Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Fără categorie » George PETROVAI: Religia sau nevoia stringentă a omului de Transcendent (7)

George PETROVAI: Religia sau nevoia stringentă a omului de Transcendent (7)

                                                                     Religia sau nevoia stringentă

                                                                     a omului de Transcendent (7)

                                                                   (Elemente de filosofia religiei)

           III.Problema răului

Deși în faza de început mi-am propus să tratez doar transcendența și argumentele privind existența lui Dumnezeu, în cele ce urmează voi aborda problema răului în tripla lui ipostază: metafizică, morală și fizică. Problema metafizică a răului se constituie din modul cum se explică realitatea lui (teiștii opinează că răul nu este un lucru real, ci o privațiune reală în lucruri și că răspunderea pentru această privațiune revine în întregime libertății finite, căci Dumnezeu a creat numai posibilitatea privării); problema morală a răului constă din responsabilitatea lui Dumnezeau pentru creerea posibilității acestuia prin libertatea acordată ființelor înclinate spre păcat, la care teiștii răspund că numai permițând posibilitatea răului, Dumnezeu poate să conceapă și, în final, să realizeze cea mai bună lume posibilă; problema răului fizic, a cărui esență o formează gratuitatea suferinței umane și despre care teiștii afirmă că este necesar pentru binele mai mare pe care Dumnezeu a promis că-l va realiza.

 

1)Problema răului metafizic poate fi ilustrată prin următorul silogism:

a)Dumnezeu este cauza oricărui lucru care există;

b)Răul este un lucru care există;

c)Prin urmare, Dumnezeu este cauza răului.

Teistul se află în următoarea situație: Poate să nege prima premisă, și în acest mod ajunge la dualism, sau poate să nege a doua premisă, și atunci va fi acuzat de iluzionism. De altminteri, retragerea lui pe una din cele două poziții ar echivala cu negarea teismului. Da, căci teistul consideră inadecvată teza iluzionistă a nerealității răului (din simplul motiv că negarea acestuia nu elimină prezența lui) și respinge ideea unui Dumnezeu bipolar (pe de o parte, Dumnezeul numai modelator al lui Platon și cvasiteismele moderne care văd această lume rea ca un pol finit al lui Dumnezeu, pe de altă parte, concepțiile iudeo-creștine ce Îi atribuie lui Dumnezeu întreaga creație, inclusiv substanța din care este făcut universul, astfel încât El este cel puțin suveran peste rău, dar în niciun caz nu este identic cu răul din lumea noastră finită).

Obiecția teistă împotriva unui Dumnezeu, „a cărui natură intră parțial în lupta cu răul lumii finite”,  este aceea că „numai un Dumnezeu infinit poate garanta o lume mai bună decât cea prezentă”, condiție neîndeplinită de Dumnezeul dualist al panteismului, prin faptul că este neinfinit în lupta Sa contra răului, ba chiar este legat prin natura Lui de un proces rău, așa că nu există certitudinea unei schimbări în mai bine.

În plus, răspund teiștii, nici argumentul antiteist nu rezistă, expresia „orice lucru care există” putând fi înțeleasă în două moduri: fie ca „orice există în sine, dar nu și în altceva”, înțeles atribuit de teiștii tradiționaliști „substanței”, fie ca „orice există în altceva, dar nu în sine”, adică ceea ce înțeleg ei prin „rău” în sens metafizic, anume că el este un parazit ontologic.

După reformulare, argumentul teist arată astfel:

a)Dumnezeu este doar Cauza eficientă a oricărei substanțe finite (și nimic altceva);

b)Răul nu este o substanță (nici finită, nici infinită);

c)De aceea, Dumnezeu nu este Cauza eficientă a răului.

a)Concepția lui Augustin despre rău, formulată în răspunsul dat maniheiștilor, constituie punctul de vedere clasic al teiștilor în problema dualismului metafizic al binelui și răului. Contrar părerii maniheiștilor din vremea sa, care afirmau existența a două substanțe eterne (una bună și una rea), episcopul de Hipona este de părere că „orice natură este bună și orice lucru bun este de la Dumnezeu”, că Binele suprem, în calitatea Sa de standard al perfecțiunii absolute, „nu are părți sau compunere” și, ca atare, în niciun fel nu poate fi supus compunerii, că numai Dumnezeu și Ceva din El (Fiul Lui) nu sunt supuși compunerii, dar că toate celelalte, fiind de la El, sunt supuse compunerii, că răul nu este o substanță („Dacă ar fi o substanță, ea ar fi bună”) și nu subzistă prin sine, ci este „un parazit ontologic”, că răul nu este cauzat de Dumnezeu („Cum poate Acela care este Cauza existenței lucrurilor să fie totodată și cauza inexistenței lor?”), ci de libertatea individului, care – abuzând de perfecțiunea libertății – se lasă corupt de mândria autozeificării și-și consideră binele său finit de-o valoare superioară binelui infinit al lui Dumnezeu și că răul nu numai că nu corupe niciodată în totalitate un bine („Dumnezeu ordonează răul pentru propriul Său scop bun”), dar trebuie considerat ca o parte dintr-un ansamblu total al binelui, căci Arhitectul divin al universului știe cum să producă armonie într-o lume formată din creaturi libere și rele, la fel cum pictorii își desăvârșesc tablourile cu ajutorul contrastelor ordonate.

b)Concepția lui Thomas dAquino în problema răului o continuă pe cea augustiniană, căreia îi adaugă câteva elemente noi:

b1)Întrucât un rău pur este imposibil, „răul denotă lipsa binelui”. Dar nu orice absență este un rău: ceea ce nu există nu-i rău, după cum nu-i rău omul care n-are forța unui leu. Pe scurt, ne spune d’Aquino, „un lucru este numit rău atunci când îi lipsește o perfecțiune pe care

ar trebui să o aibă”. De pildă, vederea este o perfecțiune care face parte constitutivă din natura omului, dar nu și din cea a pietrelor, fapt pentru care lipsa vederii este un rău metafizic doar pentru om. În plus, cum nu orice fel de bine este supus răului, „un lucru trebuie să aibă în mod firesc perfecțiunea mai înainte de-a fi privat de ea”.

b2)Neavând esență proprie, răul nu există decât într-un subiect bun. Dar nu există un rău suprem, capabil să distrugă în întregime binele pe care-l micșorează, după cum nu există un prim principiu al răului, așa cum există principiul originar esențialmente bun al lucrurilor. Și încă ceva. Având în vedere că Dumnezeu cauzează în mod accidental sau indirect coruperea lucrurilor, „noțiunea de rău nu este ireconciliabilă cu noțiunea de principiu prim”.

b3)Din două motive o esență nu poate fi coruptă total: mai întâi pentru că „un lucru în întregime rău este autodistructiv” (un copac complet putrezit își pierde esența, deci nu mai este copac), apoi pentru că „Dumnezeu, Cauza tuturor lucrurilor existente, nu permite ca ceva să iasă din existență împotriva dorințelor Sale).

b4)Din cele patru cauze aristotelice (materială, formală, eficientă și finală) răul nu are o cauză formală (lipsit de orice formă, el întruchipează dezordinea) și nu are o cauză finală, căci constituie „o privare de ordinea cuvenită scopului”. În schimb, răul are o cauză materială bună  (există numai într-un alt subiect, adică în ceva bun) și are o cauză eficientă, însă – așa cum spuneam – una indirectă sau accidentală.

b5)Cum „păcatul nu poate distruge toată raționalitatea omului, altfel nu ar mai fi capabil să păcătuiască”, rezultă că natura umană nu este nici diminuată, nici distrusă de rău. Vasăzică, înțelegând prin rău ceva ce este realitate, dar fără a fi o entitate reală (nu are o esență sau o existență proprie), respectiv ceva ce nu este lucru, dar este o lipsă reală în lucruri (lipsa a ceea ce ar fi trebuit să existe), asta nu înseamnă nicidecum că el este totuna cu nimicul. Aidoma zeroului, răul exprimă capacitatea sau potențialitatea pentru ceva, așa că poate fi considerat acel „nimic” care conține în el însuși „privarea de ce trebuie să existe”. Realitatea răului, ne înștiințează d’Aquino, nu-i cu nimic mai prejos decât aceea a întunericului, bolii și morții, care nu sunt literalmente nimic, ci absența luminii, sănătății și vieții.

Cu adevărat nimic ar putea fi, prin pierderea completă a esenței, doar un rău total. Însă, o atare situație nu se întâlnește niciodată, căci – așa cum am arătat – răul complet este autodistructiv: copacul în întregime putred nu mai este copac, haina cu totul mâncată de molii nu mai există.

În concluzie, răul este o realitate (ca lipsă reală în lucrurile existente), atâta timp cât unele dintre aceste lucruri există într-un mod imperfect.

 

2)Problema răului moral a fost înfățișată de Pierre Bayle în celebra sa dilemă. Cum nici una din concluziile (a), (b) și (c) nu concordă cu Dumnezeul infinit de puternic și de perfect al teismului, rămâne sau că „Nu există Dumnezeu deloc”, atunci când teistul nu-i dispus să ajusteze atributele divine (un Dumnezeu de-o perfecțiune absolută nu-i cu putință din pricina existenței răului), sau că teistul se retrage de pe pozițiile absolutului divin, implicit de pe pozițiile teismului, și admite soluția unui dumnezeu finit.

Adevăratul teist nu cedează, ci se opune premisei a treia („Un Dumnezeu binevoitor ar vrea să distrugă răul”) și afirmă că „Dumnezeu acționează permanent împotriva răului și, așa cum a promis, la momentul sorocit de El îl va distruge cu totul”. La rândul lui, antiteistul poate să pună într-un asemenea mod problema („Chiar dacă Dumnezeu nu produce răul, totuși, El rămâne răspunzător pentru că-l permite”), încât teistul să fie nevoit să susțină că „răul este permis de Dumnezeu pentru scopuri bune din punct de vedere moral”.

Prin urmare, teismul trebuie să răspundă la două întrebări incomode: De ce a creat Dumnezeu posibilitatea răului, de îndată ce știa că el va fi înfăptuit de libertatea umană?  și De ce permite Dumnezeu ca răul să continue, când El are puterea să-l oprească? Fără răspunsuri adecvate la aceste întrebări, „teismul nu și-a făcut datoria în legătură cu problema morală a răului care există în lume” (N. Geisler).

Mai înainte de-a prezenta răspunsurile la cele două întrebări, merită să aruncăm o privire asupra celor trei alternative ipotetice admise de teiști: a)Întrucât „creația decurge din voința divină și nu dintr-o necesitate a naturii Sale”, Dumnezeu era liber să nu creeze; b)Cum fără libertate n-ar fi existat nici răul moral, Dumnezeu putea să facă, fără creaturi libere, o lume amorală; c)În fine, El putea să creeze lumea morală a ființelor libere, care n-ar fi ales niciodată să păcătuiască.

Firește a treia alternativă dă teiștilor cea mai mare bătaie de cap. La întrebarea „Fără privare de libertate, cum ar fi putut Dumnezeu să garanteze că niște creaturi libere nu vor păcătui niciodată?”, se poate răspunde în mai multe moduri:

c1)Prin intervenția Sa supranaturală întru prevenirea relelor. În acest fel nu numai că răul n-ar fi eliminat, căci oamenii ar continua să se gândească la rău și să aibă intenții rele, dar mai apare obiecția că prin împiedicarea răului să apară și să se manifeste, Dumnezeu ar anula însăși posibilitatea de perfecționare a lumii.

c2)Prin crearea de către Dumnezeu doar a acelor ființe despre care El știa dinainte că nu vor practica răul. Dar, dincolo de faptul că în acest chip libertatea umană devine un concept vid, nu există nici garanția că cineva „nu-și va exercita opțiunea de a face rău”. Prin urmare, „fără un factor sau o forță care să prevină voința rea, cu siguranță că, mai devreme sau mai târziu, vor apărea și alegeri rele” (N.Geisler).

c3)Prin „Viziunea fericită”, calea prin care Dumnezeu, dezvăluindu-le oamenilor infinitatea binelui ce decurge din natura Sa, îi va determina pe aceștia ca nici măcar să nu se gândească la rău. Însă, un atare procedeu nu numai că ar fi „mai puțin demn din partea lui Dumnezeu”, asta deoarece seamănă cu mituirea și miroase a ademenire, dar mai reprezintă și o violare a deplinei libertăți umane. Mult mai potrivită cu demnitatea divină este deplina libertate acordată omului să facă răul, mai înainte de a fi convins să urmeze pentru totdeauna calea binelui.

Aceasta fiind starea de lucruri din lumea noastră, putem să fim convinși că Dumnezeul absolut perfect în tripla lui ipostază (atotputernic, atotștiutor, atotiubitor) este, pe de o parte, singura speranță a tuturor ființelor înzestrate cu discernământ, pe de altă parte, El constituie garanția că, potrivit promisiunii făcute, va curăța lumea de rău și în ea va (re)instala perfecțiunea morală.

Dar iată câteva răspunsuri la problema morală a răului:

1)Deoarece răul este o lipsă și deoarece este mult mai bine să nu avem o lipsă morală, rezultă că adevărata libertate nu este libera alegere de a face răul, ci aceea de a face binele. Aceasta, de altminteri, este marea lecție pe care toți oamenii bine intenționați o învață în decursul scurtei și agitatei vieți pământești. Da, căci în viața cerească de după moarte, este de presupus că aleșii își vor pierde libera alegere și, odată cu ea, înclinația de a face rău, astfel că, prin izbăvitorul ajutor primit de la Dumnezeu, „Viziunea fericită” va constitui împlinirea a ceea ce drepții deja au ales.

Vasăzică, singura cale de a accede în lumea perfecțiunii morale și, în acest fel, de a contribui la producerea ei, este aceea de a permanentiza alegerea făcută. Adică, perfect mulțumiți de binele necuprins în care au fost admiși, aleșii vor scăpa pentru totdeauna până și de noțiunea „rău”, deoarece noua lor structură moral-spirituală va fi eminamente bună!

2)Experiența omenirii acreditează ideea că orice rău moral este o condiție necesară pentru realizarea unui bine mai mare. Într-adevăr, căci dacă unele virtuți nu se pot realiza fără prezența relelor (tăria de caracter rezultă din suferință, iar curajul este generat de pericol), alte virtuți nu sunt înfăptuite în cel mai înalt grad fără condiția prealabilă a răului (valoarea sănătății este subliniată de boală, a hranei este dată de foame și apei de sete). Tot așa, conștiința socială este trezită și stimulată în oameni de prezența nedreptăților din jur.

Marea și trista problemă este că rasa umană ca întreg nu a fost în stare să profite de aceste experiențe (se constată progrese morale doar ici și colo, la nivel individual), că lecțiile greu  învățate de omenire sunt lesne uitate și că oamenii, chiar presupunând că le-ar ține minte, tot e cu putință să nu se simtă motivați să le aplice.

Firește, pentru a trage învățămintele corecte, nu este necesar ca fiecare individ să cunoască pe propria piele întreaga paletă a răului (ar fi o mare risipă de timp și energie ca, pe cont propriu, tot omul să învețe fiecare lecție a răului) și nu-i de trebuință o bancă de memorie: atotștiința lui Dumnezeu păstrează în infinita Sa memorie toate experiențele umane (individuale și de grup), atotputernicia Lui poate să le aplice la nivelul întregii omeniri, iar atotiubirea divină poate crea motivația ca oamenii să dorească cunoașterea libertății în sensul așteptat de El.

Prin urmare, absoluta perfecțiune a lui Dumnezeu este singura nădejde că omenirea va învăța din abuzul ei de libertate de ce răul este întotdeauna dăunător. Iar acest fond de experiență, ne spune N. Geisler, „probată în ceea ce privește răul, va fi propria mărturie a omului către om că  adevărata libertate este numai libertatea de a face binele (subl. mea, G.P.) și că libera alegere de a face răul este în realitate distrugerea adevăratei libertăți”.

3)Intervenția supranaturală a lui Dumnezeu în mersul acestei lumi este cea mai concludentă dovadă că minunile (posibile prin atotputernicia divină și probabile prin atotbunăvoința Sa), au devenit reale prin încarnarea, ispășirea substitutivă și, în final, prin învierea Mântuitorului, că, adică, Dumnezeu S-a manifestat activ în istoria umană, a făcut ceva concret pentru înfrângerea răului și, prin cutremurătoarea probă a Învierii, a arătat că acest lucru este adevărat.

Nu numai că Dumnezeu a acționat într-un mod incontestabil direct împotriva răului din lumea noastră spațio-temporală, astfel minunea dobândind concretețe, dar biruirea răului, oricât ar fi acesta de monstruos, de către toți oamenii care cred cu tărie în infinitatea puterii și bunăvoinței Sale, ne arată cu zguduitoare claritate că seria miracolelor este neîntreruptă (totul este să luăm aminte la ele), chiar dacă nu sunt atât de frecvente și evidente ca în acei fabuloși ani când Iisus Și-a înfăptuit lucrarea pământească.

Iar dacă prezicerile Vechiului Testament s-au adeverit la centimă în ceea ce privește prima venire a lui Mesia pentru înfrângerea răului din lume, putem fi încredințați că tot așa se vor adeveri și profețiile Noului Testament privind a doua venire a Sa întru nimicirea răului.

4)Posibilitatea de realizare a unei maxime perfecțiuni este, desigur, de rang divin. William James era de părere că „lumea este cu mult mai bogată dacă are un diavol în ea, cu condiția să ținem piciorul pe grumazul lui”, iar Dumnezeu este garanția că lucrurile stau în acest fel. Da, pentru că numai o Ființă atotputernică poate, fără restrângerea libertății, să garanteze nimicirea răului, numai o Ființă atotștiutoare poate utiliza forțele îngăduite ale binelui și răului întru realizarea perfecțiunii morale și numai un Dumnezeu atotiubitor le poate permite creaturilor Sale libertatea de a-L respinge chiar pe El.

Cum răul produce uneori un bine mai mare și cum nu există motive întemeiate pentru respingerea acestui adevăr, îndeosebi atunci când credem că există Acela care garantează acest lucru, raționamentul arată astfel: Este logic posibil ca răul să se întoarcă spre un bine mai mare; Un Dumnezeu atotputernic are capacitatea de a obține din rău cel mai mare bine; Un Dumnezeu atotiubitor are dorința de a obține din rău cel mai mare bine; Un Dumnezeu atotștiutor are înțelepciunea de a obține din rău cel mai mare bine; Prin urmare, există posibilitatea ca din rău să se obțină cel mai mare bine.

5)Dumnezeu nu numai că le-a dat oamenilor libertatea de a alege între bine și rău (cum spuneam mai sus, constrângerea nu doar că-i ceva nevrednic de natura Sa, ci-i sub demnitatea Lui și să anuleze libertatea tuturor acelora ce o folosesc în mod abuziv), dar merge până acolo cu toleranța, încât le dă voie oamenilor să-L tăgăduiască și să-L respingă, atunci când ei aleg această cale dezastruoasă pentru condiția umană. Tocmai de aceea C.S. Lewis distingea între categoria oamenilor care-I spun lui Dumnezeu „Facă-se voia Ta” și categoria celor cărora, în cele din urmă, Dumnezeu le va spune „Facă-se după voia voastră”!

6)În fine, ne înștiințează Norman Geisler, deși nu toți oamenii Îl iubesc pe Dumnezeu și, desigur, nu toți fac voia Lui, totuși, lumea aceasta „nu este ratată”. În primul rând pentru faptul că dragostea apare chiar și atunci când nu-i primită. Cum spuneam, din iubire, Dumnezeu le-a dat oamenilor libertatea ca să-I respingă dragostea!

În al doilea rând, era mai bine ca Dumnezeu să nu fi iubit deloc, decât că i-a iubit pe toți oamenii și i-a pierdut pe unii dintre ei? Fiind totalmente nedemn să impui cuiva dragostea (nimeni nu trebuie niciodată să iubească din obligație!), iată motivul pentru care Dumnezeu nu intervine în chip miraculos în procesul de purificare a omenirii: mai întâi că pe această cale nu s-ar elimina răul moral, oamenii având posibilitatea să-l gândească; apoi că, bazându-se în totalitate pe această liniștitoare intervenție divină, oamenii n-ar mai învăța niciodată nimic din experiența confruntării lor cu formele răului.

Vasăzică, răul este o condiție necesară și produsul secundar necesar al unei lumi morale: Condiție necesară pentru că nici perfecțiunile morale n-ar putea fi realizate și nici oamenii n-ar învăța niciodată că răul este ceva greșit și, ca atare, profund dăunător; produs secundar prin gravitatea celor două consecințe: (a) în foarte seriosul joc al alegerii între bine și rău, unii trebuie să câștige, iar alții să piardă și (b) chiar perdanții o fac prin libera lor alegere, deodată refuzând mântuitoarea cale divină și preamărind pe Acela care le permite să-L sfideze.

Sighetu Marmației,                                                                                     George  PETROVAI

mai-iunie 2017