Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » Mihai BATOG-BUJENIŢĂ : CU HEDI SIMON PRINTR-O LUME POSIBILĂ

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ : CU HEDI SIMON PRINTR-O LUME POSIBILĂ

Am citit în ultimii ani mai multe din scrierile doamnei Hedi Simon, doar din cele încadrate genului proză scurtă şi, recunosc, am fost încântat nu numai de frumuseţea poveştilor ci şi de fluenţa şi coerenţa frazelor, de construcţia subtilă a intrigii, dar şi de personaje, unele dintre acelea pe care le îndrăgeşti şi ai tendinţa de a le transforma în modele. Lucru deloc de neglijat cu atât mai mult cu cât, în general vorbind, noi cititorii cu vechime, rar mai întâlnim în prozele scurte personaje, acestea fiind mai mereu înlocuite de un „eu” inutil supradimensionat.

Dar am avut întotdeauna impresia că nu descoperisem substanţa intimă a farmecului şi ineditul acestor scrieri şi că rămâneam totuşi la suprafaţa fenomenului nereuşind să intru prea adânc în straturile profunde, acelea care în ultimă instanţă definesc nu neapărat scrierea, ci mult mai mult pe creatorul ei. Că aveam dreptate, dar şi că acest fapt, intrarea în profunzimea scrierii, s-a produs doar după ce am citit, cu multă plăcere, ba chiar cu un fel fior, romanul „Floarea Deşertului”, aveam să aflu numai după această lectură.

Mi-am dat seama că Hedi Simon, spre deosebire de marea majoritate a scriitorilor contemporani ne propune o aventură într-o lume fundamental bună, o lume în care personajele, cât se poate de credibile, sunt oameni ca noi dar care pot trăi, surprinzător, în afara intrigilor care presupun trădări, crime, laşităţi, orori sau imoralitate şi cu toate acestea să fie totuşi personaje literare pe deplin demne de acest statut. Nu ştiu câtă ficţiune şi nici cât adevăr este în construcţia acestui roman însă el merită citit atât pentru calităţile sale literare, cât şi pentru ineditul intrigii.

Asta măcar pentru a găsi un răspuns întrebărilor care ne vor măcina pe parcursul lecturii: cum de este posibilă o carte în afara regulilor cu care am fost dresaţi să gândim, respectiv: moarte, durere, asasinat, urmăriri pline de suspense, gloanţe, torturi şi scenarii fioroase, imaginate de tot felul de regizori cu probleme psihice. Fiindcă trebuie să recunoaştem, ne-am format sub influenţa micilor şi marilor ecrane, pline de viziuni, ştiri şi mesaje apocaliptice, dar şi sub acea a scrierilor demne de serie-noir, aşa cum erau denumite romanele de groază ale anilor antebelici.

Ar însemna asta oare că romanul „Floarea deşertului” este unul din categoria serie-roze ori poate o telenovelă absurdă cu tente moralizatoare? Nicidecum! Cartea scrisă într-o impecabilă limbă română are toate ingredientele unei scrieri palpitante pline de nerv şi ritm, cu personaje, aşa cum am spus, credibile în tot ceea ce fac.

Şi cum acţiunea nu se petrece nici sub arborii seculari ai vreunui castel din Scoţia şi nici pe puntea unui yacht care pluteşte pe apele misterioase din mările sudului, ci exact în zilele noastre, printre oameni cât se poate de obişnuiţi, devine cu atât mai interesantă tehnica folosită de autoare pentru a menţine interesul faţă de lectură cu atât mai mult cu cât, în principiu, este vorba de o poveste de dragoste. Una cât se poate de simplă, aparent, în care protagoniştii, o tânără Maia şi un tânăr Vlad, se întâlnesc într-un cadru cât se poate de normal pentru un locuitor din Israel, pe timpul stagiului militar, se plac, se căsătoresc, au un copil, trec prin întâmplări fireşti ale vieţii, dar nu din acelea care să provoace furii şi isterii trucate, li se pune încrederea la încercare şi reuşesc să depăşească toate greutăţile, ieşind din ele mai întăriţi mai apropiaţi şi, foarte important, cu o cunoaştere superioară a sinelui profund.

Este o poveste care ar putea părea atât de banală încât nici măcar nu ar merita deschisă cartea. Ei bine, nu este deloc aşa! Hedi Simon aşează această poveste în mijlocul unei lumi bolnavă de ură şi furii, înconjurată de conflicte cu adevărat majore,dar menţine atmosfera cărţii într-un incredibil paradis al înţelepciunii, încrederii şi iubirii, într-o lume cu o aparenţă insulară în care binele este cu adevărat biruitor.

Dar cum este posibil aşa ceva, te poţi întreba ştiind, tu cititorul, că omenirea pare fascinată de războaie, de lupte şi de atrocităţi, iar cele mai simple relaţii dintre oameni poartă această amprentă de neşters. Şi cum oare se poate construi intriga unui roman fără personajul negativ? Să nu ne grăbim. Avem şi un personaj negativ, veşnicul vecin suspicios, băgăreţ şi intrigant acela care maculează cu propriile frustrări un gest de o infinită tandreţe. Oricine dintre noi îl cunoaşte fiindcă, în mod sigur, l-a întâlnit cel puţin o dată în viaţă. Doar că Hedi Simon are talentul de a-l face ridicol şi de a-l elimina din ecuaţie, chiar dacă delaţiunile lui fetide reverberează peste ani, nedându-i nici un nume şi lăsându-l astfel la nivelul unei interpretări formale şi, foarte important, resetat prin aceleaşi acţiuni de calmă înţelepciune a personajelor principale. Autoarea tangentează subiectul doar atât cât să ne spună că ea ştie exact cum este viaţa reală, însă ne dă şi cheia succesului în relaţiile cu aceste buruieni otrăvite ale societăţii. Şi, poate aici este şi misterul inefabil şi subtil al scrierii. Toate personajele definite ale cărţii sunt oameni care beneficiază de o anumită educaţie, una a cărei caracteristică principală devine ideea de bază că omul, în esenţa sa, este o fiinţă structural bună, iar ceea ce îl abate de la drumul hărăzit prin creaţie este influenţa nefastă a societăţii (grupului) în care se formează ca fiinţă culturală.

Interesant este şi faptul că autoarea strecoară cu multă abilitate în traseul naraţiunii şi unele mici şarade dând astfel întregului volum o notă interactivă în care cititorul poate încerca, spre propria sa satisfacţie, desluşirea lor. Astfel ar fi bine să ne întrebăm de ce Maia este prezentată ca un copil înfiat dar care se bucură de dragostea părinţilor în exact aceeaşi măsură ca fratele ei mai mare sau, de ce Vlad este copilul unui cuplu mixt din punct de vedere confesional şi etnic. Hedi Simon este prea inteligentă pentru a pune în text fapte fără relevanţă şi, în acest mod, ne încurajează şi pe noi cititorii pentru a ne face, în final, mai atenţi cu realităţile înconjurătoare.

Pot spune în concluzie că invitaţia doamnei Hedi Simon de a ne aventura printr-o lume bună în esenţă, nu este un exerciţiu inutil şi nici sortit uitării ci, pentru că ne demonstrează că acest lucru este cât se poate de posibil şi că noi suntem de fapt cei vinovaţi dacă nu putem construi o asemenea lume, merită să răspundem cu entuziasm invitaţiei şi să constatăm, la finalul lecturii, că suntem, noi înşine, mai buni sau poate chiar mai înţelepţi cu o secundă. Şi ce mult contează!

——————————

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ

Iaşi, 21 iunie 2017