Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » ECATERINA CHIFU: LIMBA ROMÂNĂ, DOVADA IDENTITĂŢII ŞI CONTINUITĂŢII NEAMULUI ROMÂNESC

ECATERINA CHIFU: LIMBA ROMÂNĂ, DOVADA IDENTITĂŢII ŞI CONTINUITĂŢII NEAMULUI ROMÂNESC

„Numai în limba sa omul îşi pricepe inima pe deplin.”

(Mihai Eminescu)
„O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea”
(Nichita Stănescu)

Limba română „limba veche şi-nţeleaptă”(1) (M. Eminescu – „Scrisoarea II”), limba „ca un fagure de miere”(1) (M. Eminescu – „Epigonii”) are la bază limba vorbită dintotdeauna pe pământul românesc, cizelată prin veacuri de vorbitorii nativi ai acestei străvechi vetre de cultură şi civilizaţie şi înfrumuseţată prin creaţii literare orale şi scrise, multe aparţinând culturii universale.

I. IDEILE UNOR PERSONALITĂŢI ROMÂNEŞTI DESPRE ORIGINEA LIMBII ROMÂNE, LIMBA VIEŢUIRII DE MILENII PE PĂMÂNTUL ROMÂNESC

1. Eminescu a subliniat în versuri şi în articole din ziare, precum şi în manuscrise, unitatea etnică străveche, spirituală, religioasă a poporului român, având o limbă unică, tradiţii şi obiceiuri identice, port asemănător în spaţiile ce le-a populat. „Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţãrii Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini” apoi subliniază „Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”(2).
Aducând drept argumente asemănările lingvistice din spaţiul românesc, Eminescu a conchis: „O unitate atât de pronunţatã a limbei dovedeşte o unitate de origini etnice” (2)
Pentru a stabili numele ţării, România/Roumanie(fr) Roumanian(engl) pe care unii îl leagă de provincia romană Romania, formată în sudul Dunării, noi, observând grafia străină a numelui ţării, bizuindu-ne pe caracteristicile pertinente mai ales în memoria colectivă, considerăm că el s-a format din construcţia Ru-man=Om de pe râu(ru) – „ia” fiind sufix ce înseamnă „ţară”, cum s-a păstrat în cuvântul românesc Rusia(Ţara de pe râu/râuri). De la numele locuitorilor ei vine denumirea ţării: rumâni, dar considerăm că denumirea Ramania, cu sensul Ţara oamenilor lui Dumnezeu(Ra) este cea mai veche, vocala „a” din „Ra” având apoi în pronunţie diverse interpretări. Confuzia roman/român s-a perpetuat în cursul istorie, de aceea trebuie făcute precizări: romanii au cucerit doar o parte din Dacia(14% din teritoriu); la retragerea aureliană(271-275, d. H.) cauzată de atacurile dacilor liberi şi ale goţilor nu toată populaţia de pe teritoriul Daciei a fost transferată în sudul Dunării, în Dacia Aureliană devenită apoi Dacia Ripensis şi Dacia Mediteranea, căci ar fi fost un proces extrem de dificil de a duce peste Dunăre o populaţie aşa de numeroasă în Peninsula Balcanică, într-un spaţiu destul de aglomerat. Noi aducem argumente de ordin economic şi geografic, pentru a demonstra că Dacia nu a fost golită de populaţia băştinaşă: acest neam de păstori şi agricultori nu ar fi părăsit locurile lor favorabile practicării acestor îndeletniciri ce le asigurau existenţa.
Robert Roesler în cartea „Romänische Studien – Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens”(Leipzig, 1871)(3) a emis teza exterminării poporului dac odată cu cucerirea romană, precum şi pe cea a retragerii complete a populaţiei romanizate de pe tot cuprinsul provinciei Dacia în secolul III. Locuitorii fostei provincii ar fi fost strămutaţi în masă la sud de Dunăre, unde s-ar fi format limba română şi poporul român.
2. Ideile sale sunt combătute de A. D. Xenopol în „Studiu asupra stăruinţei românilor din Dacia Traiana”(1884) şi în cartea: „Istoria pentru începuturile românilor în Dacia”. Afirmaţiile sale se bazează pe un fenomen social: „Cei bogaţi s-au dus, daci sau romani; cei săraci au rămas aici, ori de ce naţionalitate s-ar fi ţinut… Un popor aşezat nu fuge niciodată în întregimea lui în faţa unei năvăliri”(4). A. D. Xenopol subliniază unitatea genezei româneşti a poporului român şi a limbii române, fapt ce stă la baza unităţii politice a tuturor românilor: „…pe cât se întinde graiul lor comun, se vor înjgheba şi interesele lor comune; că graniţele Statului vor cădea odată împreună cu acelea ale naţionalităţii lor”(4).
Unii istorici germani şi ungari din sec. al XX-lea şi al XXI-lea au susţinut teza că toată populaţia Daciei nord-dunărene a fost atunci evacuată, că această mare provincie s-a aflat dintr-o dată golită de întreaga populaţie de pe teritoriul Daciei şi de acolo au revenit mai târziu pe teritoriul Dacie, mai mult, a fost iar alungată de invazia migratorilor. Faptul că populaţia sud-dunăreană vorbea limba daco-română este dovedit şi de intenţia împăratului Galerius Maximianus(292-311), dac de origine, de a forma în sudul Dunării Imperiul Dacic.
3. Aurora Peţan aminteşte şi alţi împăraţi romani cu origine dacică: Regagilan, nepot al lui Decebal, Lucinius, Aureoleus, Daia, Constantin, tatăl lui Constantin cel Mare şi crede că multe documente despre daci sub dominaţia romană au fost distruse din porunca împăratului Galerius, dac fiind, pentru a apăra memoria strămoşilor săi după părerea autoarei(5): „Limba daco-română de la nord de Dunăre era asemănătoare cu dialectele aromân şi megleno-român(regiunea Salonic) de la sud, slavii ajungând mai târziu în acest teritoriu. Dar nici prezenţa în daco-română a câtorva zeci de cuvinte ce se crede a fi împrumutate de la albanezi nu justifică formarea şi existenţa poporului român în sudul Dunării.”(5)
4. Susţinătorii acestei teze au fost şi doi filologi români: Ovid Densuşianu şi Alexandru Philippide care au fost convinşi, pe baza unor argumente total greşite că leagănul limbii române trebuie căutat la sud de Dunăre.
5. Limba populaţiei sud-dunărene era asemănătoare cu limba vorbită în Dacia Hiperboreiică. Că există asemănări lexicale între limbajul din nordul şi sudul Dunării o dovedeşte îndemnul „Torna, torna, fratre!” (6) menţionat de Theofilact din Simocatta(570- 640) în „Istorii”(6) care povesteşte că, în timpul unui marş de noapte al armatei bizantine condusă de Comentiolus în lupta împotriva avarilor, acest îndemn a fost rostit de unul dintre soldaţi care a observat cum a căzut un sac cu provizii aflat pe un catâr, fapt ce a fost interpretat ca o comandă militară înţeleasă în ambele tabere, şi a determinat întoarcerea lor din drum. Teofan Spovednicul(752-817) în lucrarea sa „Cronographia” consideră că acel soldat a vorbit „în limba părintească”.(7)
Dar, retragerea armatei şi a administraţiei romane din provincie nu reprezintă un abandon al Daciei ci, din contră, o eliberare. Dac prin origine, Galerius Maximianus(292-311) i-a urmat la domnie lui Diocleţian, a dat denumirea de Dacia teritoriului sud-dunărean, unde se vorbea o limbă comună cu cea vorbită în Geţia/Dacia. Acest spaţiu a primit denumirea de Romania şi din această cauză istoricii unguri contemporani susţin că de aici vin strămoşii noştri.
Este regretabil faptul că astăzi se învaţă în şcolile cu predare în limba română din Ungaria şi în cele maghiare din România o istorie falsificată, anume că repopularea teritoriului rămas gol după retragerea aureliană s-a făcut cu locuitori din Macedonia şi Albania, vorbitori de limba română, veniţi pe un teritoriu nelocuit.
6. Traducerea „Vechiului Testament” după o versiune grecească de episcopul Wulfilla scrisă în alfabetul cu grafeme getice(cel, gotic cu litere ascuţite), cunoscută mai ales drept „Codex Argenteus”(8) (începutul sec. al VI-lea), în care scrisul se aseamănă foarte mult cu cel folosit în „Tăbliţele de la Sinaia”(9) este o altă dovadă a existenţei unei limbii proprii poporului nord-dunărean din primele secole ale mileniului unu. El foloseşte în proporţie de 90% semnele din acea scriere, existând aceleaşi litere preluate în alfabetele greceşti, latine şi cele originale, getice care s-au folosit şi pe aceste plăcuţe precum şi rune gotice. Prof. dr. Lars Munkhammar, istoric la Universitatea din Upsala, unde se găseşte manuscrisul: „Wulfilla s-a născut în 311 d.Hr. şi a murit, probabil, în anul 381 d.Hr. iar la mijlocul secolului IV a tradus Biblia. S-a născut şi a trăit în Dacia, în România de astăzi, şi a devenit episcop al popoarelor gotice. La traducerea acestei Biblii a fost folosit un alfabet rămas din acea limbă. Wulfila a folosit la traducerea acestei Biblii o limbă veche despre care nu ştim nimic. Menirea lui a fost să schimbe un popor războinic, într-unul paşnic. Acest alfabet a fost folosit în Suedia, nu ştiu pentru cât timp dar, în paralel cu alfabetul latin, a fost folosit ca scriere sacră mult timp după Wulfilla”.(10) Fiind sarcedot, Wulfila a avut acces la textele sacre din Dacia, poate chiar cele emise de Şcoala Zamolxiană şi doar a aranjat alfabetul getic, dând literelor forma ascuţită/gotică.
7. „Codexul Rohonczi” sau „Rohonc”(11) este scris tot în acest alfabet, cum susţine d-na Viorica Enăchiuc care interpretează codicele ca pe o cronică a blakilor/ vlahilor din Dacia, datată în secolele XI-XII, scrisă în limba latină populară „vulgata”, getă, cu un alfabet dac, alfabet considerat de cercetătorii maghiari alfabet secuiesc. Dar secuii au rădăcini comune cu dacii, deşi maghiarii îi înregimentează în rândurile lor. Codexul redă istoria voievodului Vlad care poartă războaie împotriva uzilor, cumanilor, ungurilor sau goţilor.(11)
8. Deşi traducerea este contestată de paleologul Dan Ungureanu care susţine că limba latină vulgară nu există în secolul al X-lea, fiindcă se vorbea deja româna veche. Interpretarea Codexului a stârnit multe dispute, dar el prezintă un mare interes şi noi propunem o nouă traducere, căci unele fraze sunt interpretabile ca de ex. în „Jurământul junilor Vlahi”(11) expresia „jurăm pe căciulă” cred că în loc de „căciulă” trebuie folosit un nume geografic, poate cel al unui munte sacru.
9. Nicolae Densuşianu în cartea sa „Dacia Preistorică”(12) a susţinut teoria unei civilizaţii preistorice avansate cea pelasgă, cu leagănul în spaţiul României de astăzi şi extins în sudul Dunării, în teritoriul numit Pelasgia de la care s-a format civilizaţiile europene, un popor unit prin grai şi spiritualitate. Noi credem că este vorba de un nume cu caracter generic „pelasgi” fiind numiţi păstorii ce se mutau cu turmele de-o parte şi de alta adunării, ajungând până în sudul Greciei, în Asia Mică şi era o atribuit lor fiindcă aveau corturile acoperite cu piei de oi.
10. Constatin Olariu Armin susţine că a existat Dacşa, ţară condusă de Pelasg, fiul lui Magog, descendent al lui Noe, care se afla în jurul Dunării şi limba pelasgă ar fi fost folosită pentru a scrie textele pe plăcuţe de aur, ca cele descoperite la Sinaia(12) cu un alfabet getic, preluat de Kiril şi Metodiu mai târziu.
11. Vasile Pârvan, în lucrarea sa monumentală, „Getica, o protoistorie a Daciei”(13) combate ideile lui N. Densuşianu şi consideră cartea lui „o fantasmagorie”. El doreşte prin această carte introducerea originii şi evoluţiei culturii şi civilizaţiei traco-getice în circuitul istoriei universale, scoţând în evidenţă continuitatea acesteia în nordul şi sudul Dunării.
12. „Tăbliţele de plumb de la Sinaia”(14) reprezintă o cronică a istoriei dacilor, menţionează nume de regi daci şi toponime dacice, textele fiind scrise mai întâi pe plăci de aur. Dan Romalo a descifrat primul aceste texte, ajutat de Valeria Guţu Romano, amândoi fiind impresionaţi de această descoperire.
13. Ion Inocenţiu Micu-Klein(1692-1768) este promotorul luptei naţionale, sociale şi politice a românilor din Transilvania şi a adus argumente pentru apărarea românilor din Ardeal şi a limbii lor, revoltat de existenţa privilegiilor acordate maghiarilor, saşilor şi secuilor prevăzute de „Unio trium nationum” susţinând existenţa pe teritoriul Ardealului de la cucerirea romană.
14. Nicolae Iorga în „Studii şi documente cu privire la istoria românilor”(25 de volume între (1901-1913) a scos în evidenţă originalitatea culturii româneşti şi interdependenţa istoriei poporului român cu istoria altor popoare. gândirea istorică cu o nouă viziune, dominată de factorul spiritual şi întemeiată pe unele aşa-zisele „permanenţe”, coordonate ale dezvoltării istorice, poporul român identificându-se în raport cu alte popoare prin bogata sa viaţă spirituală printr-o limbă unică între alte limbi. El susţine că nucleul central al limbii noastre este „vatra străromână.”(15)
15. Ioan Russu în scrierea „Elemente autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez”(16) face comparaţii între limba română şi cea albaneză, care a păstrat mai multe cuvinte comune cu româna.
16. „Istoria limbii române” (17) de Alexandru Rosetti şi studiile lui Iorgu Iodan pun accent pe descendenţa romană a poporului român, latinitatea fiind principala caracteristică a limbii române, susţinând teoria continuităţii vieţuirii dacilor în spaţiul carpato-dunărean-pontic.
17. Dimitrie Macrea în lucrarea „Probleme de lingvistică română”(18) susţine ideea continuităţii pe pământ străbun a unei populaţii ce aveau specific limba română.
18. Lucrarea „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român” (19) şi în volumul„Originile şi formarea unităţii româneşti” de Gheorghe Brătianu aduce în lumină adevăruri despre rezistenţa poporului român în pământul străbun, în ciuda vicisitudinilor istorice, despre păstrarea unităţii etnice, plasând istoria poporului român în context european.
19. „Limba română constatăm că respectă, într-un mod uluitor, ca răspândire, graniţele statului dac, în timpul înfloriri lui(Burebista), Uluitor de mult, pentru 2000 de ani de vitregie istorică” afirmă Gavril Cornuţiu.(20) Autorul vorbeşte de faptul că istoria admite continuitatea biologică a poporului român, confirmată de dovezi arheologice, „dar nu pune în discuţie problema continuităţii limbii sale”. (20)
El aduce argumente faptul că în documentele istorice toponimia este dacică, deci ea nu putea fi transmisă decât de o populaţie geto-dacă ce a locuit neîntrerupt în acest spaţiu carpato-danubian-pontic. Această insulă de românism înconjurată de popoare vorbitoare a unor limbi total diferite de română este cea mai bună dovadă a continuităţii şi identităţii poporului român.
15. Românii au continuat tradiţiile dacice privind organizarea spaţiului de locuit, nu cele romane, au făcut cetăţi de pământ şi biserici de lemn, ca şi dacii, romanii preferând piatra. Costumele românilor sunt asemănătoare în toate regiunile locuite, variante ale celor de pe „Columna lui Traian”, susţine Gravril Cornuţinu.
Dumnealui aduce argumente lingvistice, cuvinte de origine dacă, având răspândire în toată Europa. Ex: verbul „a zice”//dic(moldovenesc), dico(lat.), dire (it), dire (fr). El susţine că nu s-a făcut „romanizarea dacilor” ci „asimilarea romanilor” pe teritoriul Daciei.(20)
Dicţionarele limbii române prezintă mai ales originea străină a cuvintelor limbii române: greacă, latină, slavă sau franceză, ca şi când poporul român ar fi incapabil să-şi formeze propria limbă. Combatem tezele latiniştilor care susţin că prin regresie fonică sau schimbarea vocalelor şi consoanelor s-ar fi făcut cuvintele româneşti(oculus=ochi, manus=mână, aqua clara=apă chioară).
Nu suntem de acord cu golirea spaţiului ocupat de daci din timpuri străvechi, căci spaţiul acesta era foarte bogat în păşuni şi ape, dar mai ales avea resurse de sare, metale şi mai ales aur, devenit monedă de schimb, înainte de Burebista.

IV. ATESTĂRI ALE FOLOSIRII LIMBII ROMÂNE DE-A LUNGUL TIMPULUI, ÎN DIFERITE SCRIERI CARE SUSŢIN UNITATEA ETNICĂ ŞI LINGVISTICĂ A POPORULUI ROMÂN

1. Cel mai vechi document păstrat la noi, scris în 1521 în română, dar cu litere chirilice este „Scrisoarea lui Neacşu către judele Braşovului Hanăş Begner” (Hans Benkner)(21) în care autorul dă informaţii despre mişcările trupelor otomane, pune în lumină lexicul românesc din prima jumătate a sec. al XVI-lea, inclusiv pe cel din veacul anterior, foarte asemănător cu cel de azi.(21)
2. Grigore Ureche în „Letopiseţul Ţării Moldovei….” prezintă istoria Moldovei între 1359-1594, a scris, pomenind de primul descălecat: „Rumânii, câţi se află lăcuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoreşu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag…” (22) . El pune accent pe unitatea poporului român din provinciile istorice, dar cultura ce şi-a format-o în Polonia, în şcoli catolice ca şi Miron Costin, l-a determinat să facă această afirmaţie, după izvoarele istorice pe care le-a avut la dispoziţie, mai ales cronicile poloneze.
Noi însă trebuie să ţinem seama de observaţia d-lui Gabriel Gheorghe, care susţine că civilizaţia s-a format în zonele cu sare sau pe drumurile sării(18), teritoriul românesc având mari resurse şi să ne bazăm pe cercetările d-nei Marija Ghimbutas care aduce argumente privind formele cele mai vechi de vieţuire umană care sunt în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
2. Miron Costin în lucrarea „De neamul moldovénilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” a fost preocupat să arate: „Începutul ţărâlor acestora şi neamului moldovenescŭ şi muntenescŭ şi câţi sunt şi în Ţările Ungureşti cu acest nume, români şi până astăzi, de unde suntŭ şi de ce seminţie, de când şi cum au dăscălecat, acéste părţi de pământŭ”(23). El combate pe Simeon Dascălul şi pe Misail Călugărul, care, susţine el, nu au scris létopiseţe, „ci ocări suntŭ”, wi au scris „basme”. Şi Miron Costin combate ideea celor ce susţin că româna provine din limba italiană: „Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur… de acéste basne să dea seama ei şi de această ocară.”(23)
El face afirmaţia că şi italieni sunt numiţi vlahi(după costumele albe ce le purtau, opinăm noi) ca cei din Munţii Alpi, ca locuitorii din Moldova, Ţara Românească şi Ardeal şi subliniază că au acelaşi caracter, aceeaşi fire petrecăreaţă, voioasă, aceleaşi obiceiuri, tradiţii ale vlahilor/olahilor. Este interesantă observaţia cronicarului „din graiul cestorŭ ţări că şi limba ieste dovada că în graiul nostru pănă astăzi sunt cuvintele, unile latineşti, altele italieneşti. Să miră un historic anume Cavaţie, dzicând: De mirat lucru ieste că limba moldovénilorŭ şi a munténilorŭ mai multe cuvinte are în sine râmleneşti, decât a italienilor, măcară că italianul tot pre un locŭ cu râmlénii suntu”.(23) Subliniind această deosebire, Miron Costin este primul ce observă ce departe este latina de limbile romanice(româna, italina).
„Un historicŭ, anume Eneas Silvii,… au scris în istoria sa cum moldovénii, carii lăcuiescŭ pre pământul Dachii de Sus şi munténii pre Dachiia de Jos, acestŭ nume, vlah, îl trag anume după Fleacŭ, hatmanul Râmului venit în Misiia”(23) informaţii culeasă dintr-un text al lui Ovidiu, idee combătută de Miron Costin. În capitolul III „Di Dachia” marele cronicar scrie: „Locul dară acesta, unde ieste acum Moldova şi Ţara Muntenească ieste dreptŭ Dachia cum şi tot Ardealul cu Maramoroşul şi cu Ţara Oltului. Altŭ nume mai vechiŭ decâtŭ acesta, Dachia, nu aflu în toţi câţi suntŭ istorici”.(23)
Despre vechimea şi continuitatea dacilor pe acest pământ străvechi spune: „Dachii aceştia cu multe vacuri mai nainte de Hristos au aşezatŭ locurile acéstea. Pomenéşte de dânşii Cvint Curţius istoricul… El scrie Sahi, dahi, masagheti, tot un neam suntŭ”.(23) Cronicarul continuă: „Limba lor iară aşa véchie ieste; au price între sine cu némţii pentru mai de multe vacuri, carii suntŭ mai vechi de dânşii, şi ceştia că némţii au luat de la dânşii limba, iară nemţii că saşii au ieşit de la dânşii, din Saxonia.”(23)
În această lucrare aflăm teritoriul cuprins în Dacia: „Hotarăle Dachiei, dispre răsăritŭ ieste Nistrul apa, la istoricii cei vechi Tiras, iară dispre amiadzădzi Marea Neagră şi Dunărea, dinspre apus Panoniia, acum Ţările Budii, dispre miazănoapte Morava şi Podolia în Crăiia Leşască, unde ieste şi Cameniţa. Suntŭ o samă de istorici carii dau şi Podolia şi câmpul peste Nistru pănă la apa Buhului şi peste Dunăre, Misiile amândoao, cărora le zicem noi acum Dobrogea şi o parte de Iliriia, să fie fostŭ de Dachiia”.(23)
Autorul a aflat din surse scrise că „supt Domentiian-împăratŭ, iară la Dachia crăind Decheval-craiul, lua dachii o sumă de bani din visteriia Râmului”, una din cauzele izbucnirii războaielor romano-dacice. Cronicarul combate istorici precum: Istratie Logofătul, Simion Dascalul şi Misail Călugărul căci nu au fost aduşi colonişti în Dacia din temniţele romanilor.
Locuirea a fost continuă afirmă cronicarul în Dachia Inferior(Moldova şi Ţara Muntenească) şi în Dachia Superior(Ardealul şi părţile de sus): „Ţării noastre şi Ţării Muntenéşti, streinii, zic Daţiia, însă norodul, neamul lăcuitorilor, nu ş-au schimbatŭ numele său, ci tot romanus, apoi cu vréme şi îndelungate veacuri romani, apoi rumâni până astăzi.”(23) Noi credem că opinia cronicarului s-a format după izvoarele istorice ce le-a avut la îndemână, căci scrie în capitolul VI: „că tot acest nume au ţinut şi ţin până astăzi şi încă mai bine munténii decât moldovénii, că ei şi acum zic şi scriu ţara sa rumânească, ca şi românii cei din Ardeal. De la apa Moldovei au fost numiţi moldoveni, dar vorbirea este românească căci nu se pune întrebarea „Ştii moldoveneşte? ci „Ştii româneşte?”(23) Unitate limbii, dar şi asemănarea portului popular din cele trei teritorii populate de români, aceleaşi tradiţii şi obiceiuri, credinţa ortodoxă sunt dovada identităţii noastre naţionale, precum şi a continuităţii poporului român pe pământul străbun.
3. Ion Neculce care scrie „Letopiseţul Ţării Moldove de la Dabija-Vodă până la cea de-a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”(24) combate pe acei călugări neînvăţaţi Simion Dascalul şi Misail Călugărul care au răspândit ideea nefericită formării poporului român a prezenţei unor sceleraţi din închisorile romane aduşi de regele Laslo în Ungaria şi alungaţi în Maramureş şi apoi ajunşi în Moldova.
4. Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”(25)face o prezentare geografică, istorică, politică, religioasă, etnografică, a Moldovei, subliniind unitatea etnică şi lingvistică a celor din Moldova, Ţara Românească şi Ardeal. El aduce informaţii despre limba moldovenilor, obiceiuri, tradiţii, folclor, scriere, religie, în capitolele: „Despre cele bisericeşti şi ale învăţăturii în Moldova” Despre limba şi graiul moldovenilor” „Despre literele moldovenilor”(25). El combate pe cei ce susţin că limba vorbită în Moldova de veacuri nu este cea italienească, aşa cum au scris unii istorici, nici nu sunt toate latineşti, cum pretind alţii şi ne informează că în limba italiană nu se găsesc prea multe cuvinte latineşti. Cât despre scriere, Cantemir consemnează: „Mai înainte de soborul de la Florenţia avea Moldovenii litere Latineşti, după pilda tuturor celorlalte popoare”. Dar după Sinodul de la Florenţa-Ferrara(1438-1439) s-a adâncit neînţelegerea între biserica de apus şi cea de răsărit, iar calvinismul şi luteranismul s-a răspândit şi pe teritoriul românesc. Astfel, s-a observat prezenţa unor poezii religioase scrise cu litere latine aduse de calvini în Moldova, fapt ce l-a determinat pe Alexandru cel Bun(1400-1432) să le interzică de pe tot teritoriul Moldovei şi să dea poruncă a se introduce texte cu litere chirilice(alfabet chirilic se presupune a fi conceput de Kiril şi Metodiu pentru creştinarea populaţiei slave din Moravia/Cehia actuală, dar Kiril, care a vieţuit şi în nordul Mării Negre, cu siguranţă a cunoscut alfabetul getic) în biserică şi în administraţie, fenomen numit de D. Cantemir „o barbarie” ce a durat „două secole” până la la el(cronologic 5 secole), limba slavonă, fiind limbă liturgică şi administrativă, dar noi credem că domnitorul a cerut respectarea tradiţiei scrisului românesc.
Dimitrie Cantemir notează: „În răvaşe şi în catastive se obicinueşte scrisoarea Moldovenească; iară în cărţile cele bisericeşti şi în hrisoavele Domneşti, în isvoadele visteriei şi alte scrisori ale curţii, de două sute de ani, nu se obişnueşte altă scrisoare afară numai cea Slavonă, pentru aceia şi feciorii boierilor, altă limbă nu învăţa fără numai cea Slavonă întru care nu poate să înveţe alte ştiinţe şi învăţături”(25)
Marele cărturar afirmă că în cele trei ţări române populaţia vorbeşte aceeaşi limbă: „Muntenii şi Ardelenii, au tot o limbă cu Moldovenii”.(25)
D. Cantemir subliniază prezenţa elementelor dacice în vorbirea din Moldova: „şi fiindcă în limba Moldovenească să află oarecare cuvinte, care nu sunt nici latineşti nici de pe la alte limbi de prin prejur, pentru aceia se vede că sunt rămăşiţe de pe la Dacii cei vechi”.(25) El dă şi exemple: „stejar, pădure, helăşteu, cărare, grăiesc, privesc”. Despre munteni afirmă: „Ei urmează întocmai după ortografia graiului Moldovenesc şi cu aceia cunosc ei într-adevăr, că vorba Moldovenească este mai curată decât a lor”. (25)
5. B. P. Hasdeu, lucrând la dicţionarul „Etimologicum Magnum Romaniae” a susţinut „limpezimea elementului dacic al limbii române”, observând că multe cuvinte din vocabularul esenţial au origine dacă. În studiul său „Pierit-au Dacii?”(26) combate teoria unor reprezentanţi ai Şcolii Ardelene şi pe unii lingviştii maghiari care se servesc de un text al lui Eutropius, dând o interpretare greşită expresiei „viris euxhasta” cu referire la bărbaţii daci, despre care ei susţin că au murit în războiul cu romanii sau s-au sinucis, pentru a justifica originea daco-română a poporului român.
În studiul „Pierit-au Dacii?” conchide: „Voi să dovedesc, că naţionalitatea noastră s-a format din câteva elemente din care nici unul n-a fost predomnitor. Voi să dovedesc că firea acestor elemente şi chipul contopirei lor în un singur ce au făcut ca noi să fim o viţă neatârnată, o compoziţie chimică, fie-mi iertat cuvântul ale cărei însuşiri de acum sunt de istov deosebite de însuşirile fiecărei părţi constitutive, din cele ce s-au fost dintru-nceput introduse în ea”.(26) În cartea sa „Cuvente den bătrâni”(1878-1879) Hasdeu, fiind primul exeget al literaturii apocrife din România a descris limba română în volulmul I „Limba română vorbită între 1550-1600” amintind de stratul dacic al limbii române. El a găsit acte publice şi particulare, documente diverse, scrisori, în care examinate pot fi dovezi ale limbii vechi vorbite pe teritoriul ţării noastre. Volumul al II-lea, cu titlul:„Cărţile poporane ale românilor în secolul XVI, în legătură cu literatura poporană cea nescrisă” conţine colecţia de texte cunoscute sub numele de „Codex Sturdzanus”. Textele sunt publicate prin transcrierea cu litere latine şi volumul prezintă un studiu asupra fiecăruia, terminându-se cu o serie de monografii asupra diferitelor probleme de lingvistică(Ex. prezenţa articolului în limba română), observând fazele evoluţiei limbii. (27)(Sursă:Wikipedia).

II. IDEILE UNOR AUTORI STRĂINI DESPRE ORIGINEA ŞI CONTINUITATEA LIMBII ROMÂNE, LIMBA A SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI

1. Există doar o asemănare lexicală între română şi latină, dar aşa cum a susţinut în cartea „Nu venim din latină”(28)(Editura Getodacii, 2016). Carme Jimenez Huertas cu argumente de ordin lingvistic, pune în lumină adevărului istoric, privind originea limbilor romanice, iar latina o consideră ca o limbă soră sau „verişoară” a acestora, nu limbă-bază de formare a lor. Ele au o limbă matrice din care s-au format, existând ca graiuri locale, variante ale aceleaşi limbi, dar nu latina, limba elevată a clerului şi învăţaţilor romani, o limbă a elitelor, susţinem noi. Autoarea a fost uimită, la venirea în România cât de bine înţelegea dumneaei limba română, fără s-o audă anterior. Actualmente, filologi francezi susţin că franceza nu se trage din latină(Yves Cortez: „Le français ne vient pas du latin”). (29)
2. Herodot în „Istorii” îi aminteşte pe geţi „cei mai viteji şi mai numeroşi dintre traci” care stăpâneau ambele maluri ale Istrului şi foloseau o limbă asemănătoare(30).
3. Strabon, istoric grec, în „Geographia”, afirmă despre daci că „au aceeaşi limbă ca şi geţii care sunt mai bine cunoscuţi de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Istrului. Ei s-au amestecat cu tracii şi cu misii.”(cei din Moesia) fragment reprodus în „ROMÂNO-DACICA III – izvoarele antice ale istoriei României”.(31)
4. Medicul grec Discoride(„De materia medica, II-IV”) redă 35 de denumiri de plante medicinale din limba dacă la care Pseudo-Apuleius mai adaugă încă 14 nume getice.(31)
5. În „Getica”, Iordanes scrie despre limba geţilor, el fiind un bun cunoscător al acesteia, despre folosirea ei pe un vast teritoriu, despre secretele astronomice şi teoria despre cele 12 semne ale zodiacului, confirmă existenţa unui calendar la Sarmizegetuza, fapt constat şi de istoricii Constantin şi Hadrian Daicoviciu.
6. Ovidiu afirmă că cel mai vechi alfabet este cel getic, după ce a făcut o comparaţie între mai multe alfabete. (Ovidiu „Tristele” „Poniticele”, referindu-se la cartea sa în limba getă.)
7. Carolus Lundius, profesor jurist din Suedia a scris „Zamolxe, primul legiuitor al Geţilor”(Upsala, 1687), carte tradusă de d-na prof. Maria Crişan şi ne aduce adevăruri majore despre scrierea la geţi, într-un alfabet propriu. El a alcătuit un dicţionar de cuvinte gete. Acest autor, pornind de la numele Gautland/Gotland al unui ţinut din Suedia, prezintă istoria cuceririlor goţilor a teritoriului vast unde au format imperiul rusesc, precum şi revenirea în patria-mamă, Dacia, fapt istoric consemnat în scrisoarea ce atestă martirul Sfântului Sava(12 aprilie, 372, d.H.) în timpul lui Atanaric, când Dacia s-a numit Gotia, cum se atestă în „Epistola Bisericii lui Dumnezeu din Goţia(Dacia) către Biserica lui Dumnezeu ce se găseşte în Capadocia şi către toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale”.
8. Bonaventura Vulcanius Brugensis în 1571, în scrierea „De Literis & Lingua Getarum” dovedeşte faptul că geţii au folosit un alfabet fonetic. (site: Gallica, BNF)), adevăr susţinut şi de d-na prof. Maria Crişan în lucrarea „Geta-limba primordială”(p.86-87, Editura Paco Buc, 2012). Carolus Lundius în lucrarea mai sus amintită dă şi explicaţie a numelui de get: „Aşadar ei sunt numiţi getae, gothones, gothini, getar, gettar, jettar, jottar, gautar, gotar, ca şi la indigeni, attrâ de la ga, ge, care e totuna cu gau, go, jo, gio, goja, terra de ia gieta, care însemnează a naşte, a dezvolta, a răspândi.”(Daniel Droixhe:„La linguistique et l’appel de l’histoire”(Gallica BNF)
9. Acest alfabet a fost publicat de Johannes Magnus Gothus(1488-1544) în „Historia de omnibus Gothorum Sueonumque regibus” şi în „Historia metropolitanæ ecclesiæ Upsaliensis” lucrare publicată în 1554, cărţi care dovedesc faptul că geţii au folosit un alfabet fonetic, limba getă existând înainte de fondarea Romei.(site: Gallica, BNF).
9. Episcopul get Wulfilla a creat pe la mijlocul sec. al IV-lea d. Hr. un alfabet, pornind de la semnele getice. D-l Paul Găleşeanu, a studiat Biblia lui Wulfilla în copie (Document: Codex Argenteus de la Universitatea din Upsala, Suedia) şi a concluzionat că acesta este primul document protoromân lingvistic şi literar din sec. al IV-lea, e.n. ce confirmă ideea continuităţii vieţuirii pe plaiurile româneşti de primii ei locuitori. În glosarul de 200 de pagini, 700 de cuvinte sunt româneşti. (38)
Marii istorici aduc mărturii despre istoria poporului român, despre limba lui, despre factorii de identitate culturală în vieţuirea lui neîntreruptă pe teritoriul actual al României şi dincolo de hotarele ei.

III. IDEILE UNOR CERCETĂTORI ROMÂNI PRIVIND ISTORIA LIMBII ROMÂNE, LIMBA FACTOR DE IDENTITATE NAŢIONALĂ

1. Grigore Tocilescu în lucrările „Dacia înainte de romani” „Istoria românilor” (40) a abordat civilizaţiile de pe Teritoriul Daciei, servindu-se de probe arheologice, concluzionând că există dovezi ale vieţuirii continue pe teritoriul vechii dacii.
2. C.A. Rossetti în „Istoria limbii române”(41) face un studiu al istoriei limbii române, folosindu-se de elemente de geografie lingvistică, pornind de la teza continuităţii limbii române în spaţiul carpato-danibian-pontic, ca moştenitoare a latinităţii, ideea îmbrăţişată şi de Iorgu Iordan în „Gramatica limbii române”(Bucureşti, 1937 (ediţia a II-a, 1946).
3. Lucian Cueşdeanu în cartea „Româna, limba vechii Europe”(42), ne arată că românii şi-au construit singuri cuvintele, după un sistem propriu extrem de ingenios. El vorbeşte de creativitatea limbii române, de caracterul ei metaforic şi abstract, considerând că limba vechilor locuitori ai teritoriului românesc era formată din onomatopee ce au avut o mare productivitate în procesul evolutiv al limbii române. Teoria sa despre studiul istoriei limbii, pornind de la „morfeme stem”, accesând anumite nuclee semantice, serii sinonimice, sintagme, metafore, perifraze este argumentată:„Morfemele stem româneşti compun sonor noţiunile europene. Fiecare cuvânt românesc, prin aglutinarea de morfeme stem, cuprinde o descriere metaforică a noţiunii, copiată de străini, cu mici deformări sonore.” (41)
4. Pentru o profundă cercetare a evoluţiei limbii române trebuie consultate lucrările lui Al. Graur despre fondul principal lexical principal,  FLP, şi mai ales teoria „circulaţiei cuvintelor” lansată de B. P. Hasdeu, care subliniază că fizionomia unei limbi nu este dată de inventarul unităţilor lexicale, ci de folosirea lor, de frecvenţa acestora.
5. Constantin Barbu în „Codex Aureus Dacoromanorum”(42) a adunat documente, hărţi, manuscrise, comentarii şi interpretări renumite pentru a susţine că România este centrul vechii Europei sau miezul străvechiului Imperiu Arian, cu o limbă proprie, ce vine din străvechime. Printr-o serie de hărţi şi manuscrise referitoare la originea şi dezvoltarea poporului român în context european, autorul aduce argumente ştiinţifice pentru a demonstra originea nelatină a limbii române.
6. „Diccionario etimmológico rumano”/ „Dicţionarul etimologic al limbii române”(43) realizat de Alexandru Ciorănescu, filolog poliglot, pornind de la limba dacilor, aduce informaţii despre originea limbii române.
7. „Majoritatea filologilor români explică unitatea şi armonie limbii române, prin intensa circulaţie transhumantă a păstorilor români de la o ţară românească la alta, precum şi prin frecventele strămutări şi dedublări de sate din motive climatice, hidrologice sau istorice(Brad-Brădet-Brădeni-Brădeşti…) consideră Dimitrie Macrea în „Probleme de lingvistică română”. (44)
8. Gh. Iscru a publicat „Strămoşii noştri reali :Geţii, Traci-Dacii-Ilirii, naţiunea–matca din Vatra vechii Europe” a scos în evidenţă legăturile dintre Daci care şi-au păstrat o limbă mereu în evoluţie de-a lungul istoriei şi alte neamuri înrudite prin limbă, obiceiuri, tradiţii, credinţă.
9. „Plăcuţele de la Sinaia” descifrate de Aurelia Peţan, de Constantin Olariu Armin şi Adrian Bucurescu separat, aduc mărturii despre evenimente petrecute înaintea conducerii Dacie de Decebal.
10. Limba română „limba vechilor cazanii”(Alexe Mateevici – „Limba noastră”) a fost fixată în scris de cărturari ca:Varlaam, Dosoftei, Coresi, în limbajul liturgic s-au păstrat cuvinte din româna veche.
11. Ion Inocenţiu Micu-Klein(1692-1768) este promotorul luptei naţionale, sociale şi politice a românilor din Transilvania. revoltat de existenţa privilegiilor acordate maghiarilor, saşilor şi secuilor prevăzute de „Unio trium nationum” şi aduce ca argumente existenţa românilor pe teritoriul Ardealului de la cucerirea romană.
12. Reprezentanţii Şcolii Ardelene:
O mare realizare a Şcolii Ardelene a fost introducerea grafiei latine în limba română, în locul scrierii chirilice, şi tipărirea primului dicţionar cvadrilingv al limbii române, „Lexiconul de la Buda”. Deviza Şcolii Ardelene a fost „Virtus Romana Rediviva” un îndemn la renaşterea vechilor virtuţi ostăşeşti, în lupta pentru drepturi naţionale, lupta pentru limba şi credinţa străbună, pentru unirea tuturor românilor într-o singură ţară.
Samuel Micu este autorul lucrării „Istoria şi lucrările şi întâmplările românilor”(1805) care a fost publicată fragmentar sub titlul „Historia Daco-Romanorum sive Valachorum” de August Treboniu Laurian şi integral abia în anul 1995 de Ioan Chindriş, sub titlul „Istoria românilor”, ediţie princeps, după manuscrisul original, cu prefaţă şi note de autor, vol. I-II, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995.
Petru Maior a scris „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”, Buda” (1812), operă cu care înfruntă teoriile onor istorici: Franz Josef Sulzer, Josef Karl Eder, Jernej Kopitar care încercau denaturări ale adevărului istoric. În acelaşi volum se găsesc şi lucrările: „Disertaţie pentru începutul limbei româneşti” şi „Disertaţie pentru literatura cea vechie a românilor”.
Samuil Micu şi Gheorghe Şincai în lucrarea „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae” fac o paralelă între latină şi română. Ei propun eliminarea cuvintelor de altă origine şi înlocuirea lor cu neologisme latineşti, optând pentru o origine superioară a românilor din Transilvania, pentru a avea drepturi egale cu alţi conlocuitori. Corifeii Şcolii Ardelene au luptat pentru introducerea grafiei cu litere latine în Ardeal. În secolele al XII-lea şi al XIII-lea a fost introdus alfabetul slav în cancelaria domnească, limba română fiind scrisă cu caractere chirilice. În 1863 se instituie folosirea alfabetului latin, prin reformele lui Al. I. Cuza.
13. Litere şi semne specifice scrierii getice s-au păstrat nu doar pe Tăbliţele de la Tărtăraia, semnele alfabetiforme, de tipul runelor, semnele geometrice de pe cărămizile de la Slon(jud. Prahova), pe fibula Tezaurului de la Pietroasa, pe gulerele şi cămăşile ţăranilor din Ardeal, afirmă d-l conf. arh. Cristofi Cerchez.

IV. CONTRIBUŢIA PERSONALĂ LA CERCETAREA CARACTERULUI LIMBII ROMÂNE, IZVOR DE CONTINUITATE ŞI DE IDENTITATE A POPORULUI ROMÂN

Limba dacilor la început a fost constituită din cuvinte de mici dimensiuni, multe onomatopee care s-au contopit de-a lungul veacurilor, au format, prin aglutinare, cuvintele mai lungi, proces facilitat şi de scriere. Credem că la început oamenii foloseau monosilabe, se exprimau prin grupuri de cuvinte pentru a desemna un obiect.
Exemple: Sufixul „-an” la început avea sensul de „cer”, dar prin iradiere a căpătat semnificaţia actuală de „loc/origine”. Ex: muntean, ardelean, oltean. Dacă luăm ca bază Lu An, nume foarte vechi care întră în componenţa toponimului Luana, vom observa extinderea acestui sufix „-an” purtător de sens, în cuvinte ce desemnează originea sau o trăsătură de caracter: craiovean, ploieştean, viclean etc.
Limba a evoluat permanent, îmbogăţindu-se, devenind mai concisă, mai clară, mai organizată. Ex: la cuvântul bază „an” s-a adăugat „m” ce marchează apartenenţa şi a apărut „man” cu sensul de bărbat, întâlnit în vechi şi noi: dragoman, hatman, vatman, grandoman. Se impune necesitatea de a studia limba română pe baza unor morfeme stem, adică mici lexeme, purtătoare de sens, „semene”, care sunt cuvinte de bază pentru a crea un organism viu, limba română. Vom analiza vocabula „za” ce se află în barza, recunoscut drept cuvânt dacic, prezent în multe cuvinte mai vechi dar şi mai noi: za, zale, zarvă, zare, z(ă)pada, zace, zare, z(ă)vor, zavistie, z(ă)cământ, raza, oaza, paza, varza, fiind foarte productiv în neologisme ca: fază, proteza, ipostază, ipoteză, ipotenuză. Dacă ne gândim la sensul lor, vedem că au ceva comun, „za/ză” având sensul de „legătură”, deci membrii aceluiaşi popor au produs cuvinte, după o logică mentală bine stabilită, urmând scheme structurale, modele de formare matematică. Morfemul „ez” pus la verb(lucrez) indică locul, origine: albanez, bavarez, polonez. şi-i foarte productiv ca şi ze : zestre, Zenovia, zenit.(45)
Susţinem teoria lui Lucian Cueşdeanu despre morfeme stem care întră în structura cuvintelor, după scheme matematice, îmbogăţind astfel limba.
Structura gramaticală atât de sintetizată a limbii române poate fi un punct de reper pentru limbajul internaţional, limba daco-română fiind limbă-bază de comunicare internaţională, de la care s-au format limbile romanice. D-l Gabriel Gheorghe susţine că cercetarea limbii române trebuie să pornească de la limba ţărănească ce-a dăinuit prin milenii, fixând noţiunile, cu sensurile lor proprii sau metaforizate, cristalizate în procesul vorbirii. Limba română are 31 de litere şi foloseşte cele 26 de caractere ale alfabetului latin la care se adaugă o serie de 5 caractere suplimentare formate prin aplicarea de semne diacritice: Ă, ă, Â, â, Î, î, Ş, ş, Ţ, ţ. O caracteristică a limbii române este redarea în scris a unor sunete prin una, două sau trei litere: ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, K, k şi existenţa a unor litere împrumutate din alte alfabete: w, x, y, x, ultimul reprezentând două sunete: gz(examen, exerciţiu, exemplu) sau cz(extaz, Marx).
Cuvântul „ra”(soare) este foarte productiv, intră în componenţa multor substantive comune şi adjective: arat, arătura, brad, braţ, bara, băutura, cărare, dragoste, drag, editura, făptura, ghitara, hora, ilustrare, javra, latura, murătura, mătura, natura, opera, prag, strat, şirag, tăietura, ţara, sărătura, şatra, uitătura, vatra, vidra etc. „Ra” este sufix pentru formarea multor cuvinte şi ne întrebăm de ce în limba română este aşa de frecvent în cuvinte ce exprimă: acţiunea, rezultatul unei acţiuni, însuşirea(arătura, cotitura, învăţătura). Îl găsim şi în toponime ca:Romania(Ţara omului lui Dumnezeu” în Tartaraia/Tărtăraia(Ţara de Jos a lui Dumnezeu). Mai multe detalii despre limba română sunt dezvoltate de mine în studiul: „Elemente lingvistice daco-române în limbajul internaţional”(Revista „Origini”, site:Noi, Dacii)

CONCLUZII

În evoluţia ei, limba română şi-a păstrat stabilitatea în continuitatea, cum afirmă d-l profesor Gheorghe Bucur, deoarece caracteristicile sale de limbă fonetică, armonioasă, muzicală, uşor de memorat şi asimilat, având o largă circulaţie.
Susţinem ideea afirmată de d-l Lucian Cueşdeanu că limba are la bază monosilabe care s-au sudat, formând cuvinte mai mari, prin aglutinare, morfemele stem fiind o bază de noi creaţii lingvistice. Este valabilă teoria lui Lucian Costi în cartea „Limba română” căci există o continuitate biologică a poporului român, care a creat o limbă unică şi că trebuie acordată „prezumţia de originalitate a limbii române”, combătând pe cei ce consideră că limba noastră are un caracter eterogen, cum dovedesc dicţionarele etimologice. „Palia de la Orăştie” a scos în evidenţă numele de „rumân/român” şi limba românească, fiind o evidenţă a acelor vremi.
Limba română are un caracter unitar, graiurile din Ardeal, Banat, Dobrogea, Maramureş, Moldova, Muntenia, Oltenia, Republica Moldova se deosebesc doar prin anumite regionalisme şi fonetisme specifice. Alexandru Philippide a subliniat unicitatea limbii daco-române ca limbă fără dialecte, vorbind doar de subdialecte.
Poporul român, prin fiii săi, va fi mereu o continuitate pe linia infinitului din noi, îmbogăţind mereu şi înfrumuseţând spiritualitatea românească.

Bibliografie
1. Mihai Eminescu – „Poezii şi proză”, Editura Cartea Românească”, 1974;
2. Mihai Eminescu – „Opere”, vol. IX, XII; Ediţie criticã întemeiatã de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980;
3. Robert Roesler – „Romänische Studien. Untersuchungen zur alteren Geschichte Rümäniens”(Leipzig, 1871, p.118–119);
4.A. D. Xenopol – „Studiu asupra stăruinţei românilor din Dacia Traiana”(1884) „Istoria pentru începuturile românilor în Dacia” Bucureşti, (1998, p. 38–39) ;
5. Aurora Peţan – „Formulas As”, nr.17, 2011;
6. Theofilact din Simocatta – „Istorii”, site: Gallica, BNF;
7. Teofan Spovednicul – „Cronographia” site: Gallica, BNF;
8.Wulfila – „Codex Argenteus”(Biblioteca din Upsala) site:Wulfila, Wikipedia;
9.Autor anonim – „Tăbliţele de la Sinaia”, site: adevăruri despre daci;.
10. ziarullumina.ro;
11. „Codexul Rohonczi” – site:Wikipedia;
12. Nicolae Densuşianu – „Dacia Preistorică”, Editura Obiectiv, Bucureşti, 2000;
13. Constatin Olariu Armin – „Adevărul istoric despre alfabetul „chirilic” românesc;
14. Vasile Pârvan – „Getica, o protoistorie a Daciei” (pdf) online;
15. Nicolae Iorga – „Studii şi documente cu privire la istoria românilor”site:scribd;
16. Ioan Russu – „Elemente autohtone în limba română. Substratul comun româno-albanez”, Editura Dacia, Bucureşti, 2001;
17. Alexandru Rosetti – „Istoria limbii române”;, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc.1986;
18. Dimitrie Macrea – „Probleme de lingvistică română”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1961, p. 58-59;
19. Gheorghe Brătianu – „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român” şi „Originile şi formarea unităţii româneşti”
20. Gavril Cornuţiu – „Problema substratului dacic al limbii române sau dubitaţii, interogaţii şi certitudini” – „Editura Saeculum vizual”;
21 „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung…”– site cu acelaşi nume;
22. Grigore Ureche – „Letopiseţul Ţării Moldovei….” site cu acelaşi nume;
23. Miron Costin – „De neamul moldovénilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” site cu acelaşi nume;
24. Ion Neculce – „Letopiseţul Ţării Moldove de la Dabija-Vodă până la cea de-a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”, site cu acelaşi nume;
25.Dimitrie Cantemir – „Descriptio Moldaviae”(Editura Tineretului. Bucureşti, 1967)
26. B. P. Hasdeu – Etymologicum Magnum Romaniae”
27. B.P.Hasdeu – „Pierit-au Dacii?”, site internet, omonim;
28. Carme Jimenez Huertas – „Nu venim din latină”(Editura Getodacii, 2016).
29. Yves Cortez – „Le français ne vient pas du latin”online);
30. Herodot – „Historiai”, Wikipedia;
31. Strabon – „Geographia” site: „Adevăruri despre Daci”;
32. Discoride – „De materia medica, II-IV” reluat în cartea scrisă de C. Drăgulescu, R. Drăgulescu – Contribuţii la cunoaşerea limbii geto-dacice. Denumirile dacice de plante, Editura Universităţi Sibiu, 2000;
33 Jordanes – „Getica” site: „Adevăruri despre Daci”;
34. Ovidiu „Tristele” „Poniticele”, site: „Adevăruri despre Daci”;
35. Carolus Lundius „Zamolxe, primul legiuitor al Geţilor”(Upsala, 1687) site:„Adevăruri despre Daci”;
36. Johannes Magnus Gothus – „Historia de omnibus Gothorum Sueonumque regibus”;
37.Bonaventura Vulcanius Brugensis – „De Literis & Lingua Getarum sive ghotaru, Gallica, BNF;
38.Wulfila – „Biblia de la Upsala” Gallica, BNF;
39. Carolus Lundius – „Zamolxe, primul legiuitor al Geţilor” Wikisource;
40. Grigore Tocilescu – „Dacia înainte de romani” „Istoria românilor” ;
41. C.A. Rosetti – „Istoria limbii române”online;
42. Constantin Barbu – Codex Aureus Dacoromanorum”, Ed. Dacia.
43.Alexandru Ciorănescu – „Diccionario etimmológico rumano”/ „Dicţionarul etimologic al limbii române”, Madrid, 2001;
44. Dimitrie Macrea – „Probleme de lingvistică română”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1961, p. 58-59.)
45.Ecaterina Chifu – „Elemente lingvistice daco-române în limbajul internaţional”(site: Noi, Dacii)