Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » NUVELE » Alexandru Nemoianu: Poveste cu cai

Alexandru Nemoianu: Poveste cu cai

POVESTE CU CAI
(lui Maya-Maria)

În anii copilăriei mele, la începutul anilor cincizeci ai veacului trecut, drumul de la București la casa strămoșilor mei din Borlovenii-Vechi, Țara Almăjului, era o adevarată aventură.
De la București plecam cu un tren accelerat aproximativ, de noapte, care oprea cam prin toate stațiile, tras de o locomotivă cu aburi. Trenul, București-Timișoara, oprea și în stația Iablanița, cea mai apropiată gară de Borloveni.
Drumul cu trenul dura cam zece ceasuri și oprirea în Iablanița era în jurul orei cinci dimineața. Era o emoție și o agitație plină de spaimă până ce reușeam să coborâm din tren.
În acei ani, în gara Iablanița, ne aștepta o căruță trimisă încă de cu seară de către Taica (bunicul meu) meu, Lt.Colonel K.u.K , Romulus Boldea. Inițial el ne trimitea “berlina” cu coverga de piele a familiei, rămasă încă din vremea “imperială” dar, ulterior, pentru a nu atrage atenția autorităților noi orânduiri, ne trimitea o mai democratică și mai incomodă căruță de munte.
Era o caruță simplă, cu loitre între care era așezat, totuși, un “sitz”(scaun) cu arcuri. Apoi coșul căruței era umplut cu fân, care mirosea ca nimic altceva pe lume. Căruța era trasă de doi cai de munte, mici și vânjoși și cel mai adesea “cocisul” era Ion Isaac din Borloveni. Ne îngrămădeam cu toți, două femei mature, patru copii și bagaje și porneam spre Borloveni. Un drum de peste treizeci de kilometrii și care dura cam cinci ceasuri aproximativ. Era un drum de munte, trebuia să trecem peste două brâie de deal premontan și străbăteam “Țara Crainei” spre a ajunge în cea a Almăjului și acasă. Era cel mai aventuros eveniment al copilăriei mele și personajele principale erau caii.
Așa cum ziceam, erau mărunți, vânjoși, încăpățânați și totuși blânzi. Ne lăsau să îi atingem și o făceam cu voluptate în ciuda tuturor avertismentelor. Cea mai mare răsplata și dovadă de încredere era să fim lăsați să stăm pe “capră”, lângă “cocis” care, uneori, culmea onoarei, ne îngăduia să ținem hamurile. Nu exista o cinste mai mare. Îmi plăcea să văd caii mergând, să le simt mirosul, să îi văd mâncând din traistele de ovăz și bând apă, atunci când făceam popasul de la mijlocul drumului, la “crucea Pârvovei”. Când ajungeam acolo, probabil în jur de șapte și opt dimineața, oamenii din Pârvova, ”pârvovinții” se duceau la lucru. Ei treceau în căruțele lor trase de vestiții cai din Pârvova, având “comotele” (jugul hamurilor) împodobite cu ciucuri roșii și cu păr de lup contra deochiului. Mereu mă amăgeam că “ai noștri” erau, măcar, la fel de frumoși.
Aceste drumuri mi-au stârnit dorința arzătoare de a avea și eu un cal.

În una dintre veri am început să cercetez unde ar putea fi adăpostit. Casa stramoșilor mei avea (și încă are) un enorm grajd și deci am socotit că această problemă este rezolvată. Apoi am iscodit pe un vecin, Taica Gavrilă, cam cât fân îi trebuie unui cal pe durata iernii (în restul anului, mă gândeam, ar putea să pască prin grădină). El mi-a spus și am făcut socoteala că fânul recoltat din grădinile casei ar fi suficient. În plus din banii primiți la Crăciun și în timpul anilor cred că aveam o rezervă de câteva zeci de lei. Înarmat cu aceste informații i-am spus Mamei mele că ar trebui să îmi îngăduie să cumpăr unul dintre cai lui Ion Isaac. Cred că înduioșată de această dorință fierbine Mama mea mi-a spus ceva în genul, ”nu este așa un gând rău, dar să ne mai socotim”. Aceste vorbe le-am primit ca pe o făgăduință și în mintea mea eram proprietarul unui cal. Era un sentiment de bucurie, de responsabilitate, de triumf. Dar, către seară, pentru o mică abatere de la regula casei, Bunica mea, (Maica), nemțoaică fără multe delicatețuri, mi-a spus, ”să ști că nici un cal de la Ion Isaac nu va veni daca te porți așa”. Brusc am înțeles că am fost amăgit și că trăisem o iluzie. Știam că nu voi căpăta un cal. Dar, cu toate acestea de atunci și până azi știu bine că o după amiază întreagă de fapt am avut un cal al meu.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

4 iulie 2017