Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Alexandru Nemoianu: Un text mai puțin cunoscut al Părintelui Steinhardt de la Rohia

Alexandru Nemoianu: Un text mai puțin cunoscut al Părintelui Steinhardt de la Rohia

Publicarea lucrărilor Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, ”Jurnalul fericirii, ”Primejdia Mărturisirii”, ”Dăruind vei Dobândi” a îmbogățit cultura românească și i-a dat o nouă dimensiune. Aceste lucrări au fost mult discutate și analizate, iar în momentul de față ele se bucură de o enormă popularitate. Ele trezesc conștințe și arată căi către pace și bucurie. În paginile lor Românii găsesc nu numai frumusețe și informație, ei află acolo dragoste și semn. Căci existența Părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia a stat, așa cum singur a spus-o și cum a mărturisit-o și în fața Tribunalului Militar care l-a condamnat la treisprezece ani de muncă silnică ca “miștoco-legionar”, deci această existență a stat sub semnul unei duble iubiri, fără hotar și fără conditii: pentru Ortodoxie și pentru Neamul Românesc.Toate temele principale, care mai apoi au fost dezvoltate și completate, din opera scrisă a Părintelui Nicolae Steinhardt au fost anunțate într-un studiu al său rămas mai puțin cunoscut. Este vorba de “Secretul Scrisorii Pierdute”. Încercare asupra unei interpretări raționale a operei lui I.L.Caragiale, publicat în revista “Ethos” (redactori Ion Cusa și Virgil Ierunca), caietul II, Paris, 1975, p.108-151. Studiul cu pricina a fost semnat Nicolae Niculescu, pseudonim folosit de către Nicolae Steinhardt pentru lucrările publicate în Occident în anii comunismului sau difuzate la postul de radio “Europa Liberă” în aceiași ani.
Autorul își începe studiul spunând că el a fost întocmit în amintirea zilelor de exaltare emoțională petrecute într-o celulă de la Jilava în Primăvara anului 1960. Erau zilele în care, după ce înfruntase torturi cumplite cu un curaj uluitor, Nicolae Steinhardt primise Taina Sfântului Botez în Ortodoxie, prin mâinile Părintelui (atunci) Mina Dobzeu, într-o celulă din triajul penitenciarului Jilava.
În acest studiu, Nicolae Steinhardt a căutat să dovedeasca limpede că “Scrisoarea Pierdută” nu este o simpla comedie și o extraordinară realizare dramaturgică, ci, în egală măsură, dacă nu mai mult, o oglindă a sufletului românesc. Spunea Părintele Nicolae, ”Actul al IV-lea este acela unde, pentru cine are ochi de văzut, urechi de auzit și inima să-i bată, autorul Scrisorii saltă peste comedia de moravuri…și ne duce cu iuțeală mare, în marș forțat-uimiți, incântați, emoționați (vezi lacrimile) în lumea care nu mai e a unei realizări teatrale, ci a marii arte, unde se decodează sufletul omenesc, în cazul de față cel românesc. Ce-i această lume și care-i punctul din care începe și se arată privitorului? E lumea minunată a echilibrului românesc, iar de arătat se arată în punctual magic în care Cațavencu își cere iertare și coana Joițica îl iarta. Actul al IV-lea e totul și duce de-a-dreptul la izvoarele românismului” (p.112-113).
De aici mai departe, paragraf după paragraf și capitol după capitol, Nicolae Steinhardt explică în ce constă acea lume a esenței românești. Autorul arată limpede că cele pe care le spune sunt și declarații de dragoste (în vorbele lui ”cri de Coeur”) față de Ortodoxie și Neamul Românesc. În această dublă iubire a lui Nicolae Steinhardt pentru cele de sus, Ortodoxia, și cele din realitatea imediată, Neamul Românesc, se poate vedea desăvârșită înțelepciune a unui adevărat creștin. Aceasta dublă iubire nici nu putea fi altcum și este extrem de pilduitoare.
Sunt atâta de mulți cei care se grăbesc să vorbească entuziaști despre virtuțile cutărei idei și cutărui sistem și care, cu egal entuziasm, se grăbesc să îi blameze pe oameni. Părintele Nicolae Steinhardt a stat deasupra acestei ispite. El a stiut bine că cel care spune că pe Dumnezeu, pe care nu il vede, îl iubește, dar care disprețuiește pe fratele lui, pe care îl vede, minte și că, în fapt, un asemenea individ nu lui Dumnezeu se închină, ci unei false imagini zămislită de neputincioasa îndrăznire a propriei imaginații.
În lumea descrisă în actul IV al Scrisorii Pierdute, Nicolae Steinhardt spune că Românii apar ca popor al dreptei socotințe, al judecății chibzuite și al măsurii. Un popor al creștinismului trecut în sânge care nu a îngăduit teoriilor să înlăture credința. După Părintele Nicolae, Românii sunt, mai mult decat orice, echilibrați și asta înseamnă capacitatea de a ierarhiza acțiunile omenești, de a înțelege că până și în interiorul răului există o ierarhie, de a pricepe că adesea, ”o împăcare strâmbă este mai bună decât o judecată dreaptă”. Căci dreptatea absolută, scopul din totdeauna al extremiștilor și fanaticilor, este și rămâne nătângă atunci când nu este insoțită de milă. Adevărul și Binele nu pot fi abstractizate și idolatrizate, ci trebuie private complex și în relație. Călugărul care a mințit pentru a salva o viață omenească este mântuit, căci a ierarhizat cu dreaptă socoteală îndatoririle. Sentimentele pozitive, iertarea, îngăduința, înțelegerea, chiar degradate, fac totuși cu putință omenia datorită enormei lor capacități de răspândire și contaminare. Mai mult încă. Cei ce sunt și stau întemeiați pe credință, bun simț și omenie știu că sub nici o circumstanță nu se cuvine să ucizi sau să degradezi pe aproapele tău. Dimpotrivă, fanaticii, în numele ideii, ucid și chinuie, căci ei nu au credință care să-ă oprească și să îi facă liberi. (Libertatea fiind mai ales respectul pentru libertatea celui care gândește altminterea). Dintr-o asemenea înțelegere Nicolae Steinhardt afirma că însușirile românești fundamentale: mila, ospitalitatea, puterea de a ierta, prețuiesc mai mult decât inteligența, inițiativa ori îndemânarea. Iar superioritatea lor se vădește mai vârtos atunci când oamenii sunt la greu, la ananghie. Iar Parintele Nicolae Steinhardt de la Rohia încheie într-o manieră care stă deasupra oricărei posibilități de a comenta: ”În scoica aceasta, a unei comedii aprige și ostile, lumea românească poate străbate veacurile în tot marețul ei farmec, prevestind de aici, de pe pământ, din iureșul unor întâmplări mundane, paradisul, a cărui nostalgie nu ne va cruța niciodată”.
———————————-
Alexandru Nemoianu
Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la
7 iulie 2017