Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CARTI » CRONICI » Ion MACHIDON: O CARTE CU PARFUM DE TEATRU ROMÂNESC

Ion MACHIDON: O CARTE CU PARFUM DE TEATRU ROMÂNESC

 

Tot mai rari sunt scriitorii din zilele noastre care şi-au dobândit prin timp statutul de scriitori profesionişti să nu să se gândească cu plăcere şi la acei oameni pe care i-au cunoscut şi au avut relaţii colegiale cu ei, la locul lor de muncă. Şi nu doar să se gândească, ci mergând până-ntr-acolo încât să vorbească despre ei în cărţile lor. Buzoianul Marin Ifrim face parte din această categorie de oameni frumoşi care, cu harul lui de scriitor, de la un timp, ne oferă tot mai multe surprize literare prin cărţile ce le publică.

ION MACHIDON

 

Nelăsându-se intimidat de invidiile colegilor de breaslă şi nici a stării de sănătate precare (v. Marin Ifrim: „Blocat în lift spre cer”, 2015), el scrie mai ales privind în trecut… Conştiinţa lui ţine de calităţile omului care nu uită de unde a plecat şi are ca aliat savoarea cuvântului aşternut pe hârtie… Faptele lui, de scriitor autentic, vorbesc despre el ca despre un brav condeier care a muncit cu râvna intelectualului ales de Dumnezeu pe tărâmul literaturii, perseverând de la o carte la alta… Astăzi ne oferă posibilitatea să vorbim despre el şi cărţile lui pe care le-a tipărit până în prezent, ca despre un scriitor pasionat de lucruri cunoscute şi-i stau la îndemână… Şi reuşeşte să construiască, din mici întâmplări, pagini interesante de proză, fără să se scoată pe sine în evidenţă. El dă viaţă eroilor săi din evenimentele petrecute împreună care nu sunt construcţii imaginare, unde se mai poate gafa. Când este vorba de proză memorialistică şi care priveşte în mod categoric numele unor oameni, cum unul şi unul, fanteziile nu-şi au locul. Marin Ifrim este conştient de acest lucru şi pe cât de echilibrat este în concreteţea datelor, pe atât de grijuliu este să nu sară calul şi să pună în gura personajelor lui vorbe care nu l-ar onora şi le-ar face un deserviciu. El este o emblemă a culturii buzoiene, un spirit viu, un neobosit cărturar care se poate lăuda cu zeci de ani de sacrificiu în domeniul literar.

Citindu-i noua sa carte Din/spre teatrul „George Ciprian”, 2017, am găsit la el un talent care trădează multă slăbiciune şi modestie pentru oameni, în general, şi scrie din întâmplările sale mai mult sau mai puţin senzaţionale petrecute în teatrul „George Ciprian” din Buzău, unde, în urma unui concurs pe care-l câştigă, devine, după spusele lui Ion Roşioru în articolul său „Marin Ifrim şi fascinaţia”, pag.1, „primul regizor tehnic al primului teatru profesionist din Buzău”, post pe care l-a onorat cu succes şi dăruire vreme de patru ani”, p.1, care l-a hrănit sufleteşte. La pag.8, acelaşi Ion Roşioru în „Despre mari actori”, un articol, de altfel bine scris, ce vizează îndeobşte „Cartea teatrului”, 2016, a lui M.I. scrie: „Acei aproape cinci ani au fost chiar mai eficienţi decât dacă ar fi urmat, afirmă el, (n.n. M.I.) „o veritabilă facultate de teatru”. Corect spus şi susţinem astfel de opinie, numai că privind perioada de angajare în teatru a scriitorului nu se prea pupă, după cum se vede există oarecare diferenţă între 4 şi 5 ani. Pe viitor se impune o informare corectă a cititorului privind durata lui de angajare în teatru, conform datelor din cartea de muncă. Şi numai autorul o poate face pentru că el cunoaşte cel mai bine care e situaţia. Noi luăm de bun ce ni se livrează, mai ales că autorul, observăm, ţine la obiectivitatea datelor, nu de alta, dar trebuie îndreptate erorile cât suntem încă în viaţă.

După cum se prezintă, noi l-am perceput ca pe un exemplu de viaţă boemă, în conformitate cu evenimentele trăite în teatrul „George Ciprian” din Buzău, de pe vremea când era păstorit de Paul Ioachim şi care a avut un rol important în urmă cu aproximativ 20 de ani, când „După 28 ani de la moartea sa (n.n. a lui George Ciprian), numai bine pentru a nu intra într-un con de umbră, care ar fi putut deveni pentru totdeauna, la Buzău a luat fiinţă Teatrul „George Ciprian”, primul teatru profesionist de proiect din România”, p. 22. Iată cum descrie Marin Ifrim acest tablou demn de reţinut: „După inaugurarea teatrului, l-am întrebat pe Paul Ioachim de ce, când a dat denumirea instituţiei, nu a respectat numele real, din acte, al dramaturgului: Gheorghe (nu George) Ciprian. Mi-a răspuns că decizia nu a luat-o singur, ci împreună cu criticul Valentin Silvestru, convinşi amândoi că „George sună mai frumos”, p. 27. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut în vechiul regim, s-ar fi găsit vinovatul în persoana lui Nicolae Ceauşescu, fostul preşedinte al României comuniste. Fără să fim avocatul diavolului, chiar sună frumos George, deşi s-ar fi cuvenit să-i fi fost trecut numele corect din acte… E bine că s-a făcut şi atât întru păstrarea vie a memoriei sale. Să nu se înţeleagă greşit că la Buzău nu ar fi existat un teatru, dimpotrivă, la p. 46, autorul precizează că „la Buzău a existat o consistentă mişcare teatrală, până în 1989”. Şi aminteşte de Teatrul Popular Buzău înfiinţat în 1969, si face menţiunea „că, în 1996, la înfiinţarea primului teatru profesionist buzoian, George Ciprian, acesta nu mai exista”, p.47. Şi cu un rând mai sus scriitorul zice: „Nu ştiu cu precizie data când practic acesta si-a încheiat activitatea”, în schimb aminteşte de volumul „Cultura între tradiţie şi eficienţă”, 2003, semnat de Nicolae Răican şi Victor Andreica. O carte care, cu siguranţă, dovedeşte faptul că aproape 3 decenii, câţiva împătimiţi ai Thaliei au adus multe şi dese bucurii în sufletele spectatorilor buzoieni şi nu numai. Unul dintre capitole este intitulat „Profesionalismul unui teatru de amatori”. Frumoasă, adevărată şi inspirată formulare. Cităm: „Munca pasionantă a mai multor generaţii de membri ai secţiilor de teatru care, printr-o strădanie şi inspiraţie de zile mari, i-a încântat pe iubitorii Thaliei din judeţul nostru, a fost valorificată, la vârf, cu actori şi regizori de primă mărime din România, printre care îi amintim pe: Mihai Berechet, Cristian Munteanu, Hary Eliad, Eugen Petrescu, Constantin Codrescu şi Dina Cocea. Osmoza dintre buzoieni şi aceşti mari actori şi regizori din Capitală şi din alte oraşe mai importante ale ţării a contribuit la şlefuirea talentelor autohtone, creându-se premize pentru transformarea în 1969 a secţiilor dramatice în Teatrul Popular Buzău. Nu ştiu cu precizie data când practic a încetat activitatea acestui teatru. Cert este că, în 1996, la înfiinţarea primului teatru profesionist buzoian, „George Ciprian”, acesta nu mai exista. în schimb, dintre foştii combatanţi, noul teatru l-a recuperat pe Mihai Adamescu, numit director adjunct la „George Ciprian”, alături de Paul  Ioachim, şi pe electricianul Constantin Craiu (maestru de lumini). Ceilalţi angajaţi, personal tehnic şi administrativ, au fost angajaţi prin concurs. Despre acest concurs, unic în felul său, voi reveni cu amănunte cât de curând.” Chiar dacă vorbim de un teatru popular, cu actori amatori, acesta a beneficiat, după cum precizează M.I., de sprijinul constant al unor actori remarcabili de la teatrele din Bucureşti şi ţară, care au avut un rol determninat în dezvoltarea teatrului buzoian cu mijloace de lucru specifice acelor vremuri. Printre actorii de primă mărime ai teatrului românesc care au jucat la Teatrul Popular Buzău se numără şi Dina Cocea. Marin Ifrim, în stilul lui actoricesc, fără să joace teatru cu cititorii săi, cunoscând din aproape conţinutul volumului „Cultura între tradiţie şi eficienţă”, 2003, face analiză rezumativă a acestui volum atras, probabil, de onestitatea marei actriţe, şi inspirat îşi intitulează articolul de la pag. 47 „Previziunile doamnei Dina Cocea”, care a contribuit la promovarea mişcării teatrale din Buzău, şi care a fost prezentă şi la inaugurarea teatrului profesionist, „George Ciprian”, cum reiese din rândurile care urmează: „După recunoaşterea oficială a Teatrului Popular a început sarabanda spectacolelor cu: „Simple coincidenţe” de Paul Everac, „Kathleen” de M. Sayers, coupe-ul „Falsa lui Pathlen” şi „Peştera din Salamanca”. În cartea lor, Nicolae Răican şi Victor Andreica poartă entuziasmul acelor timpuri culturale specifice epocii: „încurajaţi de aceste prime succese, s-a trecut la montarea unor spectacole mai pretenţioase. A fost cazul premierei cu piesa «Evadarea» de Leonida Teodorescu, în regia lui Cristian Munteanu de la Radioteleviziunea Română”. Iată încă o dovadă că, aflat la câteva zeci de km de Capitală, vorba poetului George Vulturescu, „Buzăul este un cartier al Bucureştiului”. Mi-a spus chestia asta directorul revistei „Poesis” din Satu-Mare, prin 1986, când doar debutasem editorial şi citise în „România literară” că, la lansarea cărţii mele, au fost prezenţi Marin Sorescu, Gheorghe Istrate, Mircea Scarlat, Bucur Chiriac şi alte nume grele. Aşadar, şi atunci, pe vremea „Cântării României”, dar şi mai târziu, la 7 ani după schimbarea la faţă a României, când a fost înfiinţat Teatrul „George Ciprian”, tot dinspre Bucureşti vine cultura de performanţă. E firesc, atâta timp cât numai acolo se adună toată elita artistică şi literară. Sincer să fiu, de multe ori, am observat în privirile lui Mircea Diaconu excepţionalitatea şi mândria „băiatului din provincie”. Am văzut pe scena buzoiană mulţi actori născuţi oriunde numai în Capitală nu, dar care, în rolurile lor, strecurau şi câte ceva din „cei şapte ani de acasă”. Interesant este şi faptul că, doamna Dina Cocea, un „monstru sacru” al teatrului românesc, artistă emerită şi regizor, a fost, tot timpul, lângă teatrul buzoian. Iată ce declara în anul 1977: «De câţiva ani urmăresc evoluţia Teatrului popular buzoian. Pe mulţi dintre actorii săi i-am văzut jucând şi am reale satisfacţii. Cunoscând disponibilităţile acestui inimos colectiv, acum, în 1977, după o matură chibzuinţă, accept, cu plăcere, să debutez alături de ei în calitate de regizor». Am citat din volumul lui Nicolae Răican şi Victor Andreica. Ştiu sigur că aducerea doamnei Cocea la Buzău, atunci, în acei ani pretenţioşi, se datorează lui Nicolae Răican, fostul director al fostei Case Municipale de Cultură. Aceeaşi doamnă Dina Cocea, în 1996, la înfiinţarea teatrului profesionist „George Ciprian”, era, din nou, ca un veritabil om de cultură de-al locului, lângă noua instituţie. Citez din primul caiet-program al teatrului, tipărit la inaugurarea acestuia: «Am lucrat mult timp cu Teatrul Popular din Buzău, care a repurtat, ani îndelungaţi, numeroase succese. Ştiu că exista încă de atunci dorinţa vie a buzoienilor de a înfiinţa un teatru profesionist, dorinţă justificată de dragostea lor pentru teatru şi de existenţa unui public deja format pentru actul artistic. Doresc tânărului Teatru «George Ciprian» să se afle curând în fruntea teatrelor din ţară şi să fie un eficient lăcaş de creaţie pentru tinerele talente». Câtă premoniţie! Azi, spre disperarea unora dintre mai vechii îndrăgostiţi de teatru, inşi cantonaţi în mentalităţi şablonarde, teatrul din Buzău chiar e unul al tineretului, aşa cum prevestea doamna Dina Cocea, şi e firesc să fie aşa, căci, oricât de nostalgici am fi, nu am fi putut să-i aducem aici, la nesfârşit, pe aceiaşi şi aceiaşi mari actori. E drept, rolurile rămân, însă viaţa merge mai departe… ”

Un argument în plus că orice meserie, dacă e practicată profesionist, nu are cum să nu-ţi aducă mulţumiri, mai ales în cazul lui M.I. care a venit în teatru din cu totul alt domeniu de activitate fără să fi avut vreodată tangenţă cu lumea aceasta. Momentele descrise sunt deosebite pentru un condei ca al lui, sau pentru oricare om de bună credinţă care ţine la sinceritate indiferent de cine este el… Această nouă meserie avea să-i ofere lui Marin Ifrim posibilitatea să desfăşoare activităţi teatrale, de la decorul scenic, la a cunoaşte şi conversa cu mari actori ai teatrului românesc de la teatrele din Bucureşti: Naţional, Nottara, Bulandra. Şi zice autorul, simţind nevoia parcă să se repete, ca referinţă generală: „Pe vremea lui Ceauşescu, poetul George Vulturescu, directorul revistei Poesis din Satul Mare, îmi spune că, având în vedere distanţa infimă dintre Buzău şi Capitală, noi, buzoienii, ne-am putea considera locuitori ai vreunui cartier al Bucureştiului…” (pp. 33-34). Şi-l credem pe cuvânt de onoare. De ce nu l-am crede, mai ales că ştim cât de ferm e George Vulturescu în aprecieri… în cazul de faţă a spus un mare adevăr privind distanţa de la Buzău la Bucureşti, care pe drumul de fier, cu un tren personal, îl parcurgi în două ceasuri… Că este aşa stau mărturie paginile cărţii sale, adevărate foiletoane scrise fără exagerări, cu nerv şi cultură literară. Citindu-le ai impresia că ce spune autorul sunt lucruri ce par a se fi petrecut azi şi nu cu aproape douăzeci de ani în urmă, când s-a înfiinţat teatrul buzoian. Toate întâmplările din teatrul la care se referă autorul nu pot fi nici cunoscute şi nici interpretate de cel care nu a avut de-a face cu asftel de instituţie de cultură. Cu atât mai mult, ca spectator obişnuit, că nu ai cum să ştii vreodată ce se întâmplă dincolo de cortină, de replicile uneori destul de dure de la microfon în timpul repetiţiilor. Teatrul nu e ca oricare instituţie, are regulile lui de muncă, pe cât de frumoase pe atât de mult sacrificiu se impune. Şi cere să ai cultură, iniţiativă, pasiune să performezi… Scriitorul Marin Ifrim se pare că a avut din toate câte puţin… Altfel nu se explică cum de a rezistat şi pe parcursul a doar patru-cinci ani să facă o carieră regizorală de excepţie?

Povestitorul nu că face haz acum de cele petrecute cu ani în urmă, el scrie cu bucuria omului împlinit sufleteşte, răsfăţându-se ca un copil întors din vacanţă povestind colegilor, prietenilor, părinţilor despre peripeţiile lui. Nu ştim dacă şi pecuniar a fost mulţumit, că nu avem vreo notiţă în acest sens. După felul cum scrie, poate fi suspectat că teatrul din Buzău a fost a doua lui familie… Cu plăcere îşi aduce aminte de acei ani petrecuţi aici pe care şi-i prezintă în cuvinte pline de emoţie de parcă ar vorbi cu zeii la timpul prezent. Imperios, acum, solicită înregistrarea de la vremea respectivă pentru arhiva sa personală: „Am uitat totul fiind convins că momentul meu «istoric» de actant al spaţiului cultural buzoian, de glorie dacă vreţi, îl reprezintă cele 18 secunde în care am bătut «primul gong» al acestui teatru. Iată un motiv pentru care, spre deosebire de alţi scriitori, nu pot spune că în timpul existenţei mele nu s-a întâmplat nimic deosebit”, p. 34… În rândurile acestea nu poate fi vorba de nostalgii, ci de un moment unic din viaţa scriitorului Marin lfrim, aşa cum s-a desfăşurat el… În paginile acestei cărţi, prin conţinutul inedit, autorul face istorie şi analiză a personajelor sale folosindu-se de date şi denumiri de locuri existente pe harta geografică a ţării, până la detalierea evenimentelor amănunţit… Scrierile lui nu sunt doar epistole pe marginea celor 19 scrisori cum precizează, publicate de Marcela Chiriţă în 1996, reprezintă mult mai mult, viaţa unui scriitor într-un timp nu tocmai prielnic dezvoltării unei culturi libere: „De fapt, cele 19 scrisori au fost trimise în perioada 15 iunie 1963-28 noiembrie 1965. Cele de care avem noi cunoştinţă, adică cele donate de Alex. Oproescu Bibliotecii Judeţene «V. Voiculescu» din Buzău şi tipărite într-o binevenită broşură alcătuită de Marcela Chiriţă, în 1996, cu prilejul inaugurării Teatrului «George Ciprian»”. Şi continuă scriitorul, dar nu de pe poziţia gazetarului, a poetului, ci din cea a analistului literar, că trebuie să recunoaştem, cu toate subtilităţile, Marin Ifrim forează prin timp şi bănuieşte el ceva, privind numărul acestor scrisori, că nu sunt doar numai cele la care face referire şi că ele pot fi mult mai multe: „De fapt – zice autorul – cele 19 scrisori au fost trimise în perioada 15 iunie 1963 – 28 noiembrie 1965. Cele de care avem noi cunoştinţă, adică cele donate de Alex. Oproescu Bibliotecii Judeţene «V. Voiculescu» din Buzău şi tipărite într-o binevenită broşură alcătuită de Marcela Chiriţă, în 1996, cu prilejul inaugurării Teatrului «George Ciprian»”. E  posibil ca numărul acestora să fie mult mai mare? Cred că da. Interesant ar fi să ştim şi cam ce fel de răspunsuri primea dramaturgul de la Dumitru Trancă. În scrisoarea cu numărul 17, din 9 decembrie 1964, George Ciprian schimbă tonul, mâhnirea sa fiind amplificată la maxim: „Mai sunt câteva zile – ultimele – şi am ajuns, la potou! Cred că nu mai poate fi vorba de o amânare, căci atunci am dreptul să cred că nu-i Dumnezeu acasă… Aş fi dezolat să fie aşa – şi pentru dumneata ar fi nespus de neplăcut. Nu cred că tovarăşii de la «Espla» să-şi îngăduie aşa ceva – vorbesc, bineînţeles, de tovarăşii mărunţei, care nu ştiu să vă preţuiască. Şi eu, şi dumneata, şi tovarăşul Bănuţă (poetul Ion Bănuţă – n.m., M.I.) aşteptăm cartea să apară ca pe un eveniment literar original: Capul de Răţoi, Macferlan şi Graţiela, Un lup mâncat de oaie şi Ioachim fiul poporului împăturiţi între scoarţele lui Măscărici şi Mâzgălici. Zău, că i-ar sta bine chiar în cea mai pretenţioasă dintre vitrine. E timpul să se îndrepte greşelile, ce vor mai fi şi apoi îmi iau zborul…”. Cum spuneam, George Ciprian simţea că vine sfârşitul vieţii sale atât de fascinante, o viaţă plină de glorie dar şi de intense frământări existenţiale. La câteva luni după terminarea acestor scrisori, în 1968, în sfârşit, îi apar cărţile: „Scrieri”. Vol. 1-2, „Amintiri”, „Măscărici şi Mâzgălici”, „Teatru”. Peste 3 ani, la 7 mai 1968, marele dramaturg a părăsit această lume. În urma sa a rămas o operă inconfundabilă, scrisă cu o vervă celestă, şi un teatru care îi poartă cu cinste numele: Teatrul «George Ciprian» din oraşul său natal, Buzău.” p.p.16-17. Chiar dintr-un text precum este acesta, de câteva rânduri, pe care ni l-a pus la dispoziţie Marin Ifrim, am aflat cine a fost George Ciprian şi în ce constă personalitatea lui. Tot de la el mai aflăm cine a fost Dumitru Trancă, care din corespondenţa lui G.C., reiese clar că a avut un rol important la consacrarea sa, probabil, ca prieteni sau cunoştinţe apropiate. Nu se explică astfel faptul cum de i-a scris de fiecare dată pe un ton atât de familiar, dacă ne gândim că Dumitru Trancă era la rându-i o personalitate importantă pe linie de cultură, numită politic în funcţie, pe vremea când G. C. îl bombarda cu scrisorile sale. E limpede de ce o făcea… Să îl ajute să-şi publice cărţile cât mai repede, sub pretextul că timpul nu mai are cu el răbdare, realizând în felul acesta pagini memorabile de teatru printr-un vicleşug ascuns. Şi îşi permitea să-i scrie aşa bazându-se pe notorietatea sa de dramaturg, conştientizând faptul că Dumitru Trancă era şi el, în felul lui, o „figură legendară”, după mărturisirile verbale ale scriitoarei basarabence Vera Hudici, redactor la Editura de stat pentru litetatură şi artă, prin anii 1958, unde a lucrat mai mulţi ani, dacă nu ne înşelăm, cu colega sa de generaţie, scriitoarea Ana Ioniţă, în peisajul literaturii păstorită de un regim totalitar: „Conform site-lui Crispedia.ro, Dumitru Trancă s-a născut la 4 aprilie 1927, la Craiova. Avea doar 10 ani când lui George Ciprian i se juca, la Paris, „Omul cu mârţoaga”! Este poet, prozator si traducător. După absolvirea cursurilor primare, a Liceului Militar „Dimitrie Sturdza” şi a Colegiului „Carol I”, urmează cursurile Facultăţii de Litere, secţia italiană, a Universităţii din Bucureşti. În 1950 devine redactor la Editura Politică, iar în 1956 este numit şef de serviciu şi director ştiinţific al Bibliotecii Centrale de Stat. În 1960 se află în fruntea Editurii pentru Literatură Universală, iar din 1962 ocupă funcţia de director general al Centralei Editurilor şi Difuzării Cărţii, postură în care îl abordează, în anul următor, maestrul George Ciprian, prima scrisoare a acestuia, din cele 19 editate de Biblioteca Judeţeană „V. Voiculescu” din Buzău, datând din 15 iunie 1963.” p.p.11-12.

Pentru recunoaşterea prestigiului dramaturgului G.C. şi a contribuţiei ce a dus la îmbogăţirea zestrei teatrului românesc, când nimeni nu mai pune preţ pe cultură, iată că la Buzău mai sunt entuziaşti cărora le pasă de valorile lor. Marin Ifrim, prin felul lui de povestitor inconfundabili, îşi proiectează opera peste timp… Ce a scris el despre lumea teatrului sunt articole de prima pagină. Aproape la toate personajele din sumar, fie că e vorba de actori, maşinişti sau întâmplări cu membri ai familiilor acestora, le consacră pagini memorabile, cu parfum de istorie…

Scriitorul Marin Ifrim şi-a iubit prea mult meseria de regizor, iar astăzi îşi aminteşte cu emoţia omului stăpân pe sine care încă mai trăieşte şi acum acele momente fericite din viaţa lui… Stilul său de scriitor, aparent şugubăţ, nu că îl dă de gol, dar contribuie la realizarea trăsăturilor omului căruia îi place să vorbească despre oameni cu prietenia cuvintelor alese, încât îţi deschide apetitul să-l citeşti …El nu a precupeţit nici un efort să fie cât mai corect în date, care mai devreme sau mai târziu vor fi de folos celor care vor zăbovi asupra biografiei lui „George Ciprian”. Credem că astfel de lucrare ar fi binevenită oferind astfel posibilitatea celor interesaţi să afle mai multe informaţii despre cine a fost Geoge Ciprian ca om şi dramaturg. Scrisorile la care se referă Marin Ifrim sunt doar nişte crâmpeie scriitoriceşti, ele necesitând un timp mai amplu de analiză şi dezbatere critică, scormonind în arhive şi documente. Aşa cum este scrisă cartea este evident că se vrea a fi „un omagiu adus lui George Ciprian anul viitor (2016) când se împlinesc 20 de ani de când teatrul profesionist din Buzău îi poartă numele”: „într-adevăr, după numai patru ani, la data de 7 mai 1978, marele dramaturg George Ciprian avea să-şi dea obştescul sfârşit intrând definitiv în istoria literaturii şi, implicit, a dramaturgiei române, fiind situat, pe merit, undeva foarte sus, lângă genialul I.L. Caragiale. După 18 ani de la moartea sa, numai bine pentru a nu intra într-un con de umbră, care ar fi putut veni pentru totdeauna, la Buzău a luat fiinţă Teatrul „George Ciprian”, primul teatru profesionist de proiecte din România, a cărui activitate va fi, cu siguranţă, scoasă în evidenţă anul viitor, cu prilejul aniversării a 20 de ani de existenţă, timp în care, pe scena acestuia au evoluat zeci şi zeci de actori consacraţi, dintre care amintim în fugă, la prima reacţie instant a memoriei, câteva nume de clasici în viaţă: Sebastian Papaiani, Mircea Diaconu, Geo Costiniu, Diana Lupescu, Niculae Urs, Adriana Trandafir etc, neuitându-i nici pe cei dispăruţi, cei care, cel puţin în memoria colegilor şi chiar a eternilor spectatori împătimiţi de teatru, au păşit pe tărâmul legendelor: Ion Lucian, Ruxandra Sireteanu, Iurie Darie” p. 22, dar şi al primului său director care l-a angajat, Paul Ioachim, care a avut mână bună. Marin Ifrim are numai cuvinte de laudă la adresa acestuia, chiar dacă între ei, ca de la şef la subaltern, au existat şi divergenţe, recunoscute de amândoi, de altfel, dar ca oameni de teatru, care se respectau reciproc, pe calea bunelor maniere şi a amabilităţilor unul faţă de celălalt, totul se termina cu bine. Pentru memoria Întâistătătorului director al teatrului buzoian, Paul Ioachim, iată ce scrie în articolul „De Sărbătoarea Paştelui, o lumânare şi pentru Paul Ioachim…”, p. 94: „Mai erau vreo trei zile până la Ziua de Paşte a anului 1998. Mă pomenesc la scenă cu Grigore Meica, maşinistul şef al Teatrului „George Ciprian” , care, negru de supărare, îmi întinde o hârtie din care reieşea că primise o penalizare de 10 la sută din salariu. Nu-i părea rău de penalizare, ci de momentul în care conducerea luase această decizie, în Săptămâna Mare! Mă duc cu hârtia la directorul Paul Ioachim. Mai întâi îl iau cu vorba bună. Îl întreb unde va sărbători Paştele. Dacă e creştin… Îmi confirmă că e creştin. Mă arăt foarte contrariat de gestul său faţă de colegul nostru Meica. Îmi spune să-l chem pe acesta în birou. Când îi vede chipul, îl întreabă dacă mai are hârtia aceea. O ia şi o rupe în bucăţi mici, apoi îi întinde mâna subalternului său şi i se adresează: „Grigore, iartă-mă, am greşit. Îmi cer scuze, hai să ne împăcăm”. Acesta era Paul Ioachim, un om de o bunătate rară. Se purta cu noi mai mult ca un coleg şi mai puţin ca un şef. La plecarea mea din teatru, Paul Ioachim mi-a cerut să aduc pe altcineva în locul meu, ca regizor tehnic. L-am propus pe Grigore Meica, spunându-i că, fără ajutorul acestuia, nici eu nu m-aş fi putut descurca. A acceptat imediat. Ce om! Şi era ditamai actorul şi dramaturgul, sau poate chiar din această cauză avea această înţelepciune pentru care toţi l-am respectat şi pentru care nu-l vom uita niciodată. Dumnezeu să-l odihnească în pace!”

Amintiri emoţionante de pus în rama sufletului pentru a fi duse mai departe, spre cunoaşterea tinerilor, iubitori de teatru, să ia aminte că oamenii chiar dacă se deosebesc între ei sunt atât de apropiaţi unii de alţii, că la nevoie, în orice moment din viaţă, sunt gata să-şi dea mâna. Ca acest lucru să fie posibil nevoie este ca mai întâi să se cunoască prin dezbateri de idei şi idealuri strânşi cu acelaşi scop întru colaborare colegială la acelaşi loc de muncă.

Cartea „Din/spre teatrul „George Ciprian” este un exemplu în acest sens, iar fiecare pagină poate fi un crâmpei din viaţa fiecăruia dintre noi, cel puţin pe durata participării la un spectacol de teatru indiferent de subiectul ce tratează piesa respectivă. Pentru că Marin Ifrim în cele ce spune şi scrie stăpâneşte foarte bine arta condeiului, iar modestele noastre rânduri sunt rodul unei lecturi agreabile pe care ne-a oferit-o fără să facem spectacol. Şi asta la o primă impresie când ne-am aflat în faţa candorii scrierilor sale în care mustul cernelii tipografice va rămâne mereu proaspăt în privirea cititorului dornic să descopere oameni, fapte… Descoperind la el aprigitatea unui scriitor care din amintirile sale şi ale locurilor cunoscute pe harta geografică a ţării, printr-un echilibru constant de subiecte alese, spre dezbatere, a scris pagini de memorialistică în care cuvintele cântă neunse cu sacâz. Aceasta pentru noi este cartea teatrului prin teatru ca existenţă a felului oamenilor de a fi fost aşa cum scriitorul ni i-a prezentat şi care trebuie păstrată ca pe o carte vie, dinamică, pentru că ea reflectă conştiinţa unui scriitor dotat.

Ion MACHIDON

 

Lansarea cartii „DIN/SPRE TEATRUL GEORGE CIPRIAN”: D-na GINA CHIVULESCU (directoarea Teatrului) si scriitorul MARIN IFRIM, mai 2017

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Etichete:

Despre IFRIM Marin

Născut la 1 Decembrie 1955, în comuna Bălăceanu, jud. Buzău. Studii: Şcoala Profesională de Chimie Brăila, Liceul Agricol Buzău, Şcoala tehnică de maiştri Buzău, Facultatea de Istorie, Muzeografie şi Arhivistică – Universitatea „Spiru Haret” Bucureşti. Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, Asociaţia Bucureşti, din 1998.

Cărţi publicate:
.”Spre oraşul cu un milion de ferestre”, versuri,Ed.”Litera”, Bucureşti, 1986.
.”Curentul marin”,versuri”, Editura „ŞI”, Buzău, 1995.
.”Alfabet de tranziţie”,versuri”, Biblioteca Judeţeană „V.Voiculescu”, Buzău, 1995.
.”Însemnări despre literatura buzoiană actuală”,critică şi istorie literară, Ed.”Porto Franco”, Galaţi, 1996.
.”Fotografii cu cântec”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001.
.”Incursiuni în viaţa unui actor.George Mihalache-Buzău”, monografie,Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2001.
.”Poeme”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2003.
.”La spartul târgului”, proză scurtă, Ed.”Anastasia-Ina”, Buzău, 2004.
.”Lamentaţii de mucava”, proză scurtă, Ed.”Anastasia-Ina, Buzău, 2004.
.”Suprafaţa lucrurilor”,versuri, Ed.”Rafet”, 2004.
.”Scriitori buzoieni şi scriitori din ţară”,critică literară,două ediţii, Ed.”Rafet”,Râmnicu Sărat, 2oo6.
.”Fiecare cuvânt pentru Nicolae Pogonaru”,versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2006.
.”Monografia comunei Bălăceanu”,coautor, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007.
.”Gloria locală”, antologie de versuri, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2007.
.”Portrete în bleu’Marin”, tablete literare, Ed.”Raluca”, Buzău, 2008.
.”Trilogia efemerităţii”, antologie de proză scurtă”, Ed.”Rafet”, Râmnicu Sărat, 2008, 450 pag.
.”Circum stanţe”, tablete literare, Ed „Rafet”, Rm. Sărat, 2009, 120 pag.
.”Nume şi cărţi”, critică literară, „Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2009, 100, pag.
.„Din capitala mondială a anonimatului”, antologie de versuri, Ed. Tipomoldova, colecţia „Opera Omnia”, Iaşi, 2011.
.” Cântec pentru cel care se râmnicereşte”, selecţie critică din opera lui Constantin Marafet”, Ed. „Rafet”, Rm. Sărat, 2011, 194 pag.
.”Săptămâna de sare”, versuri, Ed. „Rafet”, Râmnicu Sărat, 2011, 67 pag.
.”1989. Cartelul metaforelor”, Ed. Editgraph, Buzău, 2012, 79 pag.
.”Scrisori din Anglia”, corespondenţă, Ed. Editgraph, Buzău, 2013
.”Cu vaporul prin deşert”, pamflete politice, eLiteratura, Bucureşti, 2014, 268 pag.
.”Vid reîncarnat – Reincarnated void”, ediţie bilingvă română-engleză, Ed. Editgraph, Buzău, 2014
.”Invitaţie la vals literar”, interviuri, Ed. Caracter Print, Buzău, 2014
.”Blocat în lift, spre cer”: puzzle lirico-est-etic, Ed. Teocora, Buzău, 2015
.”În sângele ploii”, versuri, Ed. Teocora, Buzău, 2016, 62 pag.
.”Cartea de muncă”, Ed. Teocora, Buzău, 2016.

Referinţe critice: Geo Vasile, Nicolae Băciuţ, Radu G. Ţeposu, Passionaria Stoicescu, Dan Silviu Boerescu, Magda Ursache, Dumitru Ion Dincă, Stan Brebenel, Ionel Necula, Gheorghe Postelnicu, Titi Damian, Ion Murgeanu, Dumitran Frunză, Nistor Tănăsescu, Alex. Ştefănescu, Lucian Chişu, Dan Giosu, Ion Roşioru, Elena Radu, Gheorghe Neagu, Nina Neagu, Alexandru Spânu, Georgică Manole, Gheorghe Andrei, Florentin Popescu, Dorel Istrate, George Vioreanu, Gheorghe Ene, Tudor Cicu, Corneliu Vasile etc.

Secretar general al Asociaţiei Culturale „Renaşterea Buzoiană”.
Redactor-şef al revistelor „Cartelul metaforelor” şi „Caietele de la Ţinteşti”.

Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1998.