Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » EVENIMENT » INEDIT » Gitagovinda – Krishna – Eminescu cu dr. George ANCA

Gitagovinda – Krishna – Eminescu cu dr. George ANCA

https://www.youtube.com/watch?v=KcFUSxZp_zs

Gitagovinda – Krishna – Eminescu

cu dr. George ANCA

 

Film – Mircea Eliade și redescoperirea sacrului

 

Nu în marea mitologie indiană, ci în diversele mitologii locale, populare, care erau expresia societăţilor arhaice care precedaseră arienii, indo-europenii, în India am învăţat, în laboratorul religios al Indiei aborigene ca şi indo-europene, cum trebuie interpretate şi înţelese fenomenele religioase non-europene, necreştine. Dar revenind din India, după experienţa de trei ani, am învăţat nu numai importanţa de a fi fost născut şi educat în zona carpato-danubiană în România, dar şi importanţa tradiţiilor noastre populare, a celor din Sud-Estul Europei, a culturilor rurale şi a folclorului tradiţional, care la noi erau încă vii, iar în Occident erau nu moarte, dar puţin adormite. Am înţeles că la noi, în zona Carpaţilor, rădăcinile sunt mai profunde decât am crezut, decât în lumea greacă sau romană sau chiar mediteraneeană. Anumite elemente paleo-indo-europene s-au conservat aici mai bine decât oriunde în Europa, reafirmând perenitatea sacrului. Sacrul… elementul esenţial al condiţiei umane.

*

Gayatri Mantra, rugăciune   recitată de George Anca, un fel de Tatăl Nostru în sanscrită –

 

Aum Bhûr Bhuvah Svah

Aum Tat Savitur varenyam bhargo devasya dhîmahi

Dhiyo yo nah prachodayât

        Aum

Om, O, Creator al Universului

Dă-ne Suprema Lumină care distruge păcatul

Îndreaptă-ne mintea pe calea cea bună.

 

*

Gita 3.21

yad yad ācarati śreṣṭhas
tat tad evetaro janaḥ
sa yat pramāṇaṁ kurute
lokas tad anuvartate

 Gita, 2.20

na jāyate mriyate vā kadācin
nāyaṁ bhūtvā bhavitā vā na bhūyaḥ
ajo nityaḥ śāśvato ’yaṁ purāṇo
na hanyate hanyamāne śarīre

*

Din „Cenușa lui Eliade” de George Anca

mă întreba Mrinal Sen

ce face Mircea

mi-e nor până la hărți

ar mai fi ori altcineva

n-ar lipsi nimeni

din cenușa dumneata

al câtelea revers

lumină de întors

Kalipso apoKalipso

mritior ma amritam gamaya

*

 

*

Matei GEORGECU: Domnule profesor George Anca, sunt onorat şi vă mulţumesc pentru faptul că universul a permis să fim împreună pentru următoarea oră. Îi mulţumesc pentru acest lucru şi Ioanei Calotă!

George ANCA: Şi eu vă mulţumesc, şi dumneavoastră, domnule profesor, şi doamnei Ioana Calotă!

M.G.: Îmi permit să vin repede lângă dumneavoastră şi să începem, cumva, incursiunea în destinul dumneavoastră nemaipomenit, pentru că sunteţi primul indianist al ţării. Din păcate, cunoscut mai mult în India – unde aţi publicat zeci de cărţi, unde aţi fost profesor la Universitatea din Delphi ani de zile – decât în România. Sunteţi de o gingăşie, de o delicateţe şi de o deschidere, care pe mine mă fac să văd că tot ceea ce aţi scris aţi şi trăit. Vă propun să începem de la Eliade. Am văzut câteva minute dintr-un film în care Eliade vorbea despre sacrul, despre rădăcinile adânci ale culturilor şi tradiţiilor din Estul Europei comparativ cu alte spaţii culturale. Aţi fost în corespondenţă şi aţi avut o apropiere de zonă de interes cu marele Eliade. Cum s-a întâmplat, domnule profesor?

G.A.: Eu eram…mirat că totuşi se putea… m-am întâlnit o dată, nu întâmplător, dar l-am cunoscut pe Noica, prietenul cel mai apropiat al lui Eliade din tinereţe, şi trei ani am fost cu el. Pe urmă am plecat în India. Dar i-am scris şi lui Eliade, tot în contextul Noica, şi mi-a răspuns. Eu i-am arătat scrisoarea domnului Noica şi, ceva foarte ciudat… eram apropiaţi…

M.G.: Da, vă vedeaţi bilunar.

G.A.: Da. Întâi în cafenele şi pe urmă eram invitatul lui – Voila! Şi pe urmă la el acasă, în  strada Ornamentului. Eu mi-am şi luat apartament în Berceni, pentru că dânsul era exilat în Berceni, şi, pe urmă, dânsul a plecat în Drumul Taberei, în Păltiniş, cu alte anturaje, şi aşa.

M.G.: Încă locuiţi în apartamentul dumneavoastră din…

G.A.: Da, eu am rămas acolo, pe Izvorul Crișului. Şi atunci…bine, era foarte impresionant să vorbeşti cu el atât de firesc… E o poveste atât de lungă! Şi el mi-a spus, totuşi, o chestie dură. De ce mi-a scris Eliade? De ce mi-a răspuns? Că nu suntem aliaţi.

M.G.: Că nu sunteţi aliaţi?!

G.A.: Da. Totuşi eu am fost aliat cu Eliade. M-a chemat de la Roma, unde mă dusesem prima oară, prima ieșire din ţară, şi acolo mi-a răspuns la altă scrisoare. Mi-a spus dacă pot să mă duc la Paris să ne vedem, că el nu poate să vină la Roma atunci, dacă pot să-mi prelungesc… Vă daţi seama pe ce vremuri, în 1973!

M.G.: Nu era deloc simplu. O, doamne!

G.A.: Bine, ştia şi el. Dar până la urmă am primit iarăşi scrisoare. Și am plecat în India. În India mi-a scris mai multe scrisori şi toate scrisorile lui au fost poate mai mult decât o vorbire faţă la faţă, care, totuşi, te intimidează. Aici, tot ce scrie el este de o mare precizie, inginerească aproape. Adică de opera lui, cu cine a vorbit, dar mai ales şi cu trimiterea cărţilor. Adică mi-a trimis Cahiers de l’Herne   cu toate lucrurile despre el, mi-a şi scris şi pe urmă mi-a trimis multe cărţi care nu s-au primit şi el s-a sesizat: „Dom’ne n-au venit cărţile!” Eu ştiam. Mergeam toată ziua la poştă. Poşta, că n-au venit, că nu ştiu ce. Şi asta e. În India se cam furau cărţile lui, că se comandau la Londra, adică, practic, nu erau prea uşor de găsit, şi nu ştiu dacă era şi destul de comercial pentru stilul indian. Și astfel că a fost şi Congresul de Antropologie, primul congres într-o ţară de linia a treia, cum ar veni, dar India era  foarte mare cultural. Şi atunci l-am invitat şi eu, şi de multe ori am trimis scrisori din partea universităţii, şi nu numai.  Era şi greu să vină în India. Adică, şi el trăise, tânăr, acolo, şi era încă mitul Eliade. Pentru el, India era India şi preda India. El a predat Istoria religiilor şi Studii Indiene, culturi indiene. Şi atunci, scuze!, eram oarecum colegi. Apropo de asta, în orice caz, tot timpul am vorbit cu el în India, am mai şi conversat, şi atunci tot ce se face, cum a făcut şi Paul Barbăneagră în filmul ce s-a văzut, parţial aşa, e un film mai lung şi.. e un mister şi al vocii lui şi oarecum al simplităţii. Este cel mai complex interpret al tuturor religiilor; şi-n opera lui literară are atâtea mistere, şi când vorbea: Ia uite-l, dom’ne, pe Eliade, sau când scria chiar. Un om de atâta, cum aţi zis dumneavoastră – gingăşie, ca vă iau cuvântul, e un cunvânt interesant, adică nu e nici de indianistică, nici de eliadologie neapărat. Eu pentru Eliade am un cult de când eram tânăr, pe urmă am şi eu o anumită familiaritate. Și cu Noica, nu mai vorbesc! Pentru că, pe urmă, Noica a fost transformat în mit… eu totuşi îl ştiu cum vorbeam, şi cu umor, şi cu … Bine, el avea o tristeţe foarte mare, Noica, pe care Eliade, normal, nu o avea.

M.G.: Vă aduceţi aminte o întâmplare din registrul pur uman şi firesc cu marele Noica? Din interacţiunile dumneavoastră?

G.A.: Noica era un, cum să vă spun, un gânditor şi când vorbea cu un om care venise să-i mai spună câte ceva, să mai afle. Acum îl aud în mai multe instalments. Adică practic el chiar era unul în toate, adică totdeauna spunea: Dom’ne, cum merge maşina?, dom’ne, cantitatea sau nu ştiu ce. El mi-a făcut însă cel mai mare push. Adică eu am scos o carte, la un moment dat – Eres – care a avut o oarecare …, a doua carte, aşa-zis roman, şi l-a citit. Se cheamă Eres şi l-a citit. Mi-a spus, când m-am dus la el, când mi-a venit rândul, în vizită la el, a spus: „Nu eşti un autor”, – a, era foarte dur, dar cu o gingăşie. „Nu eşti un autor, dar trebuie să fii un autor, că aici totul e haos, în această carte, şi, ca să ajungi autor, trebuie să fie şi mai mult haos,”

M.G.: Şi mai mult haos?!

G.A.: Exact ce mi s-a întâmplat în viaţă. Eu sunt scriitorul Dodiilor. Am şi strânse şi… Astea, Dodiile, le-am luat prin Vasile Paleolog, de la Brâncuşi. Adică el spunea, adică Brancuşi, asta este dodia mea, după Vasile Paleolog. Am mers şi la dodiile de acolo, din zona Brâncuşi, şi era un culegător, un profesor care era culegător de dodii şi am făcut mult caz de el. Pe urmă, eu am mers în India şi am vorbit de dodii. Şi indienii au zis: „Păi astea sunt ca la noi.” Deci am intrat în marele ocean al dodiilor indiene, şi în mantre, şi..

M.G.: Apropo de mantre, cu ce am început emisiunea, ce aţi spus domnule profesor?

G.A.: Este Tatăl nostru al indienilor – Gaiatry mantra – pe care am citit-o şi am spus-o şi în amintirea lui Eliade şi în gloria Indiei şi a tuturor celor cunoscuţi. De exemplu, să vorbesc şi pentru preşedintele Indiei – Pranab Mukherjee, şi al tuturor prietenilor.

M.G.: O să revenim şi la dânsul.

G.A.: Revenim?

M.G.: Da, da, da.

G.A.: Că poate facem legătură şi cu Sergiu Al-George şi cu…

M.G.: Sigur, sigur, încă un lucru. Aţi încheiat mantra într-o formă specială. Aveaţi o poziţie, o postură de rugăciune, nu?

G.A.: Da.

M.G.: Și nu mai erau cuvinte, era un fel de fluierat, cum să spun.

G.A.: (fluieră, intonând o melodie rituală indiană).

M.G.: Da, da.

G.A.: Asta a fost o parte, dacă vreţi, cum făceaţi cu pianul, v-am acompaniat şi eu cu această Shivo hum, Shivo hum, în orice caz, indienii sunt poate cei mai tari în muzică rituală, muzică zeificată, zeificantă.

M.G.: Scuzaţi-mă că v-am întrerupt. Vorbeam acum de faptul că aţi dus dodiile în India şi aţi spus că au şi ei dodiile lor, şi apoi mantrele şi întâlnirea dumneavoastră cu o mare personalitate.

G.A.: Pranab Mukherjee, preşedintele Indiei. Acum dânsul îşi încheie mandatul şi deci, cum să spun, n-am cum să fac cultul personalităţii preşedintelui… Acum să fac cultul omului, cultul omului Pranab Mukherjee.

M.G.: I-aţi tradus o carte

G.A.: Da, pentru că acum doi ani, în 2017, Domnia Sa a invita indianişti din 21 de ţări, la o confeință internațională de indologie, cum a fost. În ce priveşte România, am fost eu invitat. Am fost găzduiţi în Palatul prezidenţial, şi toată presa indiană a vorbit de primirea acestor oamneni, care au făcut indianistică, la nivelul oaspeţilor de stat ai preşedintelui. Şi aşa a fost. Adică  ne luau cu Excelenţă, adică a fost o chestie de neînchipuit. Şi, de altfel, nici n-a mai făcut altcineva, se pare, un lucru de talia asta, care să asimileze o muncă anonimă, o muncă chinuită, într-un fel, dar şi iluminantă, cu puterea, mă rog, gloria unei ţări care acum este superputere, adică nici nu ştiai ce rost are să apari acolo cu ale tale, nu te mai bagă nimeni în seamă nicăieri şi, deodată, eşti băgat în seamă în halul acela. Hal e bun acolo: „Chea hal he?/ Ce faci?” „Stau în Palatul prezidenţial şi mă duc să-mi ţin comunicarea”. Şi atunci dânsul ne-a dat cărţile, eu am stat în camera Brahmaputra, fiecare am primit volume din opera lui, două volume, oarecum masive, din discursuri şi una de gânduri şi maxime.  Aşa. Şi am  selectat ce ar fi bun pentru publicul românesc, i-am trimis ce am tradus şi am primit de la aparatul, de la autorităţile presidenţiale aprobarea să o public. Și au ieşit de la editorul care aştepta să fie subvenţionată, cumva, de partea indiană… probabil s-a întâmplat politic, eu nu ştiu… Două au fost tipărite – una a ajuns la preşedintele Indiei, care a studiat-o în româneşte, şi una este cea pe care o aveţi dumneavoastră spre cameră. Este cartea cea mai rară din lume, pentru că, probabil, nu se va reedita, sau, în orice caz, la ora asta… Şi atunci asta e şi, ce vă spun, ce înseamnă apropo de… Respectul meu n-a fost condiţionat, evident, de altceva decât că a fost ceva unic, a fost un vis aşa. După care am fost şi anul trecut invitat în India, la o altă conferinţă. Atunci a fost conferinţă internaţională, s-a spus la început – mondială, de indologie, de indianistică, şi anul trecut a fost Sanscrita şi Europa, o altă sesiune. Aici au fost mai puțini, vreo 11 ţări reprezentate şi trebuie să spun că, spre ruşinea mea, practic, am fost şi la deschidere şi la închidere, în prezidiu, şi, iarăşi, n-aveam ce să spun, dar când eşti în situaţie nu poţi să nu flatezi, să nu spui My Gayatri Mantra. Şi atunci eu am făcut, la sfârşit… Se mergea pe puterea sanscritei. Sanscrita, pentru India, este acum una dintre forţele mari. Cea mai mare forţă este, evident, suma celor 800 de milioane de tineri ai Indiei, sau lucruri de astea, adică o forţă inimaginabilă pentru noi. Şi atunci eu am spus în ţară. Cineva mi-a spus că cel mai mare industriaş al Indiei este TATA, şi zic, este o discuţie, că, după BREXIT, să îşi mute TATA companiile în România. Mie îmi spusese asta  un neamţ – de ce nu în Germania, l-am întrebat – şi ma spus: „Atunci mergi în Germania”. „Nu, că mai bine vorbesc românii engleză, e mai ieftină munca la români…”. Eu am spus-o pe scurt chestia asta, în finalul Conferinței „Sanskrita & Europa”. Dar acum este vorba să vină un profesor de sanscrită în România. Eu unul, între companiile lui TATA în România şi un profesor de sanscrită din India, aş prefera profesorul de sanscrită, am punctat. Astea erau glume, dar, practictic, şi latina, greaca veche sunt în altă situaţie decât sanscrita, pentru că India este atât de mare, are atâtea…, bine cât imperiul roman sau, mă rog, era mai mare imperiul roman, că a luat şi India.

M.G.: Apropo de latină, a fost una dintre limbile pe care le-aţi predat la Universitate.

G.A.: Da, pentru că nu se preda. Eu mai predam şi franceză, pentru că făcusem doctorat Baudelaire şi avusesem, mă rog, aveam cu franceza experienţă cât de cât.  Și pe urmă şi pentru India, ca să nu zicem că era profesor cu doctorat la Sorbona, cel cu care colaboram şi mai suplineam… asta de plăcere. La latină, asta am iniţiat eu, la catedra de lingvistică, şi era… biblioteca avea cărţi de latină – şi savante, şi de gramatică, şi cuvinte încrucişate…roma-amor… și profesorii mai răspundeau, că studenţii … ce să caute latina acolo sau, s-ar putea spune, ce să caute sanscrita aici?! Sanscrita se pare că, provenind de la o ţară şi de la o cultură continuă, de mii de ani, are, într-adevăr, un magnetism unic şi… acum aş zice de Sergiu Al-George, apropo şi de sanscrită.

M.G.: Sigur că da, sigur că da.

G.A.: Explicaţia mea a fost… el, fiind în India, mi-a spus: „Am fost asistentul lui Ţeţu, domnule”, eu: „Da, să trăiţi!”. Ion Ţeţu era cel mai mare ORL-ist şi profesor, era un mare zmeu – Sergiu era asistentul lui. Adică… nu se discută orişicum! Și atunci mi-am dat seama că este şi secretul sanscritei, nu Ţeţu, ci urechea, sunetul, muzica. El, deci, care a tradus Gita, era orl-ist. Venea omul cu urechea, cu dopul, îi scotea dopul imediat, trăgea sertarul şi scotea Gita să traducă.  După Sergiu, am cunoscut cei mai mari sanscritiști ai lumii în Rashtrapati Bhavan.  „Mutai munţii în România şi nu te chema (președintele)”, mi-a spus cel mai mare sanscritist Satyavrat Shastri   – la 86 de ani,  el era, e preşedintele comisiei de sanscrită din India şi din lume şi, de fapt, el numea. Deci, el m-a chemat. A fost şi în ţara noastră. El era decan când am fost eu profesor. El a deschis un ciclu de sanscrită şi  studii sanscrite în limbile europene… Și-am deschis româna. Am avut onoarea asta să deschid… Şi, bine, a vorbit de Eminescu.

M.G.: În ce an se întâmpla asta?

G.A.: 77, 78. După un an de când venisem. Păi nu?, sunt lucruri vechi. Şi atunci, bineînţeles, am mers spre Eminescu. Am zis de Eliade, dar, cum să zic, Eminescu şi Eliade, într-un anume fel, s-au întâlnit în sanscrită, în India. Eliade a scris foarte sus despre Eminescu, probabil că e printre cei mai apropiaţi. Până şi cu Rosa del Conte discutasem despre Eliade, cum o recenzase el. Şi Noica a scris carte despre Eminescu. Dar astea se leagă toate de India, că despre asta vorbeam, iar Sergiu, mergând, după părerea mea, în adâncimile sunetului, audibil sau nu, a mers pe sunetul sanscritei, şi pe alfabetul ei, şi pe Gita, în special, dar şi el a mai tradus câteva opere şi, pe urmă, a comentat, după părerea mea, ca un muzician. Adică ideile au muzicalitatea lor, pentru că el trăia în lumea asta a… Dar aici vin mărimile, măreţiile, ritualurile şi toate adevărurile – satya, se cheamă, adevărul. Pentru că, ziceam de Eliade, el are în cartea Coloana nesfârşită… a luat titlul Coloanei nesfârşite şi are o carte despre Brâncuşi. Şi el, Eliade, un ziarist, îi spune lui Brâncuşi: „Maestre, dar ţi-aduci aminte ce făceai, când erai în India?” Ți-aduci aminte cum ziceai: asat oma sat gamaya / tamas oma jyotir gamaya / mritior ma amritam gamaya (din neadevăr adu-mă în adevăr / din întuneric adu-mă în lumină / din moarte adu-mă la nemurire).   Aşa că Sergiu este considerat… și de Eliade. A fost pus vicepreşedinte al Conferinţei internaţionale, mondiale de indianistică, postum. Atât de mult a impresionat. El, când a venit de la Varanasi, unde s-a ţinut ultima lui conferinţă, nu ne cunoşteam, şi a venit în Dehli, cu un argentinian, de fapt peruan căsătorit în Buenos Aires, şi atunci au prânzit la noi. Fernando Tola  a fost diplomat şi acum are o sută de ani, avea acum doi ani, când a venit şi el invitat. Eu nu-l apreciam ca pe Sergiu, pentru că fusese diplomat şi a devenit… a tradus şi el gita, toţi traduc gita. Eu n-am tradus-o, dar acum, cu permisiunea lui Sergiu… că toată viaţa am fost cu gita, aşa că nu e o problemă. Eu o fac ca un scriitor. 

N-am văzut în India uşă deschisă aşa, de la sine, ca în faţa acestui om. Şi pe urmă şi-au ţinut conferinţa. A lui Sergiu era pe tema Brahma şi, mi se pare, nondualitate, parcă și Maya. Era foarte savantă. Au fost în ziar articole despre ce a spus acolo. Şi a venit şi argentinianul, n-a fost acelaşi lucru, dar l-a mai băgat apoi, după plecarea românului, și la cursul de spaniolă, totuşi, că-i trebuia să fie un universitar. Sergiua murit la o săptâmână şi au publicat ziarele indiene… cel mai mare nume în filozofie, şef la catedra de filozofie Margaret Chartterjee, şi pianistă ca dumneavoastră, a scris ceva dumnezeiesc despre Sergiu Al- George. Deci el… Tucci, un mare indianist internaţional a scris despre Eliade că este primul indianist român. Pe urmă, Eliade a fost în termeni cu Sergiu, şi a zis să facă un fel de institut de indianistică sau chiar un institut…, dar numai cu condiţia să-l conducă Sergiu Al- George. Sergiu   era un om, cum să zic, era el însuşi, cum am zis, cu gita. Am impresia că Eliade a văzut acea tăcere a muzicii lui magistrale, aşa – acapella interioară.

M.G.: Ce metaforă superbă, domnule profesor! Să auzi muzica interioară acapella.

G.A.: Mă rog, asta era. Sunt oameni atât de diferiţi. Unul pe care l-am cunoscut din corespondenţă şi din lecturi, unul pe care l-am cunoscut faţă în faţă, mai bine ca pe taică-miu, chiar mult mai bine. Că atâtea convorbiri părinteşti primite… cu acest Sergiu, o săptămână. El, de exemplu… fiica-mea avea vreo zece ani şi a mers să facă el cumpărături şi i-a dat o gentuţă. Eu l-am certat – Stai dom’ne, vii la mine şi-mi dai dumneata, şi nu ştiu ce, şi nu ştiu cum!  El a tăcut, n-a zis nimic… Dar i-o dădea cu atâta dragoste! El n-a avut copii şi atunci era copilul lui. Se iubeau de nu se mai putea. Şi ea a aflat că a murit A zis, dacă rămâne o zdreanță cât de mică din gentuța de la el, n-o să-l uit, n-o s-o las. Adică din ce era, adică ce sanscrită i-a dat el, că el a avut foarte buni urmaşi… şi a şi predat la Universitate.   Amita Bhose a învățat de la el.  Eu am tradus  GitagovindaCântecul văcarului şi MeghadutaNorul vestitor. Nişte luni, Gitagovinda şi, încă nişte luni, Norul vestitor. La Gitagovinda, prima oară în viaţă am simţit că mă lasă (arată spre inimă), aşa e de puternică, şi eu am mers şi pe metrii lui Eminescu în sanscrita din Gitagovinda, a lui Jayadeva, de secol 11, ultimul   mare poet sanscrit, şi Meghaduta lui Kalidasa. La dictonul „Kalidasa, Shakespeare al Indiei”, indienii întorc „Shakespeare, Kalidasa al Europei”.  Şi atunci, cum să spun, în momentul în care nu eşti, cum să spun, acordat ca un orl-ist, cu altceva decât cu asta, cu asta am fost şi eu acordat, adică am suferit, dacă vreţi. Şi pe urmă am tradus poeţi mai distractivi sanscriţi, mai uşori, şi pe urmă nu le-am mai băgat în seamă că am zis: Dom’ne, nici originalul şi, probabil, nici traducerea, nu au un mesaj. Cu astea am crezut şi deci .., şi, în general, şi în literatura proprie, deşi am sute de caiete, poate mult peste mie, şi unele sunt nerăsfoite, că asta e, de fapt, ce mă interesează, chiar mai mult decât India…

M.G.: Sigur

G.A.: …e puţin probabil să reziste câtă vreme aici aproape nimic nu e luat, să zicem, în serios. Totuşi, ca să trec la partea principală a ceea ce am făcut în viaţă. India a fost un accident care a devenit însăşi viaţa mea.

M.G.: Numai ce e provizoriu durează şi ceea ce e accidental.

G.A.: Dar e un accident care nu s-a terminat. Adică eu nu pot să spun că eu nu sunt al Indiei sau că nu e India în sufletul meu.

M.G.: Aţi fost nominalizat deja la…? Ne spuneţi un pic?

G.A.: Da, de la   ambasada Indiei mi s-a spus,  Dom’ne, uite,  ai fost nominalizat. Și acuma să vedem dacă vine..

M.G.: Pentru ce anume?

G.A.: Acum doi ani,  preşedintele Indiei a înmânat un  premiu unui mare sanscritologist al Germaniei, Freiherr Von Stietencron, şi a primit prima oară acest premiu ICCR.

M.G.: Adică Institutul cultural…

G.A.: Indian Concil for Cultural Relations,  pe lângă preşedinte şi pe lângă guvern. Şi a primit premiul acesta, se cheamă Distinguished Indologist pe anul respectiv. În 2016, l-a primit profesorul chinez Yu. Destinguished Indologist, pe acest an, 2017, am fost nominalizat eu. Eu îmi închipui că din ţara noastră. Sper. Dacă sunt, cum a fost acel neamţ, peste toţi, atunci îmi sare capul!

M.G.: Şi am un presentiment că premiul vă va fi acordat. Nu numai că sunteţi nominalizat, dar veţi primi şi premiul.

G.A.: Dar deja ar fi o disproporţie, pentru că aicea … A, ba da, Marian Popa, care pentru foarte mulţi este cel mai bun critic al nostru, şi istoric al literaturii române de azi pe mâine, cum a intitulat-o el, a scris o carte despre literatura mea.

M.G.: Da, o avem aici, se cheamă. Este jos,

G.A. Da, el a făcut Istoria literaturii române de azi pe mâine, acum lucrează la volumul trei, nesfârşită, este mai mult de trei ori, de patru ori cât cartea lui Călinescu, adică e foarte robace. Bine, acum e altă vreme, alte.. şi e foarte serios. Atunci făcuse doar o monografie, se pare, Camil Petrescu. Şi acum, am fost colegi de facultate, şi a făcut acest Anca, despre literatura mea, despre Dodii, şi el face o teorie a dodiilor după cărţile mele. Şi trebuie să vă spun ceva ruşinos, că el a citit 50 de cărţi ale mele. Nu, nu, mie mi-e ruşine, pentru că zic: Dom’ne, i-am făcut un rău! E adevărat că Furnici albe , cartea pe care a socotit-o cea mai serioasă din India, un roman, nu l-aveam digital, şi mi-a zis să-l pun, şi atunci am luat textul din carte, că o publicasem, îl aveam, şi l-am digitalizat, ca să poată să ia. Şi are multe, multe citate din această Furnici albe, pentru că acolo am un limbaj inventat – al furnicilor şi al crabilor. E adevărat că Ceauşescu e Pantoful ca să şi iasă acolo. Deci totul e ascuns, ascuns, dar, bineînţeles, și ca să se şi vadă. Atunci mi-era frică să se vadă. Mă rog, e vorba de..

M.G.: Lucrările dumneavoastră.

G.A.: Păi nu, până să văd marii sanscritişti ai lumii, am avut plăcerea să-i cunosc pe cei mai mari scriitori ai Indiei,  am fondat Academia Internaţională Mihai Eminescu împreună cu Amrita Pritam, care era numărul unu, Ana Blandiana a Indiei, la mărimea asta. Şi m-am înţeles cu ea foarte bine şi, pe lângă ea, cu foarte mulţi scriitori mari. Bine, trebuie să spun că, dacă te adoptă indienii, atunci eşti făcut, pentru că există o mare delicateţe, sunt lucruri de mare forţă în felul de comunicare a unei culturi, atât de nouă, mereu prin alt personaj care exprimă, laudă lucrurile astea, şi ar fi banalităţi şi ar fi ciudat (să invoci n.ns) – că e musonul, e clima, sunt multe lucruri, castele şi toate. Nu, uiţi de toate, şi chiar te bucuri că exişti, chiar te bucuri că primeşti ceva, adică – 30 de Românii. A, păi, zice, India face o Românie pe an, apropo de populaţie. Dar toate discuţiile de acolo se înmulţeau de 30 de ori în vibraţii şi în accepţii de idee, de ce rost ai pe lume. Şi să vă spun, totuşi, că aici chiar îmi convine. Eu de mic am avut…, cum se întâmplă la români, şi am scris din liceu, am publicat din liceu, dar am publicat şi în revista de matematică, deci mergeam şi acolo şi acolo. Am intrat la filologie, la 17 ani juma’te şi, între timp, publicam, adică scriam. Dar, după ce am terminat facultatea. Bine, profesorii ca profesorii. A, l-am prins doi ani şi pe Călinescu – deci am avut noroace mari, adică filologia Bucureştiului este, pentru limba română, un templu al ţării, şi apoi, am ajuns la radio, reporter. Şi atunci am avut un noroc să intervievez pentru Luceafărul lui Eugen Barbu şi cine mai fusesese înainte. Şi am avut săptămânal, pe prima pagina, interviuri cu cele mai mari personalităţi care mai trăiau. Şi unii m-au remarcat, mai ales Adrian Maniu. A mai trăit vreo doi ani şi, când nu m-am mai dus pe la el, a zis lui Djentemirov: Da, bine, dom’ne, vin toţi imbecilii la mine şi Anca nu mai vine, care e un băiat deştept?!. Da, la nivelul ăla. Adrian Maniu  a fost unul dintre marii poeţi ai noştri şi este încă; Pillat a făcut o piesă după Ciocoii vechi şi noi împreună cu Adrian Maniu. Adrian Maniu a semnat primul; şi Ion Pillat e o putere, vă închipuiţi. Plus că el era, ce să spun, e o mare personalitate. Am zis Eliade, Noica, Sergiu, Adrian Maniu, şi trebuie neapărat să-mi aduceţi aminte, dacă mai e timp, să vorbim…

M.G.: Mai avem numai trei minute, numai, din păcate.

G.A.: Bine, atunci nu mai spun anecdotica cu Adrian Maniu. Eu am făcut și traduceri, şi am tradus din franceză două mari cărţi ale lui Dumitru Drăghicescu, netraduse la noi, necunoscute – Noua cetate a lui Dumnezeu – se poate şi vizualiza – e acolo – şi urmează Adevăr şi revelaţie, de o mie de pagini în original. La anul, este vorba să apară şi această traducere. Era Virgil Constantinescu şef de catedră când am predat şi eu Sociologia religiilor la această universitate, şi numai de Drăghicescu vorbeam, că el este cel mai mare specialist în Drăghicescu, şi pe urmă, chiar dânsul mi-a dat originalele celor două volume, ca să am după ce… că nu se găsesc, nici la biblioteci. Şi atunci, de la Eliade la Drăghicescu, el e din 1875, Drăghicescu, şi, şi Eliade, şi Cioran, într-un anumit fel, îl continuă. Sunt chiar şi expresii. El vorbeşte de „schimbarea fețelor ţării”, nu de „schimbarea la faţă”. Şi atunci eu mi-am pus problema, pentru că asta sunt generaţiile, plus şi avatarurile fiecăruia. Am suferit, dar dacă ţara nu-l mai ţine minte pe Drăghicescu, mă rog, regimurile, atunci ce să pretinzi la mărimile acelora care erau exilaţi. Şi totuşi, Eliade are o povestire Dumitru, şi Dumitru era în bodegă acolo, cu băutură, cu vorbit, cu ciocniri şi n-aveau unii loc de Dumitru, dar Dumitru era Dumitru – părerea mea că era chiar Dumitru Drăghicescu – pentru că problema lui Dumitru era Da, dom’ne, dar e de la Dunăre. Să o facem scurtă şi atâta.  Deci de la Dunăre fiind acel Dumitru nu avea acces la bodega americană, în timp ce acest Dumitru Drăghicescu este una dintre cele mai mari ruperi româneşti actuale, a fost. Şi Iorga l-a desfiinţat pentru…

M.G.: Din păcate, acesta trebuie să fie ultimul gând, pentru că trebuie să încheiem

G.A.: Păi gata, am terminat. Să nu se ia în seamă Drăghicescu, ca şi Eliade, ca şi Sergiu Al-George şi toţi…

M.G.: Domnule profesor George Anca, vă mulţumesc pentru întâlnire şi aşteptăm cu bucurie premiul pe care o să-l luaţi!

G.A.: Mulţumesc foarte mult! Sănătate! Numai bine!