Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ANIVERSĂRI » 31 August - Ziua Limbii Române » MILENA MUNTEANU: În Sfântul Grai Românesc

MILENA MUNTEANU: În Sfântul Grai Românesc

Imediat după terminarea facultăţii am făcut o vizită la ţară,  într-un sat din Oltenia în care fiecare copac are o poveste, fiecare văcuță are un nume și toți sătenii îi știu pe toți ceilalți. Faţă de satul ardelenesc, ordonat, curat, în care totul era făcut cu socoteală, în bătătura oltenească părea că totul este vraişte. Viaţa se desfăşura ba din deal, ba din vale, câinele muşca purceaua iar purceaua schilodea puii, toţi şi toate erau în devălmăşie, iar mie îmi părea că nimic n-are cap sau coadă… Puii erau chemaţi la mâncare: Pui, pui, pui, mânca-v-ar moartea! Iar moartea nu era niciodată prea departe. Ori venea dihorul, ori vulpea, ori scroafa, ori vecinii, pe puii ăia se bătea o lume întreagă. Cred că nimănui de-acolo nu-i trecuse prin gând să zică: Mânca-v-ar viaţa! sau, şi mai bine:  Mânca-v-ar Raiul!

Puteai să prevezi cu certitudine care vor fi poveştile când te duceai în satul cu pricina. Ori a murit vecina, ori a murit scroafa, ori puii s-au îmbolnăvit, mânca-i-ar moartea. Și cu toate acestea, lumea de acolo părea mereu mirată, veştile ne erau prezentate ca ceva mereu nou, surprinzător. Mai auzeam de câte unii care au căzut betegi, de-aveau gâtul moale, sau capul moale, sau au dat în alte alea, şi explicaţia era ori că i-a descântat cineva, ori era vreo vrajă la mijloc. Fantasticul făcea parte din viaţa zilnică acolo.

 

Un lucru pe care-l credeam uitat, dar mi-a fost readus în memorie, e drumul cu autobuzul de la Craiova la satul cu pricina. Ţăranii plecau de la oraş cu corfele pline, doar veneau la oraş după ale gurii, căutau de la pâine la zahăr şi ulei şi alte de astea. Erau femei încovoiate de greutate, unele cu cobiliţe,  altele aveau mâinile pline şi de multe ori mai cărau şi pe cap câte ceva. Odată intrate in autobuz, femeile se ţineau cum puteau de corfele pline, nici nu se gândeau să se mai ţină cu o mână de altceva. Din fericire, chiar dacă le  scutura bine autobuzul, ele tot n-ar fi avut unde sa cadă, doar nu era loc să arunci un ac. Imi aduc aminte că după ce autobuzul era încărcat ochi, şoferul se dădea jos de la volan şi mai ruga un bărbat să îl ajute să închidă uşa. Amândoi îşi uneau forţele, puneau fiecare câte un umăr in uşă.

 

Cei de pe scări, împinşi, îi înghesuiau pe ăilalţi, până când burţile le erau presate de cei din jur, iar masa aia de oameni devenea un tot amorf. De afară vedeai câte un obraz deformat, strivit de câte o fereastră. Vedeai lumea stând în poziţii chinuite, năduşind de căldură. Cum uşa îi presa tot mai tare, unii vociferau, alţii râdeau prosteşte, bucurându-se poate că au făcut un pas înainte pe scară, până când, în fine, uşa se închidea ferm în urma lor.

 

Cum spuneam, nimeni n-avea cum să cadă, autobuzul putea pleca de-acum, uşa era închisă, dar stai, că pe fereastra uşii deabea închise, încep să urce alţii, sărind în capul bieţilor oameni din autobuz ce deabia mai răsuflau de înghesuiţi ce erau. Cu toate acestea, o femeie de lângă mine ţinea o corfă cât toate zilele pe burtă, fără să se gândească că dacă ar pune-o la bagaje s-ar mai face loc în jurul ei. Șoferul se urcă şi el la volan și speram că, în sfârşit, vom fi gata de plecare. Dar stai, că şoferul începe să peroreze, să dea lumea dracului şi, în dulcea limbă română, să se adreseze de această dată sexului frumos:

 

–  Bă fomeilor, zice, voi nu vedeti, fă, că sunteţi şi proaste şi urâte?

Eu am înmărmurit, dar nimeni altcineva nu s-a sinchisit. Părea să fie normal. Acestea fiind spuse, am fost, în sfârşit, gata de ducă.

Relaţia mea cu Oltenia a fost una complicată, dar ştiu că de atunci mi-am mai înmuiat judecăţile. Am avut nevoie de perspectivă în spaţiu şi timp, să ajung să înţeleg farmecul acelor locuri, ba chiar să le  descopăr sufletul.

***

Scrisesem textul de mai sus cu ceva timp în urmă. Când am încercat să traduc această mică lucrare în engleză, cititorii anglofoni au fost entuziasmați de traducerea mea. Au făcut referiri la muzicalitatea textului, deși e altă muzicalitate decât cea din limba română. Au amintit și alte calități ale traducerii. Totuși mie NU îmi suna la fel;  mă întrebam de ce?

În încercarea mea de a imprima spiritul locului și al limbii, sper că cel puțin am reușit să exprim precis și concis ceea ce doream. Engleza e o limbă ce are alt ritm și impune o anumită concizie. Uneori sugerează chiar o stare de spirit, sau “mood”.  În engleză ai altă libertate de mișcare, căci limba este structurată și gândită diferit. Totuși, constat că la ei înjurătura nu are aceeași forță. Nu dă la fel din coadă, nu este atât de nimicitoare, dar nici nu are aceeași dulceață. În cele mai multe limbi ea ofensează și gata.

Limba română pare însă să aibă o varietate nelimitată de sudălmi ce pot conține urme fine sau tușegroase de bășcălie și chiar de umor, atunci când nu sunt strict grosolane. Indiferent că este exprimată cu năduf sau cu haz, înjurătura pare să fie o artă în sine.

În experiența mea de traducător realizez că limba noastră este extrem de nuanțată într-o arie largă de trăiri, dar mai ales la capetele spectrului exprimării umane.

Pe de o parte limba română pare să exceleze în exprimarea supărărilor de tot felul, de la simpla melancolie la tristețile adânci, exprimate fie ca suspine, fie cu accente acute de disperare, sau cu răzvrătiri de limbaj ce pot fi deosebit de colorate și expresive.

La celălalt capăt al spectrului, limba română este extraordinar de versatilă în exprimarea alintului, răsfățului, sau al altor emoții de o infinită tandrețe.  În exprimarea inefabilului. Chiar și în prozaic, vaca nu e vacă, ci văcuță. Ciorba e ciorbiță. Mămăliga e mămăliguță. Însăși țara este răsfățată ca “țărișoara mea”, și nu vorbesc aici doar despre diminutive. Chiar și numele munților sună uneori ca un alint. Cuvinte ca “omenie” sau “dor” sunt intraductibile sau găsesc greu echivalențe în alte limbi. Vorbim aici despre o sensibilitate nuanțată, rafinată și doinită pe strunele sufletului.

Am rămas astfel surprinsă să constat ce greu se exprimă în alte limbi mentalul și trăirea românească. Cred că explicația nu stă doar în faptul că e totdeauna mai greu să exprimi ce simți într-o limbă străină, că nu poți avea aceeași precizie, nuanță și impact. Cred însă că acest lucru se explică mai degrabă prin calitățile intrinsece ale limbii române de a exprima lumini, umbre și contraste, precum și un specific care nu poate fi capturat ușor în alte limbi. Realizez că Sfântul Grai Românesc, cu asperitățile dar și cu deliciile sale, reprezintă pentru mine revenirea ACASĂ.

 

 

Milena (Munteanu) Lițoiu
15 august 2017, Toronto, Canada