Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » DUMITRU ICHIM: AH, SPINII (POEME)

DUMITRU ICHIM: AH, SPINII (POEME)

AH, SPINII…

 

”Cine știe,

poate oi fi îndrăgostit?!”,

s-a-ntrebat trandafirul de munte,

înrourat de timp ne-nceput.

 

Apăruseră spinii,

Neplăcuți pe obraz precum coșii.

Frunze de cântec ascuns

acum navigau geografiilor roșii

spre steaua

polarului sărut.

 

”Poate oi fi îndrăgostit.

Altfel ce caută spinii

pândind, șușotind,

șușotind și pândind?

Nu-i auzi? Vorba lor –

de-al paingului fir:

”Iată,buzele lui cum prin somn

rostesc nepermisul din numele Lui,

tot mai mult spre forma rotundă

din lacrima luminii.”

 

Ah, spinii…

Ce greu e să fii trandafir!

 

 

 

 

AH, LES EPINES…

 

“Qui sait,

serais-je peut-être amoureux?!”

se demanda le rosier de montagnes,

embrumé par un temps sans adieux.

 

Il se remplissait d’épines,

Comme des boutons sur la joue, moches.

Feuilles de chanson occultée

en rouges géographies naviguant

vers l’étoile

polaire embrassée.

 

“Serais-je peut-être amoureux,

Sinon que font ces épines

en guettant, chuchotant

chuchotant et guettant?

Tu les entends? Il disent

de l’arachnéen fil:

“Vois, ses lèvres qui sommeillent

disent le proscrit de Son hère,

encore plus près du rond parfait

de cette larme de lumière.”

 

Ah, les épines…

Qu’il est dur d’être un rosier!

 

 

 

 

 

 

DE CONSOLATIONE PHYLOSOPHIAE

Când omu-mbătrânește,

să se afle-n treabă,

încurcă lumea prin filosofie.

Din tomul greu de pielea caprei

pe tineri îi întreabă:

”Cum ochiul ar putea

vederea să și-o vadă?”

Nu buze, brațe, sărutări,

sau rodul vorbei tâlcul dând s-ascundă,

ci te ogoaie,

de la un ”cum” ce se resoarbe-n ”oare”,

că totul ar fi undă,

părere, sau vibrare,

un fel de sunet

ce se-mbracă-n fum,

deci ”dubito”, spre ”ergo sum”,

și cvadratura cercului în toate.

 

***

 

Venind prin spate,

mi-acoperi ochii să ghicesc:

”Zi, cine sunt –

vibrare, undă, sau părutul

învăluit în curcubeu de fum?”

 

Cum aș putea să n-o iubesc?

Că de la ea am învățat că ”sum”

și ”amo” cuibul nu-și despart,

iar drept răscumpărare din Descartes

aprinse într-o seară din lumina

ce la-nceput de lumi

purtând același nume cu sărutul.

 

 

 

 

 

DE CONSOLATIONE PHYLOSOPHIAE

 

Lorsque l’homme vieillit,

pour se donner une contenance,

embrouille les gens en philosophie,

D’un grimoire lourd en peau de chèvre

sort des questions aux jeunes:

«Comment l’œil pourrait

voir son regard?»

Pas des lèvres, bras, baisers

ou le fruit de la parole dérobant le sens,

mais apaise-toi

d’un «comment» qui se fond en «vraiment»,

car le tout serait des ondes,

croyance ou frisson,

sorte de son

qui se revêt de fumée,

alors «dubito» vers «ergo sum»,

et la quadrature du cercle en tout cela.

 

***

 

Arrives par derrière,

me couvrant les yeux que je te devine:

«Dis, qui suis-je

frisson, onde, ou illusion

enroulée en l’arc-en-ciel de fumée?»

 

Comment pourrais-je ne pas l’aimer?

Car elle m’apprit que «sum»

et «amo» partagent un même nid,

et en achat depuis Descartes

alluma un soir un brin de lumière

du début des mondes

portant un nom pareil au baiser.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CA SOARELE, NUMAI IARBA RĂSARE

 

Înainte să bea cerbul

din ochiul apei lumina

mi-ai cerut ca inel

prima undă făcută de stea.

 

”La ce folos,

te-a-ntrebat iarba

spre mine venind,

primul din urmă sărut?”

 

Lasă-mi

fântâna fermecată,

păzită de fluier de os,

să o apună doar cerbii.

 

Te-am iubit cum niciodată

cuvânt omenesc

nu ar fi fost în stare

să se întreacă în cântec

cu rădăcinile ierbii.

 

 

 

 

 

 

 

COMME LE SOLEIL, L’HERBE S’ELEVE

 

Avant que le cerf boive

du creux de l’eau la lumière

tu m’as demandé comme alliance,

d’une étoile, l’onde première.

 

«A quoi bon,

demanda l’herbe

arrivant vers moi

le premier des derniers baisers?»

 

Laisse-moi

la fontaine enchantée,

gardée par la flûte en os,

rien que les cerfs sachent l’assombrir.

 

Je t’ai aimée comme jamais

parole humaine

n’aurait su

affronter en chant

les racines de l’herbe

 

 

 

RĂSCRUCE

 

Nu te mira că mi-am închis porțile

și am sculptat lângă zăvoare

șarpe și crin.

Până aici vor veni drumurile tale

strigându-mă cu iarba fiarelor,

dar brațele

însetate de lujerul trupului tău

îmi vor fi legate până la sânge

cu funie și sălcii.

 

N-am să pot să-ți mai dărui

jumătatea de cheie

să vii la izvoarele mele

să-ți logodești urmele

cu steaua copitei de cerb.

 

Din stejarul porții

numai ploile

vor culege crinii,

iar șerpii vor coborî de pe lemn

cu trup de măcieș.

 

…și vom căuta drumurile

și pietrele

ne vor ieși în cale.

Ne-om căuta stăruitor

și străini

vom ridica din umeri.

 

 

 

 

CROISEMENT

 

Ne t’étonne pas quand je ferme les portails

et sculpte près des verrous

serpent et lys.

Tes routes aboutiront ici

en m’écriant par l’herbe miraculeuse

mais les bras

assoiffés par la tige de ton corps

me seront liés jusqu’au sang

par des cordes et saules.

 

Je ne pourrai plus t’offrir

la moitié de la clé

que tu viennes à mes sources

fiancer tes traces

avec l’étoile du sabot de cerf.

 

Dans le chêne du portail

les pluies seulement

cueilleront les lys

et les serpents descendront du bois

au corps d’églantier.

 

… et nous chercherons nos chemins

et les pierres

viendront nous rencontrer.

Nous chercherons l’un l’autre ardûment

et lointains

nous hausserons nos épaules.

 

 

 

 

 

Întoarcerea lui Prometeu – Dumitru Ichim

 

 

Iubita

n-a fost prea impresionată,

că-n loc

de colan și colier,

i-a adus în palmă

un tăciune din cer.

Seara,

în pragul ușii,

Prometeu

își invita trecătorii

la nunta de foc

al aurului greu,

dar nimeni nu se oprea,

nici măcar înțeleptul

din poloboc.

Numai geambașul

de marfă literară,

oprindu-se lângă lacrima lui

l-a înțeles întrebând:

”Văd că ai foc,

n-ai cumva și-o țigară?”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Le retour de Prométhée – Dumitru Ichim

 

 

La chérie

ne fut pas trop éblouie

quand en place

d’un sautoir ou chaîne élégante,

il mit dans sa main

une braise ardente.

Le soir,

sur le seuil,

Prométhée

invitait les passants

aux noces de feu

de l’or des idées,

mais personne ne s’arrêtait,

même pas le sage

la jarre habitant.

Seul le brocanteur

de livres interlopes,

arrêté à une larme près

le comprit et s’enquit :

« T’as du feu brûlant,

t’aurais pas une clope ? »

*

 

 

traduceri de Cindrel Lupe