Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » Camelia Ardelean, Destine

Camelia Ardelean, Destine

Poeta Camelia Ardelean, un nume printre „sclipirile hunedorene de har“, după ce a obținut mai multe premii cu poezii din cele cinci volume ale sale, și-a cucerit un loc și printre prozatori, chiar cu primul volum: Destine – proză scurtă, apărut la Editura Armonii Culturale, din Adjud (jud. Vrancea), în anul 2016.

De ce „un loc“? Pentru că trei dintre povestirile sale au obținut premii: Ultima toamnă – Premiul al III-lea la Concursul „Labirinturi autumnale”, 2015, Vrancea; O iarnă de coșmar – Premiul al III-lea la Concursul „Alb Hoinar”, Vrancea, 2016 și Aproape dragoste – Premiul I la Concursul „Ars poetica”, secțiunea „Proză scurtă”, Călărași, 2015. De asemenea, cartea a fost premiată cu Mențiune de onoare la Festivalul Literar Internațional “Corona”, Ediția a II-a, Italia, 2016-2017, secțiunea „Carte edită proză”.

Volumul este structurat în două părți – Jocul sorții și Pățaniile Călinei – și este conceput obiectiv, autoarea dovedindu-se omniscientă și omniprezentă, dar demonstrând și o surprinzătoare capacitate de a crea eroi credibili, cu destine diverse, fie că reconstituie artistic lumea copilăriei (în partea a doua) sau pe aceea a oamenilor maturi, unii ancorați în ciudata și deprimanta noastră realitate contemporană. Sufletul ei vibrează deopotrivă la inocența vârstei fragede și la dramele personale sau colective ale adulților.

Ne vom opri, selectiv, asupra câtorva “Destine”.

În prima povestire, O iarnă de coșmar, autoarea convertește în artă o dramă familială, dar știe să-i confere caracter de generalitate. Acțiunea nu este tributară reperelor spațiale, ci doar celor temporale. Descrierea din debutul acesteia se oprește asupra căsuței “de la poalele muntelui (…), gata să se prăbușească sub mormanul de zăpadă…”. Era „veche și sărăcăcioasă (…), ferestrele afumate, „cu crăpături prin care vântul se strecura cu nonșalanță…“.

În acest spațiu – aproape impropriu – își consuma existența o familie săracă, fără nici un orizont: șapte copii, iar tatăl, care lucra la pădure, refuzând s-o dea colectivului, a fost ucis mișelește; Ionică și-a pierdut viața în urma unei răceli zdravene…

Autoarea reușește să reconstituie atmosfera de epocă, austeră, și la nivelul limbajului: „ oi vede`”, „ăia”, „găsât“, „haidarăți” etc. Starea sufletească a personajului cu răspunderi, mama Ilona, este bine surprinsă: „stătea împietrită“; pe băieți, „ca să nu moară cu toții de foame”, „avea să-i trimită la o casă de copii”, la sugestia fratelui ei.

Sfârșitul soțului Ilonei este la fel de impresionant: „Să ai grijă de prunci (…), rosti el, abia șoptit, cu o grimasă de durere pe chip (…). Să nu semnezi nimic (…)! Ionică…“, „apoi își dădu duhul, strângând-o pe Măriuca ușor de mână, ca de rămas-bun“, amintind de povestirile lui Al. Vlahuță.

Ultima toamnă, chiar dacă pornește de la o dramă personală, se ridică la nivel de epizare, prin talentul și sensibilitatea autoarei. Iris ocupă locul principal în economia textului, prin calitățile ei: dragoste față de natură, locuind “la poalele unui deal”, admira “metamorfoza treptată a copacilor, ce se găteau, parcă, de o petrecere fastuoasă”. Toamna, „copacii se întreceau (…) în frumusețe și strălucire, la un concurs al culorilor (…), brodați în zeci de nuanțe, de la auriul cel mai deschis (…), la maroniul roșcat al castanei…“; înclinația spre fantezie, savurând cărțile, “în loc să-și piardă zilele sau nopțile (…) cu golanii”; adorând plimbările prin natură, precum aceea pe care a făcut-o cu tatăl ei, în căutarea ghebelor…

O altă latură a caracterului fetei se conturează când îl privește mai cu atenție pe tatăl ei, pe care, în ciuda aparentei bune dispoziții, îl vedea degradându-se pe zi ce trece: „simți un fior în stomac: era atât de palid și slab.“ Iris își reproșează că nu a observat cum “se uscase pe picioare”, cum „își pierduse apetitul acela sănătos“. „O undă de remușcare îi străpungea inima…“, punând degradarea fizică a tatălui său pe seama fumatului: “îl înecă o tuse cu expectorație, care dură mai multe minute”.

După un an, tatăl nu mai era, iar pentru Iris, toamna se remarca, de această dată, în ton cu starea ei sufletească: “zile (…) umede și mohorâte”, “nori groși, cu figuri înspăimântătoare, ca niște monștri (…), pregătiți parcă să înghită tot cerul”, “vaier prelung”, “ploaia…”.

Toată atmosfera aceasta funebră îi amintea că “vocea tatălui (…) nu mai avea cum să o trezească din visare”. Considera că amintirea tonului “ironic și jucăuș” îi declanșează o suită de regrete, pentru că “îi murise și copilăria din suflet”.

Apogeul “reușitei“ este atins în povestirea Aproape dragoste, avându-i ca protagoniști pe Eliza, cu o “căsnicie ratată”, și pe Marius, un fost prieten din copilărie…, singur, cu un copil. Este o agreabilă poveste de dragoste, care investighează, prin introspecție, sufletul complex al eroinei, în căutarea fericirii.

Deși își pierduse încrederea în bărbați (“animale egoiste…, subjugate de instincte”; “de ce numai bărbații sunt “săraci” și “oropsiți (…)” când trebuie să-și crească singuri odraslele?”), Eliza, la revederea prietenului, după “douăzeci de ani”, constată că “iubirea pentru Marius îi rămăsese adânc săpată în suflet”, iar acum, când el arăta “mortal”, “îi era ciudă pe ea că se fâstâcește ca o fecioară la prima întâlnire…”.

Cei doi au început o frumoasă poveste de dragoste. În ciuda încercării Elizei de a se disimula, el “sorbind-o din ochi”, „o invită la dans“, încât „timpul părea că stă pe loc și, în același timp, că aleargă ca un nebun“. Timp de o lună, “Eliza trăi cele mai frumoase momente din viața ei…”.

Realitatea este, însă, de cele mai multe ori, dură: Marius, având o prietenă cu care s-a certat după șase ani, fiindcă l-a tot dus cu vorba, nedivorțând, îi cere voie Elizei să-i mai dea acesteia o șansă… Este momentul când ea “simte că îi fuge pământul de sub picioare…”, considerându-se “folosită (…), dezamăgită”, dorind “să o înghită pământul…”.

După patru luni, Marius o anunță că “n-a ținut cu Corina”, pe care o iubise, și că ar dori ca Eliza să-i mai dea o șansă, fără a primi din partea acesteia nici un răspuns. Final deschis! O bună metodă scriitoricească!

Pățaniile Călinei cercetează toate cutele sufletești ale copilei în plină urcare spre adolescență, cu accent pe jocurile nevinovate, pe hoinăreli nu lipsite de riscuri, pe inițierea în diverse ocupații de mai târziu, fără a fi neglijată naivitatea „vârstei de aur”, uneori cu grave consecințe.

Cartea ne dezvăluie realele potențe de prozator autentic ale poetei Camelia Ardelean, căci “proza scurtă” presupune talent și capacitate de sinteză.

Maria Toma Damșa

(membră USR)

 


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.