Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » NUVELE » EUGEN ONISCU: O ZI A RUȘINII

EUGEN ONISCU: O ZI A RUȘINII

Aveam pe atunci șaisprezece ani. Mă plimbam cu un prieten prin autogară. La un moment dat, atenția mi-a fost atrasă de un tânăr ce mergea ajutat de cârje pentru că avea un picior în ghips. Era însoțit de două fete, una era sora lui, iar cealaltă cred că era prietena lui. Una dintre ele ne-a întrebat dacă știm o stradă ce era prin apropierea autogării, și în mod neașteptat prietenul meu care era mai mare și mai puternic decât mine, începu să-i raspundă cu cuvinte vulgare iar tânărul cu cârje spuse: ,,Ai grijă cum vorbești, că pun cârja asta pe tine.” Dintr-o dată mi s-a făcut rușine, mi sau înroșit obrajii l-am tras pe prietenul meu de acolo și am plecat. Apoi m-am oprit și i-am spus: ,,Pleacă lasă-mă în pace, nu este bine ce ai făcut, îmi este rușine de comportamentul tău.” ,,Ce contează sunt tare și șmecher”, îmi spuse el. ,,Atunci du-te și lasă-mă în pace”, am strigat eu la el. ,,Cum tu mă alungi pe mine, am copilărit împreună, jucăm fotbal amândoi, mergem la cinema, ne simțim bine împreună, și acum mă alungi, ai să mă cauți tot tu, cine te crezi?”

Nu l-am mai ascultat, i-am întors spatele și am pornit spre casă cu fața încă acoperită de rușine. ,,Tu ai fost acolo cu el, l-ai auzit, ai luat parte la tot acel episod rușinos, și cum de te simți bine în preajma unui astfel de prieten nu vezi că te distruge”, îmi spuneam. Zilele treceau, și de câte ori îmi aminteam de acel episod, mă umpleam din nou de rușine mustrându-mă singur: ,,Cum ai putut să cazi atât de jos, nu vezi că această prietenie a ta te târăște în mocirlă.” Însă timpul trecea și am început să uit într-o oarecare măsură acea rușine. După un timp eram din nou în compania acelui prieten plin de farmec. Însă atât de vulgar, deschis față de oameni nu se mai manifesta, în schimb, influența sa asupra mea era distructivă, această prietenie mă cobora tot mai mult.

Anii treceau, prietenia noastră continua neschimbată, până într-o zi când mai aveam puțin și împlineam douăzeci de ani. Începusem în acea etapă a vieții mele să citesc Noul Testament, atunci am avut curajul ca în ciuda harismei sale, a modului cum ne domina pe toți din cartier să-i spun: ,,De astăzi înainte vreau să rup cu tine definitiv, prietenia cu tine mă distruge.” ,,Cum ai spus? După tot ce-am făcut pentru tine, după toate clipele frumoase petrecute împreună, acum mă lași, îmi întorci spatele?” ,,În realitate nu ai făcut nimic bun pentru mine, doar m-ai afundat în beznă spirituală cum faci cu atâția alții”, i-am replicat eu. ,,Te crezi mai deștept decât ceilalți, nu crezi că poți scăpa de noi toți și de tot ceea ce eu te-am învățat, și mă rog cine sunt noii tăi prieteni, pentru cine mă părăsești dacă cel puțin se poate știi?” îmi spuse el.

,,De ceva timp citesc Noul Testament și am descoperit împărația harului, de aceea vreau să ies din împărația păcatului, să trăiesc această nouă și frumoasă dimensiune a vieții prin har.” ,,Ha, ha, ha, întotdeauna ai fost un fanatic, deci este vorba de har, naștere din nou, mântuire, pentru toate aceste lucruri mă părăsești și crezi că în dimensiunea asta vei fi fericit, îți spun eu că nu, te vei întoarce înapoi la mine mă vei căuta, mă vei ruga să te primesc iar în echipa mea de fotbal. Fără mine ești un nimic, fără pasele mele nu ești în stare să dai nici măcar un gol în toată partida, sunt curios și eu unde vei ajunge cu tot entuziasmul de care dai dovadă acum, abia acum te nenorocești cu adevărat, ești atât de inconștient că nu îți dai seama”, îmi spuse el.

Nu l-am mai ascultat, i-am întors spatele pentrucă descoperisem ceva atât de frumos ca împărăția harului ce merita efortul de a mă rupe de mediul în care trăisem în copilarie și adolescență, eram prea convins de cine avea dreptate. Însă toți acei ani trăiți în împărăția păcatului lăsaseră urme asupra mea, aveam nevoie de o reorganizare a valorilor, a ideilor, a gândurilor. Îmi luam cărți, și mă retrăgeam vara în natură câte o zi întreagă meditând, citind, rugându-mă, aveam nevoie să ies din acel mediu sufocant, dur. Când îmi aduc aminte câtă bucurie am experimentat în acele zile, era tot acel nou început atât de frumos. Iar ușor imaginea lui Hristos, așa cum îl descoperisem în Evanghelii, se imprima tot mai mult în mintea mea, iubirea Sa mă făcea tot mai fericit. Îmi dădeam perfect seama că făcusem o întoarcere de 180 de grade în viața mea. Dar nu era decât începutul, și trebuia să merg prin viață pe noul drum descoperit, sosise momentul să rup prietenia cu păcatul și să mă împrietenesc cu Dumnezeu. Cât de greșit gândim noi oamenii, că păcatul este prietenul nostru cel mai bun, pentrucă ne împinge să facem tot ce dorim, iar Dumnezeu nu ne este un bun prieten pentrucă ne învață prin intermediul Sfintelor Scripturi să nu mai practicăm răul, nu suntem conștienți că răul ne poate distruge. Avem nevoie să învățăm, să iubim oamenii așa cum descoperim pe paginile Noului Testament că îi iubea Iisus. În toti acești ani ai umblării pe calea credinței, am ajuns la o conluzie și anume, că noi oamenii nu putem fi fericiți decât doar când contemplăm această minunată iubire ce ne poate transforma și salva.

,,Totuși, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul, și stăruiește multă vreme în el, eu știu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu, și au frică de EL. ,,Să cunoaștem, să căutăm să cunoaștem pe Domnul! Căci El se ivește ca zorile dimineții, și va veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară , care udă pământul.” (Eclesiastul 8:11; Osea 6:3 )