfârșitul lunii martie a.c., s-a desfășurat într-un astfel de primăvăratic ambient. Poate și pentru că ordinea de zi a ședinței a fost sensibil îmbunătățită cu o lansare de carte: DE LA POLITICĂ LA CREDINȚĂ. MĂRTURISIRI – volum apărut la Editura Tiparnița, sub semnătura doamnei Voichița Tulcan Macovei. Prezentarea și promovarea cărții, atmosfera animată creată la un moment dat au fost cireașa de pe tort. Au luat cuvântul judecătorul Mara, istoricul Tuleu, profesorul Truță și primul între vorbitori, părintele Roman, “duhovnicul literar” și un bun cunoscător al laboratorului de creație al autoarei, după cum însăși prea cucernicia sa, cu patos și aplomb, cu argumente solide și artă oratorică, ne-a explicat. Au cuvântat și alții. Cu toții au făcut-o entuziast și emoțional. Elogios și fără parcimonie. Toți au plusat pe partea plină a paharului, insistând pe efortul autoarei, sinceritatea scriiturii, reușita demersului creator și convingerea unanimă că a făcut un lucru care trebuia făcut. Concluzia? O carte perfectă! Și asta, în condițiile în care știm foarte bine că de la Homer și Ghilgameș încoace, visăm și tindem spre o perfecțiune pe care nu o vom atinge niciodată.
            Nu contest cele spuse de distinșii oratori și nici nu fac opinie separată, dar, sincer să fiu, tare mi-ar fi plăcut să aud și câteva observații…să le zicem… critice. Biensûr, cu condiția să fie constructive, de luat aminte și cu trimitere la text. De ce? Pentru că o carte netaxată de critică este ca un călător fără bilet. Nu ascund că așteptam și mă așteptam să ne vorbească despre realizarea artistică a cărții. Despre mesajul și meritele acesteia, pentru că, să fim drepți, MĂRTURISIRILE doamnei este o carte mai mult decât meritorie. Are meritul și câștigă în altitudine prin aceea că pledează pentru o umanitate care umanizează, dar, mai ales, prin faptul că, printre rânduri, ne îndeamnă să ne aducem aminte și să ne reîntoarcem la țara pe care am uitat-o. În egală măsură, este o carte curajoasă, paradoxal, tocmai prin lipsa de curaj de a răspunde concis și rece în argumentație, categoric și fără prețiozitate unor provocări, acuze și mici răutăcisme, care, pe măsură ce vremea trece, ies din garanție, sunt tot mai fără obiect și fără acoperire. Mi-ar fi plăcut, de asemenea, să se spună că am fost produsul etapelor istorice prin care am trecut, că nu noi am creat epoca, ci ea ne-a creat pe noi – idei, aluzii și sugestii pe care cartea le conține. Că nu ne-am șifonat, n-am pus sare pe coadă și n-am plecat aiurea, chipurile, în numele libertății și căutând libertatea. Dimpotrivă, am rămas locului și am trăit cu convingerea că nu există libertate mai mare decât aceea de a vorbi și a cultiva limba țării în care te-ai născut. Taman cum ne învață și  ne cere Testamentul Văcărescului, cel de veșnică și vrednică amintire. În două cuvinte, o carte meritorie care merita mai mult. Dar, să închid paranteza și să fiu foarte scurt, pentru că lungindu-mă nu fac decât să bag apă în vin.
            Așadar, deși literatura noastră cunoaște și consemnează multe scrieri cu caracter autobiografic, de memorialistică sau jurnale intime – unele celebre – cartea doamnei, după părerea mea, nu se apropie, nu se aseamănă și nu imită pe niciuna. Tematic și procedural, se înscrie într-o modă, e foarte adevărat, dar nu-și ia modele și nu acceptă modele. Pur și simplu, se înregimentează într-o tradiție. Aruncă o privire atentă pe ecranul amintirii sale. Atât. Apoi, pornește pe un drum. Bătătorit, desigur. E drumul cunoașterii. Al autocunoașterii și al recunoașterii. Mai mult, prin modul în care insistă memoria și persistă evocarea, e un posibil, un potențial Drum al Damascului. Da, pentru că toți, asemenea lui Saul, mai devreme sau mai târziu, ne încumetăm, pornim și parcurgem acest drum. Fiecare în felul lui. Și cu revelații, de la caz la caz.
            În evoluția sa privit, scrisul doamnei Macovei – și cartea de față nu face excepție – este o chinuitoare și interminabilă întrebare. Din câte ne lasă să înțelegem, încă nu a primit mult așteptatele și atât de râvnitele răspunsuri. Ca atare, va trebui să continue. Va trebui, și o va face. Proiectul, perspectiva, dar, mai ales, perseverența și tenacitatea căutării întru cunoaștere mă împing să fac un pronostic, o anticipare. Va reuși, dar va fi o nucă greu de spart. Și asta, pentru că doamna nu face supoziții și nu merge pe ipoteze. Pune direct diagnostice. Aici îi dau dreptate. Datul cu presupusul atunci când abordezi o tematică atât de gravă și de serioasă ar fi un zgomot de fond, iar dacă s-ar persista, ar deveni bruiaj, ceea ce, în cazul doamnei… nu e cazul. Zic, sper și-mi place să cred.
            Animat de o asemenea convingere, aș adăuga că recenta carte a profesoarei Voichița Tulcan Macovei este un spațiu al mărturiei și al mărturisirii. E o retragere în Ermitajul său lăuntric, cu largi și leneșe incursiuni pe claviatura sentimentalo-spirituală pe care a parcurs-o în spațiu și în timp. Și pe care încearcă să și-o asume integral. Este, cu voia autoarei, o simțitoare și sinceră spovedanie. E tremur și cutremur, deopotrivă. Evaluare și reevaluare. Zbucium și reverii de lună plină. În fine, e un audit autoimpus și un conspect al eului interior. Un act de stare liturgică, dacă vreți. De purificare și regăsire de sine. De trăire și retrăire în singurătate. E luciditate și experiență, tristețe și elan, poezie și pitoresc. Altfel spus, e o față fără mască și fără fard; o cetate asediată, iar autoarea, o prizonieră fericită. Adaug, și aș dori să se rețină, că este o scriitură care pledează pentru savoarea clipei. Pentru percepția epidermică a veșniciei sale. Ați ghicit! Desigur, e o percepție pe rit nou.
            Un cuvânt de bine și despre crezul artistic al autoarei. Sunt sigur că este mai mult decât convinsă că meșteșugul de scriitor este o demnitate foarte grea, iar scrisul, pe persoană fizică, un lung, epuizant și dureros travaliu. Cert lucru, în artă, cale de mijloc nu există. Cu atât mai puțin, jumătăți de literatură. Așadar, ori la bal, ori la spital – vorba lui Voltaire. 
            Cât despre reușita de raft sau despre succesul de public al cărții, e prematur să mă pronunț. Important e că meciul a început, că mingea e jucată, iar dosarul cauzei, balanța și ciocanul dreptății sunt deja pe masa sau în mâna cititorului. E dreptul, e datoria lui să se pronunțe. Să ia act, să cântărească, să decidă. Va fi o judecată dreaptă, pentru că o carte odată tipărită e ca o navă lansată la apă. Dacă are noroc, străbate mările și înfruntă oceanele lumii. Dacă n-are, pățește ce-a pățit Titanicul. Cu toate acestea, nu se renunță la transportul pe apă!
 
                                                                       Valeriu Ilica
                                                                        FOTO: Voichiţa Tulcan Macovei