Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » Ștefan Doru Dăncuș: Versuri

Ștefan Doru Dăncuș: Versuri

Adresa trupului meu

 

Adresa la care eu stau

O caut ca-n ziua dintâi

Sunt unii ce sigur o au

Eu am doar poteci – căpătâi

 

 

O, Doamne, mai dă-mi nişte paşi

S-ajung o adresă a mea

Iar paşii în urmă rămaşi

Să-i fac încă-o dată aş vrea

 

 

Adu-mi următorul în faţă

Să-l calc dinainte-napoi

Iar când mă trezesc dimineaţă

Distruge-mi adresa cu ploi

 

 

Ia harta arterelor mele

Ia harta straniei poteci

Cu firele ierbii acele

Cunună-mi fiinţa când pleci

 

 

Mă-ndrept către firul de iarbă

M-aşteaptă – acela mi-e drag

În gol omenirea să fiarbă

Un pas mai lipseşte şi-l fac

 

 

Acum, domnii mei, am adresă

Sunt firul de iarbă distrus

Pe care – se spune în presă

A pus talpa goală Iisus.

 

 

A doua stea

 

Nu mai rămâne-n lume decât steaua

Care vă poate duce către Rai

Imperii de cenuşă care ard

Şi lacrimile mamelor ce cad

 

 

Orbiţi de strălucirea stelei bune

Ca nişte felinare fără gaz

Mai pâlpâiţi pe la răscruci de lume

Între un viitor incert şi azi

 

 

Păşiţi pe solul ars al minţii voastre

Şi nu-nţelegeţi când aţi fost trădaţi

Căci nu-ndrăzniţi să mergeţi după steaua

Care vă cheamă iarăşi s-o urmaţi

 

 

Nu ştiţi – ca magii Răsăritului

Cu darul sufletului să plecaţi

Spre ieslea caldă-a începutului

Şi-n taina unei nopţi să vă rugaţi

 

 

Iar steaua se tot duce, se tot duce

N-o vede nimeni dintr-o lume mare

Şi înălţaţi din nou încă o cruce

Pentru a doua şansă de salvare.

 

 

La gura Ieudului

 

Noi cei străini ce n-avem loc la masă

Ajuns-am iară-n Ieud întristați

S-o înturnat șî Dumnezău acasă

Da’ oaminii de mult erau plecați

 

 

Eu, unu’ dintre ei, stătem la cruce

De drumuri. Ca să mărg în sat stătem.

Am vrut să plec da’ nu mă putem duce

Ș-atunci am înțăles că-i un blestem

 

 

Șî mi-am luat de-a umăr cé valiză

Șî am pășât în Ieud, înapoi

Șî unu’ m-o-ntrebat dacă am viză

Că Ieudu’ nici nu mai ști’ de noi

 

 

Ăia plecați în alte părți de țară

Ăia mai „domni” ce stăm la București

De-aceea e privirea mea amară:

Că știm cine suntem. Da’ cine ești

 

 

Nu știe decât cel ce stă de veghe

În stația de-autobuz mereu:

Stafia asta căutând pereche

Semnând o viză câtă Dumnezău

 

 

Da’ tăt m-am dus pă drumu’ câtă casă

Zdrobindu-mi amintirile sub pași

Șî brusc mi-am amintit de-o sară arsă

În falsul joc al „domnilor” rămași

 

 

Șî ajungând obsesiile-n stradă

Știind că moartea mé îi lucru scump

M-am pus pă laița plină de zăpadă

Crezând că îl înviu pă domnu’ Bumb

 

 

Ș-apoi înțălegând că pré târziu’

O pus ștampilă pă plecarea mé

I-am spus lui Dumnezeu să-și lase Fiu’

Să facă iar „acasă”. De-a puté.

 

 

Domnii sunt plecaţi

 

Lacrimile-mi curg şiroaie

Peste ce-i în mine sfânt

Umerii mi se îndoaie

De la viaţă la mormânt

 

 

Ploaie cade sau arşiţă

Bat la uşi dar nu deschid

Oamenii cuprinşi de frica

Celui mult prea istovit.

 

 

Se ascund dar zidu-i rece

Între ziduri tremură

Au uitat să-i facă cruce

Celui ce iertare dă

 

 

Şi perdele-au pus pe geamuri

Ca şi cum acasă nu-s

Strâng la piept hârtii ciudate

Şi rămâne-n drum Iisus.

 

 

Cântec final

 

Visam să scriu o carte despre mama

Şi aşteptam să cresc odată nare

Şi-acum că-s mare – iată – îmi dau seama

Că alfabetu-i plin de semafoare

 

 

Şi toate, toate sunt pe roşu, Doamne!

Buldozere-mi pândesc orice mişcare

Nu-i nimeni pe alt drum să mă îndemne –

Zadarnic am trăit să mă fac mare

 

 

Ori încotro încerc să fug de arme

Oriunde-ncerc să scriu o carte sfântă

Apare-un „om de bine” ce nu doarme

Un zbir cu epoleţi ce stă la pândă

 

 

Visam să scriu o carte despre mama

Dar mi-au ucis cuvintele din Cer

Călăii puşi să-mi adâncească drama

Şi prietenii care doresc să pier

 

 

Visam să scriu o carte despre mama

Acum şi pentru mine e târziu

Târziu să mă întreb dacă-şi dă seama

Că m-a născut dar nu mai are fiu

 

 

El s-a pierdut prin galerii de mină

Robit de ochii altei omeniri

Poate a fost ucis. Poate-i de vină

Pe lemnul unei alte răstigniri

 

 

Datorie

        Pentru ultima femeie din viaţa aceasta

 

 

Ai vreme preţ de-o bere

Să fugi la tine-acasă

Şi să gândeşti. Tăcere

În capul meu se lasă

 

 

N-ai când să fugi de mine

Că umbra mea te-ajunge

Că Dumnezeu aşteaptă

Cu noi să se conjuge

 

 

N-ai cum pleca, n-am cum pleca

Şi uite iară luna

Cum vine pentru-altcineva –

Ne macină întruna

 

 

Momentul ca un glas târziu

Ca Dumnezeu când vine.

El răstigneşte câte-un Fiu

Şi s-a oprit la mine

 

 

Mi-e sufletul o vrabie

Şi poticnit mi-e graiul

Mi-e inima o sabie

Ce taie-n două Raiul

 

 

Acestui paşnic Dumnezeu

Ce-n inimă îmi zace

I-aş dărui tot capul meu

Dar e timid. Şi tace.

 

 

Aşa devin o vrabie

Şi poticnit mi-e graiul

Mi-e inima o sabie

Ce taie-n două Raiul

 

———————————-

Ștefan Doru Dăncuș

Târgoviște

4 august, 2017

 

 

LA MULȚI ANI, ȘTEFAN DORU DĂNCUȘ

FIȚI FERICIȚI!

*

Nota mea:

Prietenii sunt rari. Când îi simți aproape, nu-i mai lăsa să plece. Dăruiește-le iubire și lumină! Ține-i de mână când sunt triști! Și de ziua lor, fă-ți timp pentru ei.

La Mulți și Buni Ani, Ștefan Doru Dăncuș!

Mariana Gurza