Să se facă lumină. Și nici întunericul să nu dispară!
În ușa bisericii îngerii dau gratuit locuri de zbor spre toate
Cimitirele patriei. Sunt îngeri acoperiți, cum se spune, au fețe
Bătrâne de acum două mii de ani, care vând lumânări și au
Sufletele cutate precum picturile din istoria universală a credinței
În noi înșine. Vreau să văd spectacolul de azi. Intru între chipurile
Sfinților cu ochii pe nisipul din spatele lor, doar-doar l-oi zări pe
Cel de Sus, alegându-și oastea. Picturi. Vopseluri, culori
Omogene. Mă simt ca un carton fără viață-n cuvinte. Și vine
Vocea slujbașului: note, solfegii, gâtlej cu trompetă
Elegii chimice, adeziuni oreliste, vorbe scoase din duh
Și date nevoiților sperantici. Sunt în miezul dilemelor, înconjurat
De un cimitir mai mare decât tot Pământul. Citesc doar semne
Viața din biserică nu are timp. Și nici spațiu. Mă închin și
Mă întorc în secundele mele, întind semnul crucii pe somnul
Iubitei, cu mâna peste culorile ei viermuite de mărul făgăduinței.
Uneori suntem așa de absenți din concret încât uităm să
Întindem mâna spre miracolul din vârful degetelor noastre oarbe.
Să se facă lumină! Și nici întunericul să nu dispară. E nevoie
De visuri. Și nu se poate visa decât în somn, în întuneric cu
Ochii căzuți în speranță. Dormi, ființă vie, în liniștea mea, orice ai fi:
Pasăre, femeie, cometă, apă de ploaie, sânge de nori.
Cu tine începe viața. În biserici e mai multă maternitate decât în
Cimitir. Toate la timpul lor. Ieri e acum, mâine deja e dincoace, de
Acum e deja mâine. Să iubim timpul, singurul concept care
Nu poartă la mână ceas sufocat de metale prețioase. E timpul…
Marin Ifrim, 14.07.2017
![]() |
Referinţă Bibliografică |