Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » MIHAI CABA: Ştefan cel Mare şi Sfânt (1433 – 2 iulie 1504) – 513 ani de la trecerea sa în Veşnicie…

MIHAI CABA: Ştefan cel Mare şi Sfânt (1433 – 2 iulie 1504) – 513 ani de la trecerea sa în Veşnicie…

Intrat definitiv în conştiinţa neamului românesc, Domnitorul Ştefan cel Mare, cea mai legendară figură a istoriei Moldovei, prin înaltele sale trăsături de vajnic apărător al hotarelor ţării şi  Credinţei strămoşeşti, dovedite cu prisosinţă în cei 47 de ani de domnie (1457-1504), durată care nu a mai fost egalată vreodată in toată istoria ţării noastre, rămâne, fără îndoială, o adevărată, nepieritoare şi emblematică personalitate a istoriei Evului Mediu românesc şi nu numai.

Se împlinesc, iată, acum, la 2 iulie 2017, 513 ani de nemurire.

După jumătate de mileniu şi încă peste un deceniu de atunci, tot mai strălucitoare şi mai glorioase ne rămân în conştiinţa noastră de contemporani excepţionalele sale calităţi de om politic, strateg şi diplomat, de neînfricat luptător pentru apărarea integrităţii Moldovei şi de sensibilă şi bine conturată iniţiativă pentru dezvoltarea şi înflorirea culturii; la acestea adăugându-se cu pregnanţă nestrămutata poziţie a sa de apărător al creştinătăţii şi al Europei împotriva turcilor şi a islamului. Acest ultimă afirmaţie este întărită şi de cele conţinute în scrisoarea de felicitare ce i-a fost adresată de Papa Sixtus al IV-lea, după glorioasa şi răsunătoarea sa victorie obţinută împotriva turcilor, în condiţiile unei evidente inferiorităţi ale oştirii moldovene, în Lupta de la Podul Înalt (Vaslui -1475), care l-a numit “Athieta Cristi” (atletul lui Cristos), ce a stopat impresionant şi decisiv marşul triumfal al turcilor spre centrul Europei – leagănul creştinătăţii.

Despre Ştefan cel Mare, atât cronicile vremii sale, cât şi cele ale vremurilor ce au urmat, cum şi scrierile istorice ce se continuă cu nedezminţit interes şi în zilele noastre,  pomenesc cu luare aminte despre însemnătatea actelor de curajoasă şi înţeleaptă cârmuire a poporului şi a întregii Moldove de-a lungul îndelungatei sale domnii, consemnând percepţia definitivă a acestuia în tradiţia şi creaţia populară: “Ştefan Vodă, domn cel Mare/ seamăn pe lume nu are/ decât numai mândrul Soare!”

Dar este bine, la ceas de praznic împărătesc, să receptăm cum este el încrustat în filele de Cronică de pana măiastră a lui Grigore Ureche: “Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fără giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu gândeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune or să iasă.”

Şi tot din Cronica Ţării Moldovei să aflăm, luând izvor de mărturisire, despre nestrămutata sa împărtăşire şi slujire cu sfinţenie a credinţei ortodoxe a neamului moldovenesc, după cum “glăsuiesc”, nepieritoare, filele sale îngălbenite de vremea trecătoare. Astfel, după memorabila victorie asupra Imperiului Otoman, prin înfrângerea zdrobitoare a numeroasei armate turceşti de peste 120 mii de “spahii”, conduse de Suleiman Paşa, Ştefan cel Mare “nu a fost cuprins de trufie, ci a postit patru zile numai cu pâine şi apă şi în toată ţara a dat de veste ca nimeni să nu se laude cu această izbândă, ci s-o atribuie lui Dumnezeu şi numai Lui această laudă.”

A ajuns pe tronul Moldovei după ce l-a înfrânt, la 12 aprilie 1457, pe Petru Aron, răzbunându-se astfel pe cel care i-a ucis tatăl (Bogdan al II-lea) şi după ce, la 14 aprilie 1457, merge  << pe locul ce se chema câmpia Direptății, lângă cetatea de scaun, întreabă pe cei de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Adunarea în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveți, ostași și „toată țara” proclamară pe Ștefan ca domn legiuit al Moldovei.>>

Priviţi acum sub aspect retrospectiv, cei 47 de ani de domnie îndelungată a lui Ştefan cel Mare pe tronul Ţării Moldovei, pot fi rezumaţi, cu preţiozitatea lor, prin impunerea, pe plan intern, a unei stabilităţi politice a ţării, întărirea apărării hotarelor Moldovei, ce se întindea de la Carpaţii răsăriteni şi până la Nistru, împotriva popoarelor năvălitoare şi a celor cu pretenţii de expansiune, încurajarea comerţului prin instaurarea unei depline securităţi a drumurilor, ce i-a asigurat ţării şi domnitorului “cele de îndestulare a luptelor şi a construcţiilor” ridicate în toată ţara, iar, pe plan extern, statornicirea unor relaţii de comuniune cu ţările vecine: Ungaria, Ţara Românească şi Polonia, împotriva puternicului pericol expansionist al Imperiului Otoman, îndeosebi după cucerirea Constantinopolului, la 1453.

Cei 47 de ani ai domniei sale nu au fost toţi luminoşi pe de-a intregul, datorită vicisitudinilor şi convulsiunilor vremurilor. De-a lungul acestora, Ştefan cel Mare, mereu în fruntea oastei ţării, a dus 36 de bătălii, din care a ieşit biruitor în 34 dintre ele, pierzînd doar 2, (Chilia- 1462 şi Războieni- Valea Albă- 1476), dar şi în cazul acestor două înfrângeri Domnitorul a dovedit o profundă conştiinţă duhovnicească: “a stat în voinţa lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcate şi lăudat să fie numele Său!”

Legenda ţesută în jurul vitejiei Măreţului Domnitor spune că acesta obişnuia după fiecare biruinţă “să aducă laudă Domnului prin înălţarea unui sfânt lăcaş de închinăciune”. Desigur că această legendă nu este, desigur, una reală, dar, cu siguranţă, cele mai multe dintre acestea au fost ridicate de Domnitor “întru pomenirea celor căzuţi în lupte şi ca mulţumire pentru anumite biruinţe.”

După unele izvoare istorice, Ştefan cel Mare a ctitorit în toată domnia sa 44 de biserici şi mănăstiri, după altele, acestea ar fi fost numai 40, dar, oricum ar fi cifrele apreciate, însemnătatea acestor sfinte lăcaşuri, ridicate de-a lungul şi de-a latul întregii Moldovei, ba chiar şi peste hotarele ei (în Sfântul Munte Ahtos, în Ardeal şi Ţara Românească), este nu doar una ce dă expresie credinţei duhovniceşti a domnitorului, ci şi una de strălucită dezvoltare a culturii, apreciată ca fiind o adevărată “epocă ştefaniană”. Chiar dacă astăzi doar 30 dintre aceste ctitorii ne mai sunt autentice mărturii ale acelei epoci, acestea înfăţişează cu dărnicie vizitatorilor adevărate giuvaeruri: “manuscrise  de o rară frumuseţe, Tetraevanghele, Mine, Vieţile Sfinţilor, cădelniţe, ferecături de Evanghelie, broderii cu aur şi argint” , toate înmănunchind un inestimabil tezaur al culturii româneşti.

Prima ctitorie a lui Ştefan cel Mare este Mănăstirea Putna, cu hramul de închinăciune, Adormirea Maicii Domnului.

Ea a fost construită între anii 1466- 1469, având încrustată doveditor pisania Domnitorului, ce se păstrează şi acum la locul ei de cinste: “Binecredinciosul domn a toată ţara Moldovei, Io, Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a zidit şi a făcut mănăstirea aceasta întru numele Sfintei Născătoare de Dumnezeu, în timpul arhimandritului Ioasaf, în anul 6989 (1481).”

Iubindu-şi foarte mult această primă închinăciune a sa către Dumnezeu, nu va fi de mirare, când, peste timp, Ştefan cel Mare o va alege ca “loc de îngropăciune şi odihnă veşnică”.

Şi rămânând în contextul ctitoriilor ştefaniene, putem menţiona şi Mănăstirea Dobrovăţ, cu hramul de închinăciune, Pogorârea Sfântului Duh, ca fiind ultima sa ctitorie.

Şi la această Sfântâ mănăstire  pisania domnească este la fel de edificatoare: “Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul, Io, Ştefan voievod din mila lui Dumnezeu domn al ţării Moldovei, fiul lui Bogdan voievod, a zidit această casă întru numele Coborârii Sfântului Duh, care s-a început a se zidi în anul 7011 (1503), luna aprilie, ziua 27 şi s-a sfârşit in anul 7012 (1504), iar al domniei sale anul al patruzeci şi optulea curgător, luna….”

Cu puterea sa clarvăzătoare asupra însemnătăţii unor localităţi privind dezvoltarea şi viitorul Moldovei, fără a fi avut în apropierea acestora vreo luptă de biruinţă, Ştefan cel Mare a ctitorit cu evlavie sprijinitoare şi în acestea lăcaşuri de închinăciune. Între aceste localităţi de înaltă apreciere domnească se numără şi oraşul Iaşi, unde Domnitorul a ridicat, între anii 1491, iunie şi 1492, 10 august, Biserica “Sfăntul Nicolae” din imediata apropiere a Curţii Domneşti temporare de la Iaşi, sfânt lăcaş în care, începând cu a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu (1563- 1568), ce a mutat capitala Moldovei de la Suceava la Iaşi, au fost “unşi” toţi domnitorii Moldovei până la Alexandru Ioan Cuza, motiv pentru care ctitoria ştefaniană ieşeană a primit binemeritata denumire de Biserica “Sfântul Nicolae Domnesc”.

Şi astăzi, odată cu efectuarea unor ample lucrări de restaurare, sfântul lăcaş, aflat acum în imediata apropiere a Palatului Culturii, construit între anii 1908- 1925 pe locul fostei Curţi Domneşti, devenit Mănăstirea “Sf. Nicolae Domnesc”, se poate mândri cu minunata frescă votivă, poate una dintre cele mai frumoase, ce-l înfăţişează expresiv pe Marele Voievod, însoţit de cele trei soţii ale sale şi de fiii lui, închinând cu cucernică smerenie Sfântului Nicolae chivotul ctitoriei sale. Desigur, la cea vreme (1492,) dintre cele 3 soţii nu mai era în viaţă, după cum se va vedea, decât ultima dintre ele, Maria Voichiţa.

Şi pentru că deja am atins viaţa familială a lui Ştefan cel Mare, în jurul căreia s-au ţesut multe controverse, este bine să amintim că în acea perioadă convulsionată a istoriei căsătoriile domneşti se făceau mai mult din raţiuni politice ale asigurării unei stabilităţi teritoriale şi mai puţin din sentimente de dragoste. Urmând aceeaşi “reţetă a timpului”, în 1463,  Domnul Moldovei se căsătoreşte cu Evdochia, fiica împăratului de la Kiev, alianţă care-i asigura garanţia hotarelor de răsărit ale Moldovei.

După cinci ani de la moartea acesteia, din 1467, în 1472, s-a recăsătorit cu Maria de Mangop din Cneazatul Crimeii, care provenea din străvechea spiţă bizantină a paleologilor. Odată ce Crimeea a fost cucerită de tătari, această căsătorie nu mai prezenta interesul politic scontat, aşa că după numai un an, în 1473, Domnitorul aduce la Curte, în compania primei Doamne, pe soţia şi fiica lui Radu Vodă (cel Frumos); cu aceasta din urmă, Maria Voichiţa, căsătorindu-se, în 1478, după moartea prematură, din decembrie 1477, a  Mariei de Mangop care a fost foarte mâhnită de compania respectivă.

Din cele trei căsătorii au rezultat opt copii, dintre care, ca o “cruce” a Voievodului, cinci au murit în timpul vieţii lui. După trecerea lui Ştefan cel Mare la cele veşnice (2 iulie 1504), i-a urmat la tron, după rânduiala domnească, singurul său fiu supravieţuitor, Bogdan al III-lea, provenit din cea de a treia căsătorie.

Diversele ipoteze cu privire la numeroşi copii nelegitimi ai Voievodului proveniţi din afara căsătoriilor sale, în urma unor cercetări minuţioase ale izvoarelor istorice, au fost demolate pe rând cu argumente imbatabile. Totuşi, potrivit cronicilor cercetate cu luare aminte, s-a admis în mod cert existenţa unui singur “copil din flori”, rezultat în urma unei “legături aventuroase” cu “o ţâitoare din familia Rareş din Târgul Hârlăului”, care a fost “recunoscut” chiar de însuşi Ştefan. Acesta a fost Petru Rareş, cel care, ulterior, ajuns şi el pe tronul Moldovei(1527-38)(1541-46), avea să confirme şi să continue strădania întru rugăciune şi smerenie faţă de Dumnezeu a vestitului său tată, devenind, după cum consemnează cronicile, un mare ctitor de biserici, un iubitor al sfintelor lăcaşuri, al culturii şi credinţei neamului, ridicând sfintele mănăstiri: Probota, Moldoviţa, Humor, Rarău, Râşca)

Obosit şi suferind de peste 40 de ani de la o rană la un picior, căpătată într-o luptă biruitoare, ce a dus chiar la “amputarea acestuia”, la 2 iulie 1504, marţi, la ora 1 dimineaţa, Ştefan cel Mare părăseşte această lume şi se înalţă spre Împăraţia Cerurilor şi a Veşniciei, lasând în urmă jalea imensă a unui întreg popor ce l-a iubit cu  toată ardoarea, după cum o descrie cronicarul Grigore Ureche în Letopiseţul Ţării Moldovei: “iară pe Ştefan Vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi, îi zicu “Sveti Ştefan Vodă”!

După moartea sa, în semn de aleasă preţuire, figura Domnitorului Ştefan cel Mare, încrustată luminos şi definitiv în conştiinţa întregului neam românesc, reprezintă o temă de mare importanţă atât pentru istoriografia, cât şi pentru mitologia românească.

În şir nesfârşit, din generaţie în generaţie, Ştefan a fost mereu slăvit ca: “cel Mare, cel Bun şi cel Sfânt”; numele său glorios, fiind nu numai al Moldovei, ci şi a întregului neam românesc, a însufleţit mereu şi mereu strădaniile de gând, faptă şi simţire românească în momentele de răscruce ale istoriei naţionale, a unit românii de pretutindeni la mormântul său de veci prin serbările naţionale de la Putna, amintind revelator pe cea de la 1871, iniţiată şi însufleţită de tânărul poet Mihai Eminescu, cum şi pe cea grandioasă, din 1904, la marcarea celor 400 de ani scurşi de la trecerea la cele Veşnice a Marelui Ştefan, a inspirat generos literatura, folclorul şi arta spre a da urmaşilor o pildă de vitejie şi demnitate, un adevărat model viabil şi capabil să ne recâştige încrederea în forţele noastre şi în credinţa neamului, pentru a ne păstra identitatea naţională şi pentru a riposta la orice ameninţare dinăuntru şi dinafară.

Invocată semnificativ de Mihai Eminescu în memorabila sa Doină, creată special de poet pentru ceremonia fastuoasă a  dezvelirii statuii ecvestre a Voievodului, la 5 iunie 1883, în faţa fostei  Curţi Domneşti de la Iaşi, devenit Palatul ocârmuirii, figura Marelui Ştefan pare a fi singura izbăvire a situaţiei grele a României de atunci:

                                      Ştefane, Măria Ta,                             Tu te scoală din mormânt

                                                Tu la Putna nu mai sta,                       Să te-aud din corn sunând

                                                Lasă-arhimandritului                           Şi Moldova adunând.

                                                Toată grija schitului,                            De-ai suna din corn odată

                                                Lasă grija sfinţilor                                Ai s-aduni Moldova toată,

                                                În seama părinţilor                              De-ai suna de două ori

                                      Clopotele să le tragă                           Îţi sar codrii-n ajutor

                                                Ziua-ntreagă,                                       De-ai suna şi-a treia oară

                                                Noaptea-ntreagă,                                Toţi duşmanii or să piară

                                                Poate s-o-ndura Dumnezeu               Din hotară în hotară!

                                                Ca să-ţi mântui neamul tău.

De asemenea, finalul apoteozant al strălucitoarei piese “Apus de soare” a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, ce cuprinde declamaţia de înaltă simţire a lui Ştefan cel Mare: Moldova nu este a mea, nu este a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri!, va însufleţi întotdeauna cu putere iubirea oricărui român pentru pământul sfânt al ţării.

Despre Domnul Ştefan au scris şi alte  personalităţi de frunte ale literaturii române, între care: Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Gh.Asachi, Al. Vlahuţă, Mihail Sadoveanu, Ştefan Oct. Iosif, Octavian Goga, Nicolae Gane, Eusebiu Camilar, Ioan Alexandru. Toate creaţiile artistice, toate baladele şi legendele populare, toate scrierile şi cercetările istorice ce s-au scris şi se mai scriu cu acelaşi interes şi asiduitate despre Ştefan cel Mare aduc mereu şi mereu şi an de an, noi şi preţioase dovezi edificatoare pentru întregirea figurii Celui mai Mare Român al neamului românesc, aşa cum a fost el apreciat la concursul naţional al TVR cu acelaşi nume, din 2006.

Să notăm cu vrednică luare aminte că încă din perioada “luminată” de dinaintea lui ´89, mai exact în 1978, celebrul pictor Sabin Bălaşa, un renascentist al epocii sale, i-a zugrăvit în fresca aflată pe “Sala paşilor pierduţi”, denumită pe drept cuvânt “Capela sixtină a neamului românesc”,  aura legendară a Marelui Voievod, Ştefan cel Mare, care a apărat timp de 47 de ani, cu paloşul său viteaz şi cugetul dârz, smerit şi cârmuitor, întregul pământ al Moldovei, întipărindu-i pe chip privirea mânioasă de dincolo de mormânt îndreptată asupra urmaşilor urmaşilor săi care n-au reuşit peste veacuri să păstreze intacte hotarele Moldovei, aşa cum el le-a statornicit la răsărit, la cele două râuri între care acum este deschisă şi sângerează “rana sufletului românesc”.

În ceea ce priveşte canonizarea sa de către Biserica Ortodoxă Română, aceasta a venit cam târziu, în 1992, la aproape 490 de ani de la moartea sa, deşi numeroase mărturii ale trecutelor vremi frământate au subliniat sfinţenia Voievodului Ştefan, între care se menţionează grăitor: Cronica germană, cronica lituaniană, cronica franceză, bula Papei Sixt al IV-lea, cronica poloneză, din care extragem aprecierea arhidiaconului catolic Maciej Staryjewski, făcută cu prilejul vizitei sale în Moldova, la 1575: “din cauza nespusei sale vitejii îl socotesc ca un sfânt.”, cronica în piatră a Bătăliei de la Războieni ş.a., iar poporul întreg îl cinstea ca pe un sfânt încă de la moartea sa, fără a simţi nevoia oficializării acestei percepţii.

Întârzierea acestei canonizări nu poate fi pusă pe deplin în sarcina exclusivă a Bisericii Ortodoxe Române, deoarece aceasta nu era  în practica ei curentă canonizarea sfinţilor, precum în cazul Bisericii Elene sau Ruse.  B.O.R. se mulţumea doar cu tradiţia românilor lăsată din strămoşi de a-şi cinsti sfinţii în mod spontan, cu o firească evlavie, fără o decizie venită de la Sfântul Sinod. Dar, pe măsura trecerii veacurilor de la moartea Marelui Ştefan, se accentua vizibil necesitatea recunoaşterii acestuia şi a sfinţeniei Sale.

La dreapta judecată făcută de către Sinodul BOR privind canonizarea lui Ştefan au fost îndelung cumpănite faptele sale glorioase şi cucernice, cum şi păcatele sale omeneşti pentru care s-a căit de atâtea ori în faţa lui Dumnezeu. Verdictul acestei judecăţi duhovniceşti a lui Ştefan cel Mare nu putea să fie decât cel ce era unul previzibil şi care venea binecuvântat şi strălucitor din vâltoarea veacurilor de cinstire aduse neîncetat Domnitorului.

Astfel, la 20 iunie 1992, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat în rândul sfinţilor săi sub denumirea de Ştefan cel Mare şi Sfânt ce se prăznuieşte de atunci în calendarul ortodox la data de 2 iulie – dată la care acesta a trecut la cele veşnice.

Dovezile grăitoare ale sfinţeniei Sale le găsim în viaţa şi faptele lui, în nepreţuitul tezaur pe care l-a lăsat creştinătăţii, prin cele peste 40 de biserici şi mănăstiri ce se disting printr-un propriu stil arhitectonic, admirat de milioane de pelerini din toate colţurile lumii, tezaur ce nu a fost egalat de nimeni în plan local şi european.

Sfinţenia Sa rezidă şi din iubirea şi jertfirea pentru neam şi ţară şi din smerenia cu care Ştefan cel Mare şi Sfânt s-a îndreptat mereu spre Dumnezeu, iar poporul l-a răsplătit prin prin cinstire şi evlavie. Poate că de aceea pe pergamentul icoanei Sfântului Ştefan cel Mare stau înscrise cuvintele- testament pentru urmaşi: “Mai presus de tihna noastră stă apărarea fiinţei şi neatârnarea ţării noastre.”

Acum la prăznuirea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, când împlinitu-s-a pe răbojul vremii 513 ani de la nemurirea Sa, ca păstrători vrednici ai moştenirii Sale neperitoare- iubirea de ţară şi  credinţa neamului – , trebuie să dovedim şi de aici înainte că suntem oricând în stare să o păstrăm şi să o transmitem nealterată urmaşilor noştri.

La 2 iulie 2017, la Putna, la toate mănăstirile ştefaniene, cât şi la toate bisericile ortodoxe româneşti, clopotele bat în dangănul lor stăruitor întru pomenirea Sfântului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Cuprinşi de înfiorarea înălţătoare în spirit a momentului, parcă desluşim în reverberaţia lor versurile de cinstire aduse de Octavian Goga:

 

Acolo dormi şi tu, arhanghel bătrân          De sfânta ta dreaptă, de spada ta sfântă

Tu, Ştefane, sfânt voievoade,                      Spun toate poveştile slovei

Ce-ai scris strălucirea norodului tău          Să nu se-nfioare de numele tău

Cu sănge duşman de noroade.                   Nu-i frunză în codrii Moldovei…

 Poate că astăzi, mai mult ca oricând, lumina candelei nestinse de la mormântul de la Putna a Marelui şi Sfântului Voievod Ştefan trebuie să ne unească, să ne întărească şi să ne călăuzească pe noi toţi românii întru acelaşi crez nestrămutat al iubirii ţării şi neamului.

 

Mihai Caba