Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » PENTRU UN STUDIU ANTROPOLOGIC A MESCHINULUI  ÎN LITERATURA POPULARĂ de Ştefan Lucian Mureşanu

PENTRU UN STUDIU ANTROPOLOGIC A MESCHINULUI  ÎN LITERATURA POPULARĂ de Ştefan Lucian Mureşanu

Motto: ”Linguşeala niciodată nu izvorăşte din sufletele mari, e apanajul sufletelor mărunte ce izbutesc să se facă şi mai mici pentru a intra mai bine în sfera vitală a persoanei în jurul căreia gravitează.” (Balzac, Eugénie Grandet)

 

Cuvinte cheie: antropologie, meschin, literatură populară, sat, vatră

  1. Pentru o decodare a înţelegerii conceptului meschin

      Omul este un produs al lumii, al acestei ademenitoare existenţe a încercărilor de a pătrunde din necunoscut în cunoscut sau, acceptând sfera de studiu a spiritualului, din întuneric în lumină, din vis în realitate, din adevăr în minciună. Pe parcursul acestei lucrări vom identifica stările de fapt care se găsesc în interiorul minţii noastre pe care profanii le sfidează în atitudini ca mărci distincte ale caracterului individului total. Cum definim individul total sau cum am putea crede că poate exista în noi un total al facerilor, al transformărilor caracteriale în timpul fiindual? Fiindul rezidă din tot ceea ce individul acumulează ca suport educaţional evident, în limita puterii lui culturale de a înţelege acţiunea ca fapt conştient sau spontan, săvârşit prin însăşi mărginirea lui intelectuală. Omul împlinește faptele unor ritualuri conştient moştenite genetic: ”Se spune că strămoșii noștri Foto nr.1.                                     daci se năşteau cu  privirea îndreptată spre înaltul cerului, pentru a lua cunoştinţă, încă din prima clipă a vieţii, că acolo, Sus, sălăşluia puterea divină care îi veghea, mustrându-i cu secete sau cu boli, când uitau uneori de vechile datini, dar şi cu ploi şi lanuri mănoase de grâu, cu sănătate în trupurile lor viguroase şi cu bogăţie în case, când vocile acestora înălţau imn de mulţumire zeului suprem” (Mureșanu, 2015:13). Farsa existenţei lui este tocmai falsa înţelegere a menirii telurice, este neputința explicării înseși a ceea ce există. Omul este un mit al propriei neînțelegeri însă o reușită a întregului sistem energetic al pământului. El își simte ființa legată de pământ și trăiește în întregul lui în ritualul datinilor, fără ele nu ar fi existat satul, iar vatra nu ar fi menținut cu nimic nucleul familial treaz tradițiilor. Satul a fost și va fi istoria arhivată a tuturor celor care au existat ca oameni într-o lume trăită care se pierde în fără de marginile timpului.

      Dacă bunătatea ar fi dominat creierul fiindului teluric, mintea atât de necuprinsă a faptelor noastre pe care, pe unele dintre ele le materializăm conștient, pe altele le lăsăm aparent să se manifeste în tumultul energetic al nevoilor vieții, am fi putut menține pe Pământ ordinea iubirii de început a omului pentru oameni. Am fi fost detașați de lumesc, de tot ceea ce s-a realizat ca fapt distrugător al sinelui nostru prin propria impresie a încrederii în trăirea egoului ca stăpân deplin al întregului trecător al vieții:

”Clasificarea marilor simboluri ale imaginației în categorii de motivație distincte prezintă într-adevăr mari dificultăți prin însuși faptul nelinearității și semantismului imaginilor. Dacă pornim de la obiecte bine definite prin cadrul logicii ustensilitare precum o făceau clasicele chei ale viselor, cădem degrabă, din pricina masivității motivațiilor, într-o confuzie fără ieșire.” (Durand, 1998:30)     

      Omul este un sistem de fapte, faptele sunt rezultatul dezvoltării educaționale și evoluției culturale a individului. Un om se naște cu deprinderi însă scopul familiei este acela de a urmări cu mare atenție evoluția acestuia, inducând în conștientul tânărului binele ca fapt al deplinului respect față de semeni.

      Satul s-a născut ca o nevoie a omului de a trăi în comunitate, de a socializa și de a se întrajutora, când trebuințele dovedeau această stare de fapt. La început, ca o așezare în care membrii acesteia, nu numeroși, socializau ca o familie distinctă prin legături de sânge sau prin încuscrire, se distingea ca un loc sacru. Hotarele imginare erau cele care necesitau o supraveghere și, în caz de încălcare a acestora de către intruși, o mobilizare totală pentru apărarea a tot ceea ce constituia proprietatea comunității satului, materială sau spirituală:

”Teritoriul satului era consacrat. ( …) la întemeierea unui sat se adunau toți oameni pe locul acela și, după sfințirea lui ciobanii satului pregăteau masa. După masă, toți jucau jocul bătut, de la un loc de casă la altul, zicând că au bătut parii satului. Ciobanii erau cei care cântau din cimpoi, bucium și fluier.” (Cojocaru, vol.I, 2008:394)  

      Se educau și își impuneau întru totul respectarea cu strictețe a riturilor de trecere, a datinilor și obiceiurilor locului, de aceea creau cutume ce deveneau legi ale satului și se cereau necondiționate cu toată strictețea.

      De multe ori, în timpul care a trecut, generațiile noi ale satului au mai încălcat tradiţiile, minimalizând importanţa şi respectarea întocmai a datinilor strămoşeşti, considerându-le depășite de timpul în care ei se educau și evoluau în societate. Aceste manifestări, considerate tradiții, au început să înceteze odată cu migrarea tinerilor satului spre oraș, acceptând noua formă de viață urbană, aceștia se desprindeau de tradiții și evoluau într-un demers al dorinței poziției sociale sau se aplecau spre activități intelectuale care le încetinea dispoziția meditării asupra conservării datinilor și obiceiurilor arhivate în teritoriul lumii satului. La oraș, tânărul sătean era dispus să discearnă între imaginar și real. Unii dintre acești călători, care porneau spre noul mod de viață al orașului, mai rebel și mai necuviincios față de toate cutumele satului, cădeau spiritual lumii angrosiste a năravurilor, a neputinței reținerilor pornirilor viciilor cu care se nășteau, dar pe care le poticneau la hotarul bunului simț și al respectului omului social de la sate. Credința însușită de la naștere în tot ceea ce însemna pornire religioasă înfrâna, cu bună știință, orgoliile și întrema bunul simț. Totuși, într-o astfel de societate a satului în care oamenii se cunoșteau îndeajuns de bine, tradițională fiind evoluția familiei și a modului cum aceasta a contribuit la dezvoltarea armonioasă a comunității, apăreau și elemente care tulburau spiritele vieții satului respectiv. Erau situații în care rebelul ins câștiga adepți cu ajutorul cărora se impunea, perturbând întregul mecanism conservator de conducere și de apărare a satului. Astfel de elemente destabilizau, frângeau pentru perioade de timp mersul evolutiv al comunității pentru că trebuiau să gândească moduri de apărare a tradițiilor lor. În DEX 1975:541, conceptul de meschin este definit ca o stare de fapt a unei persoane cu preocupări mărunte, definind profanul, lipsit de generozitate, de noblețe sufletească, egoist, josnic, murdar sufletește. Am putea spune, un om lipsit de importanță prin preocupări, la prima vedere, dar nu prin planurile pe care le gândește meticulos de sfidare a tot ceea ce este bun simț, unul care, în timp, devine agresiv, avar, împuținat la minte și stăpânit de vicii:

”Badea numa cizme are/ Și se ține gazdă mare./ De-ar ave și cioareci noi,/ Nici n-ar vorovi cu noi!” (Antologie, Lirica, 1953:201)                  

      Cât de subtil este prezentat, în versurile citate mai sus, meschinul. Întregim portretul acestui fapt social caracterial cu versurile ce urmează, implicând, de data aceasta, fata meschină, versuri conservate în arhiva de folclor a Academiei Române, culese de I.I. Stoian în zona Râmnicu – Sărat și publicate în revista de folclor „Grai și suflet” an II, p.111, 1920:

 ”Ce ești fat-așa jucată?/ Cum n-aș fi dacă-s bogată?/ Ce ești fată așa fudulă?/ Cum n-aș hii dacă-s chiabură?/ Ce ești fată așa de slută?/ Că n-am dat cu pudră multă. (Antologie, Lirica, 1953:201)

      Psihologia meschinului a fost studiată și reprezentată în artă din cele mai vechi timpuri, de când omul a început să conștientizeze faptul că lumea este sumă de caractere, de gândiri și de încercări a unora de a domina pe celălalt prin false manifestări de afecțiune. Afecțiunea a fost și este un mod de a se exprima a omului însă niciunul dintre noi nu ne putem da seama, dintr-un început, de ceea ce ascunde starea aceasta a interpretării prieteniei. Prietenia, care se împarte în sinceră sau din interes, a fost modul prin care unii, caracterizați ca naivi, au căzut în plasa ademenitoare a subjugării sentimentelelor în interesul unuia sau altora cu interese meschine. Meschinul este foarte greu de depistat pentru că în componența sa caracterială domină mojicia, interesul dezgustător al distrugerii semenului, prin orice mijloace, pentru realizarea scopului său de a supraviețui. Meschinul, pentru scopul său, se lasă de multe ori doborât în noroi, cade, se ridică, zâmbește și caută să sărute mâna care l-a împins și i-a respins dorința-i insistentă  de a se apropia de persoana respectivă. El nu gândește decât mârșav să își atingă scopul. Meschini sunt și cei doi frați ai Prâslei din bsmul popular românesc ”Prâslea cel voinic și merele de aur”. Într-atât de coborâtoare în existența fluidală a omului este meschinăria celor doi, încât ei ajung să își trădeze fratele mai mic, în grota zmeilor, Tărâmul Celălalt, în dorința stăpânirii împărăției tatălui lor. Existența unor astfel de interese meschine a coborât în neantul vrajbei și a chinurilor persoane ale lumii care au fost și care vor fi și de acum încolo în societățile unde gradul de cultură și credința au rămas fără importanță în evoluția lor. Să nu credeți că este o întâmplare, ci o dorință a unora care, în vremuri tulburi, asced la putere și produc grave căderi psihice ale membrilor societății  prin proliferarea mediocrității. Mediocritatea este un fapt cunoscut al pseudointelectualității membrilor unei societăți. Nu ne-am propus, în această lucrare, să analizăm doar situații în sens declarativ, ci depreciativ, și ne vom continua cercetarea acestei stări de fapt în creațiile populare ale timpurilor istorice ale dezvoltării și evoluției societății omenești și vom studia meschinul ca produs al unei astfel de societăți în care moralitatea nu se situa pe un plan important al vieții sociale respective. Înseși împărățiile din basmele populare sau din poemele medievale demonstrează imposibilitatea expunerii unui astfel de deziderat ca acela al evitării meschinăriei, când este de vorba de obținerea unor favoruri personale sau de grup. Astfel de situații, pe care le-am putea defini ca o neputință a unora de a înțelege că atunci când se află la conducerea  unor sisteme instituționale în care viața unor oameni depinde de deciziile lui, viața lor este mai presus decât orice față de funcția pe care o are, acestea le regăsim, în manifestarea lor, în creațiile literare populare, ca de exemplu, basmul popular ”Prâslea cel voinic și merele de aur”, în care vom observa toleranța nechibzuită a împăratului de a-i accepta pe cei doi fii mai mari fără să cerceteze minuțios moartea suspectă a mezinului lui. Nici când a aflat proveniența morții lui Prâslea, împăratul, puterea supremă în împărăția pe care o avea, nu a hotărât singur împotriva gravității faptei, lăsând, la latitudinea mezinului, soarta celor doi vinovați:

Atunci împăratul, supărat, chemă pe feciorii lui cei mai mari; dar ei, cum văzură pe Prâslea, o sfecliră. Iară împăratul întrebă pe Prâslea cum să-i pedepsească. Viteazul nostru zise: – Tată, eu îi iert și pedeapsa să o ia de la Dumnezeu” (Ispirescu, 2010:63)

      Nu trebuie să înțelegem în atitudinea împăratului o stare de fapt a milosteniei, ci o neputință de a ști ce să facă în momentele cheie ale poziției lui de conducător. El solicită participarea mezinului de a lua decizia hotărâtoare la pedeapsa ce urma să se aplice celor doi făptași, în basm frații lui și, deci, fiii celui care trebuia să pronunțe pedeapsa, ca o slăbiciune a împăratului, o atitudine care îi minimalizează poziția de conducător al obștei. Este o altă fațetă a meschinului, chiar dacă acesta ocupă, la momentul respectiv, funcția supremă de decizie într-o comunitate, pe care o afișează într-o manifestare de lipsă de atitudine, rezultat al caracterului său dominat de indecizie. Nu trebuie să vedem în basme, întotdeauna, fagurele binelui, o școală în urma căreia cititorul trebuie să vadă numai fapte bune, ci să discernem, comparând acțiuni, întâmplări, moduri de viață ale personajelor create de poporul aparent naiv al timpului în care creația literară respectivă a fost concepută: ”Teama poate fi învinsă prin curaj şi autoritatea curajului stă în capacitatea noastră de a învinge teama. Curajul dezvoltă în psihicul nostru vitejia, act conştient al menirii noastre, mai bine spus a unora care ştiu să gândească pozitiv…” (Mureșanu, 2015:36). Să nu neglijăm modul transmiterii acestor creații literare și nici participanții creatori, cu toate manifestările lor atitudinale dominate de talent. Fiecare dintre acești creatori au adăugat acestei lucrări, care a circulat oral, până la culegerea și așezarea acesteia în pagină, din simțirile lor și din informațiile primite, adevărate sau neadevărate.

  1. Complexul de inferioritate, studii de antropologie atitudinală în balada populară ”Toma Alimoș”

      În studiul comportamentului omului frustrat sunt vizibile stările de fapt ale acestuia care îi definesc comportamentul meschin, văzut ca o persoană căzută în suferința complexului de inferioritate. Scena în care Manea apare ca personaj al baladei începe cu un șir de metafore, reprezentative am putea spune urmărilor, în imaginea unei acțiuni fantastice, descris fiind ca: ”Stăpânul Moșiilor/ Și domnul Câmpiilor”. Despre acesta, până la urmă, aflăm din prezentarea creatorului popular că Manea are mai mult o manifestare furioasă față de Scena înjunghierii lui Manea de Haiducul Toma          Toma, poate nu atât pentru faptul că i-a călcat proprietatea, cât pentru acela că Toma avea un aspect fizic plăcut și un cu totul alt moral, comparativ cu cel al adversarului lui, scoțând în evidență, prin contrast,  imaginea stăpânului: ”Manea, slutul/ Și urâtul;/ Manea, grosul/ Și-arțăgosul…”, decât ca pe un păgubit ce dorea lămuriri asupra călcării teritoriului proprietății lui sau a unui viteaz care căuta lupta dreaptă. Comparând modul de a dialoga a celor două personaje ale baladei, asupra căreia am dorit să o supunem studiului nostru, am observat că, din punctul de vedere lingvistic, studiile evidențiază o diferență între nivelurile de structură de profunzime și de suprafață ale limbajului. Din dialogul expus, reiese conflictul și, incontestabil, urmările care nu aveau să se încheie cu un rezultat favorabil lui Toma. Haiducul era cavalerul codrilor, rebelul cu dorințe nestăpânite, milostiv față de nevoiaşi pentru că el era unul dintre cei care își lăsase trebuințele casei și familia, ca o răzbunare față de sărăcia și asuprirea celor îmbogățiți și care îl mânau spre fapte rânduite în căutarea așa-zisei dreptăți. Conceptul de dreptate a stăruit mereu ca un lait motiv al răzbunării, a decongestionării tumultului interior, a răsuflării prin nevoia de a doborî pe cel pentru care era plănuită dureroasa coborâre din statutul de om privilegiat, bogat şi cu puteri juridice, în om vătămat. Cel pătimit strângea în sufletul lui amarul și căuta amnarul care să îi dea posibilitatea aprinderii scânteii, lumina care îi sporea căutarea dreptății. Toma era un reprezentant al haiducilor codrilor valahi, un nemulțumit al stărilor de fapt și un cugetător. Nu era un religios habotnic, exista Dumnezeu atât pentru el și pentru cei nevoiași, cât și pentru cei avuți, bogătașii, dar tot așa de bine se îndepărta de legea lui Dumnezeu, atunci când prăda sau când ucidea. Își făcea crucea pe care o considera simbolul luptei împotriva răului, se ruga și căuta, când avea ocazia să se spovedească, duhovnicul, pentru că era conștient că mai devreme sau mai târziu era pedepsit pentru tot ceea ce făcea împotriva cerinței rugăciunii regale. Totuși, în multe dintre acțiunile pe care haiducul le făcea, asumându-și calitatea de legiuitor, faptele lui erau condamnabile: în primul rând, dacă analizăm poezia populară ”Toma Alimoș”, nimeni nu îl însărcinase pe Toma să producă pagubele voite bogatului Manea, chiar dacă acesta înfăptuise nelegiuiri împotriva celor neajutorați și lipsiți de apărare, țăranii asupriți și sărăciți după voia lui. Este foarte adevărat, și aceasta nu s-a schimbat cu nimic nici acum, în cel de-al douăzecișiunulea mileniu în care doar putem crede că legea ne-ar putea apăra. Trebuie să știm că trăim într-o lume în care pionii, adică cei care își văd de treaba putinței de a trăi, cei care prin luciditatea culturii și a minții luminate sunt jucați de nebunii profani, lipsiți de scrupule, comandați de cei puternici, fără moralitate, în șah îi numim rege și regină, sfârşesc prin epuizare. Niciunul dintre cele două personaje ale baladei, Toma și Manea, nu au o moralitate adecvată statutului de om civilizat. Amândoi sunt exponenți ai profanului însă îi putem departaja prin atitudinea de care dau dovadă când este vorba de justificare asupra faptelor comise. Faptele pot fi stări ale unor acțiuni atât pozitive, cât și negative. Dar și cele pozitive devin uneori îndoielnice de modul cum au fost realizate ca planuri conexe sau tangențiale direct implicate. Dacă Toma nu încălca voit legea proprietății, Manea nu ar fi avut motiv să se răzbune în modul în care putința meschină, stăpânită de complexul de inferioritate și de lașitatea caracteristică celor frustrați, a făcut-o și pentru  a-i arăta lui Toma că el, Manea, este ”Stăpânul/ Moșiilor/ Și domnul/ Câmpiilor”, iar Toma un ”Haiduc din țara de jos”, care a rămas doar un nevoiaș. Dacă analizăm, din punctul de vedere al faptului psihologic, realitatea analizei ne conduce la a afirma că și Toma avea frustrările sale însă nu stăpânite de complexul de inferioritate, deoarece construcția lui fizică: ”Nalt de stat/ Mare la sfat/ Și viteaz cum n-a mai stat”  îl avantaja și îl punea într-un drept al curajului pe care ”Manea, slutul/ Și urâtul;/ Manea, grosul/ Și-arțăgosul” nu îl avea. Admirația poetului popular, implicată în caracterizarea haiducului Toma, este un fapt vizibil, apreciere față de ceea ce înfăptuia viteazul haiduc spre binele celor sărăciții și fără puterea de a se apăra în fața nelegiuirilor celor bogați. În toate creațiile literare medievale, eroul popular era un simbol al dreptății țăranului oropsit. Țăranul era nevoiașul lipsit de cultură, educație, drepturi sociale. Nu că în zilele mileniului nostru ar fi altfel, deosebirea este că mai există unele asociații, neaservite  unor puteri oculte, care mai apără, potrivit legilor moderne ale drepturilor omului, interesele celor mulți și năpăstuiți, poate chiar manipulați ar fi mai bine spus. Mijloacele de manipulare sunt acum atât de sofisticate, încât lumea multă a pseudointelectualității cade ușor în plasa distrugătoare a manevrelor sociale și politice ale grupurilor care își urmăresc propriile interese, nicidecum trebuințele comunității. Conceptul de comunitate defineşte o cu totul altă formă de manifestare din partea celor care îşi solicită dreptul de autoritate socială, cel mai bine este formalizat de eroul basmului popular pozitiv, care îndeplineşte, în totalitate, trăsăturile celui care se sacrifică cu luciditate, inteligenţă şi înţelepciune planului binelui universal. Eroul salvator al basmului popular are doar conştiinţa binelui comunităţii, persoana lui îl interesează într-o măsură foarte mică, atât cât să poată lupta să învingă răul, acel rău care dăunează semenilor lui. Pentru el, toti membri comunităţi sunt semeni ai lui, indiferent de poziţia socială pe care o au în societate. Basmele populare au avut această lansare creativă de a pune în evidenţă trăsăturile omului înzestrat cu cunoaşterea legilor nescrise ale judecăţii drepte a răului pornit împotriva semenilor, conştientizând statutul de om al celui care respecta tradiţiile comunităţii şi a drepturilor acestora faţă de avuţia materială şi spirituală a acesteia.

      Și pentru a încerca să lămurim starea de fapt a meschinului Manea, din balada populară „Toma Alimoş” nu ar trebui decât să subliniem comportamentul acestuia după înjunghierea fățișă a haiducului Toma, care îl poftise să închine cu el plosca cu vin: ”Pân-atunci măi fărtate,/ Dă-ți mânia la o parte/ Și bea ici pe jumătate” (…) ”Toma, pân să isprăvească/ Îi dă plosca haiducească,/ Pe jumătate s-o golească/ Mânia să-și potolească/ Ca ș-un frate să vorbească”. Scena continuă, în descrierea plastică a talentatului creator popular, care spune: ”Manea stânga/ Și-ntindea/ Să ia plosca/ Și să bea,/ Iar cu dreapta/ Ce-mi făcea?/ Paloș mic că răsucea,/ Pântecele/ I-atingea,/ Mațele/ I le vărsa” după care, acum i se poate vedea și urmări lașitatea, lipsa de răspundere în fața morții unui semen și, totodată, să înțelegem că pentru mulți dintre indivizii lumii crima a constituit și constituie acțiunea nelegiuită care le-a încetat pentru un timp mânia, frustrările, pentru că viața lui era clipa morții: ”Și pe cal încăleca/ Și fugea, nene, fugea;/ Vitejia/ Cu fuga!”. În antiteză, cele două cuvinte: „vitejia” şi „fuga” constituie un fapt ironic la caracteristica complexului de inferioritate, dând o formă de sfidare comportamentului subiectului Manea și, anume, aceea a groazei, a fricii, o teamă născută în subconștient. Indivizi grupaţi caracterului lui Manea sunt în acord cu astfel de procedee lașe, este o căutare de metode care iau de multe ori pe nepregătite pe cei care își cunosc și își cântăresc priceperea vitejiei cu multă chibzuință pentru a pune rezistență adversarului. Manea este un meschin, un produs al tuturor celor care au moștenit puterea fără să fi luptat pentru ea, un malițios, un progen degradat și incompetent. Moartea a fost cea care a pus capăt lașității bogatului Manea, un sfârșit tot atât de dureros precum l-a gândit și pus în aplicare față de haiducul Toma. În scena în care poetul popular ne prezintă pedepsirea lui Manea, iese la iveală tăria de caracter a craiului codrilor, haiducul, își dovedește, cu ultimele puteri, vitejia, tăria de a porni în galop pentru a se răzbuna, dorința de a-l face pe Manea să înțeleagă că toată răutatea și lăcomia lui își vor avea sfârșitul în momentul în care Toma, grav rănit, îl va ajunge din urmă. Încă din fuga calului amenințările haiducului sunt marcă a pedepsei de care bogatul nu avea cum să scape: ”Ia mai stai ca să-ți vorbesc/ Pagubele să-ți plătesc,/ Pagubele/ Cu tăiușul/ Faptele/ Cu ascuțișul!”. Sfârșitul meschinului Manea este tragic. Dintr-o singură lovitură, cu lama ascuțită a securei, capul acestuia, element covârșitor al tuturor uneltirilor și mârșăviilor făcute, se desprinde de trup: ”Capu-n pulbere-i cădea,/ Iar cu trupu sus pe șes,/ Calu-n lume se ducea.” Din bătrâni se spune că trupul unor astfel de oameni se întoarce în pământul în care vietățile ascunse ale întunericului îl vor devora, iar sufletul lui va cădea în abisul întunericului fără de sfârșit unde pedeapsa veșnică îi va fi chin groaznic pentru toate fărădelegile făcute în timpul vieții.

  1. Prezentarea structurii caracteriale a meschinului în literatura populară europeană

            Întotdeauna, de la începuturile ei, oamenii lumii s-au diferențiat caracterial prin educație, cultură, evoluție formativă socială. Oamenii s-au împărțit, după caracter, în răi și buni, iar după cultură, în profani și intelectuali. Să nu credem că în lumea oamenilor elevați nu există elemente meschine sau răuvoitori în ceea ce privește evoluția spre bine a unui semen de-al său asupra căruia instinctul de ranchiună, cu sau fără motiv, se întrezărește ca un fapt alt stării de frustrare sau a complexului de inferioritate a omului elevat. Ceea ce îl evaluează pe elevat ca înfrânat al pornirilor dușmănoase este tocmai conștiința înaltă despre ceea ce înseamnă trebuința comunicării. Metodele comunicării pot fi distructive când profanul uzează de îndepărtarea adversarului prin uneltiri, prin stoparea acestui procedeu de exprimare cu ceea ce înseamnă izolarea celui care ar putea să-și evalueze nevinovăția în fața celor care îl incriminează. Astfel de oameni incriminatori îi numim meschini. Ei au trăit ca păianjenii în toate mediile de evoluție socială a oamenilor și au infectat cu veninul lor sufletele trupurilor care au cedat la un moment dat sub torturile torționarilor. Răutatea este o manifestare ce pornește din interiorul mistuit de complexe, de frustrări ale individului născut să păcătuiască, mistuind vieți, destine, o tortură a bucuriei lui întreținută prin manifestări neînchipuite de o minte sănătoasă. Meschinul se simte fericit și se hrănește energetic din consumul energetic al celui pe care îl domină cu voia sau fără voia celui în cauză.

            În poemul popular franc, ”Cântecul lui Roland”, elementul meschin apare la personajul Ganelon, tatăl vitreg al nepotului împăratului Carol I, unificatorul Europei sfârșitului primului mileniu al civilizației erei creștine. Cumnat al împăratului, Ganelon ajunge la un apogeu al atitudinii meschine în momentul în care, pentru o misiune dată de împărat întru folosul națiunii france, pe care Ganelon nu o dorise, se va alia dușmanului țării sale, își va trăda seniorul și va accepta ducerea în mâinile dușmanului a fiului soției lui cu care avea, de altfel, un fiu, și  a nepotului împăratului,: ”Zise iar Carol: Vino, Ganelion,/ Să iei mănușa și acest baston./ Francii-au ales precum ai auzit.”// ”Nu, Sire, ci Roland, el m-a numit!/ Nicicând n-am să-l iubesc, aici o spun,/ Si nici pe Olivier, amicu-i bun./ Asemeni parii care-l îndrăgesc/ În fața ta spun că-i disprețuiesc.”// Și Carol zise: ”Prea te-ai îndârjit./ Mergi negreșit, așa am poruncit”.// ”Mă duc, dar chezășie eu nu am/ Cum n-au avut Basiliei nici Basan”. Ganelon se fericea la gândul că maurul Marsil, dușman al împăratului Carol și al națiunii sale, îl va învinge pe contele Roland și pe prietenul acestuia Olivier, cavaleri și comandanți ai oștilor france. Discursul pe care Ganelon îl va avea în fața crudului Marsil, rege al maurilor, ce stăpânea în Spania medievală și care mai ucisese înainte alți doi soli ai marelui împărat franc, va sublinia starea impulsivă a meschinului, a individului lipsit de scrupule. Scena în care Ganelon îi dezvăluie lui Blancandrin ura pe care o poartă fiului său vitreg, Roland, în drumul spre Zaragoza, esate actul împlinit al trădării meschinului, mai ales atunci când, de frica morţii mărturiseşte regelui maur că regele Carol nu va părăsi Spania atâta vreme cât războinicul lui nepot se bucură de încredere. Momentul hotărâtor acceptării de către Ganelon a morţii lui Roland şi a pierderii războiului de către Carol, împăratul francilor, care îi era şi cumnat, este atunci când Ganelon şi  Blancandrin ajung la Curtea regelui Marsil. Complotul de trădare împotriva lui Carol cel Mare şi de eliminare a lui Roland, deja pus la cale, se sfârşeşte cu acceptarea ofertei trădării seniorului său lui Marsil. Carol cel Mare va fi convins să se retragă, lăsându-l pe Roland la comanda ariergărzii, o vulnerabilitate negândită de   Carol, care a crezut în oferta lui Marsil, regele maur, transmisă de cumnatul său, Ganelon, aceea a unui atac meschin musulman. Primind cheile Zaragozei de la trădătorul Ganelon, Carol cel Mare traversează Pirineii spre Franţa, încrezător că Marsil îl va urma în pace. Sunt clipele de naivitate ale lui Carol şi de încredere în Ganelon. Cumnatul meschin îşi trădează atât regele, cât şi întreaga naţiune francă. Prototip al elementului uman vanitos, Ganelon cade în propria ingratitudine pentru că acesta este demascat şi ucis de către Carol după moartea viteazului  Roland şi a cavalerului Olivier, prietenul eroului de la trecătoarea Roncesvalles.

            Personajele din literatura populară şi cultă sunt prototipuri, corespondente ale imaginilor comportamnetale ale oamenilor din lumea care a fost şi care va urma, într-o întreagă imaginaţie a scriitorului care este un rezultat al fiinţării acestei lumi. În literatura populară occidentală dragonii, aşa cum apar şi în poemul anglo – saxon Beowulf, erau fiinţe meschine ce coborau omul lumii în grotele Iadului. Omul european nu diferă cu nimic în comportament în tot teritoriul pe care acesta îl ocupă, în tot timpul în care a căutat prin diferite mijloace să ascede, să o ducă mai bine sau să fie un împătimit al cauzării răului semenilor lui. Lumea s-a distrus în timp, oprindu-şi propria evoluţie tocmai existenţei unor astfel de indivizi meschini, în care s-a dezvoltat mental dorinţa de a face rău mai mult ca cea de a face bine. Ei sunt atât de bine reliefaţi în literatură, încât modalităţile de înfăptuire a răului uluieşte chiar şi pe cel mai renumit psiholog. Un personaj care a doborât recordul stării de fapt a meschinului este personajul Rodin din romanul lui Eugene Sue, „Misterele Parisului”. Antropologia atitudinală dezvoltă reprezentări de caracter care s-ar putea crede că sunt unice şi că în viaţa de toate zilele astfel de personaje sunt inexistente. Realitatea caracterială a indivizilor se poate observa la fiecare pas pe care îl facem în lume, meschinul are mişcările lui ascunse, privirea jucăuşă care impresionează şi o instabilitate a gesturilor, o mişcare a buzelor care dă impresia muşcării şi umezirii lor permanente. Când îşi începe jocul sinistru al planului distrugerii partenerului dă dovadă de curtoazie, de prietenie ce duce la slugărnicie, pentru că e conştient că răutatea interioară, gândirea mojică îl poate trăda oricând. Literatura populară a scos la iveală, prin toate creaţiile sale literare figura omului mojic. Trăsăturile acestora sunt oglindite în balade, dar şi în doine, unde eul liric tânguieşte şi unde dorul, reprezintă atât durerea fizică, cât şi cea a stărilor sufleteşti, în basme şi în toate creaţiile literare în care omul rău apare ca un contrapus teluric al binelui. Răul este pământesc, iar în popor îl întâlnim în individul lumii retrograde distrugător şi ameninţător, meschinul cu trăsături slugarnice şi lipsit de scrupule, răzbunător însă pentru scurt timp pentru că binele coboară angelic şi se înalţă triumfător pătrunzând în întunecimea lumii întunecate: „Spre amărăciunea iubitorilor de cunoaştere, întregul spectru de înţelegere, întrece cu uşurinţă măsura oricărui potenţial de exprimare. La sfârşitul vieţii, atât de râvnitele răspunsuri vor rămâne limitate… chiar şi dincolo de ea. Alimentaţi de prea multe scopuri evazive, prospectăm sugestii expresive, în scurte nostalgii naive. Dovedindu-ne prea săraci spiritual să putem întreţine bucuria, ne manifestăm fiecare în parte, aceeaşi sumbră fascinaţie pentru o cât mai deosebită suferinţă. Pierduţi pe calea dinaintea propriei noastre fericiri, se poate întrevede cu uşurinţă, asemănătoarea noastră identitate aberantă. Lipsiţi de cel mai minim argument de a putea găsi un echilibru de a trăi; stăm şi privim fără rezerve, propria decădere. Neglijarea fericirii, reuşeşte să particularizeze teribila noastră identitate universală într-un registru meschin.” (Iosif M. Cristian)

Notă:

Foto nr.1 – http://filosofiatis.blogspot.ro/2014/08/rosu-ca-pieptul-de-sturzisor_1.html

                                           

Referințe bibliografice:

Barnett, Anthony, Samuel, Biologie și libertate: eseu asupra implicațiilor etologiei umane, Editura Ştiințifică, București, 1995.

Cojocaru, Nicolae, Istoria tradițiilor și obiceiurilor la români, 3 vol., Editura Etnologică, București, 2008.

Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.

Mureșanu, Ștefan Lucian, Faptul ritualic,  sens al gestului mimetic  în studiul  etnologiei aplicate (naraţiunea ca discurs în prezentarea faptului ritualic), Editura Singur, Tâtgoviște, 2015.

Papadima, Ovidiu, Literatură populară, Editura Pentru Literatură, București, 1968.

  • Antologie populară românească. Lirica, Editura Minerva, București, 1953.
  • La Chanson de Roland – Cântarea lui Roland, (ediție bilingvă), traducere și prefață de Eugen Tănase, ediție ilustrată de Marcel Chirnoagă, București, Editura Univers, 1974 (Versiunea din limba franceză veche este preluată din La Chanson de Roland, Publiée d’après le manuscrit d’Oxford, L’Édition d’Art H. Piazza, Paris, 1931).
  • Basmele românilor, Editura Cartea Românească, Curtea Veche Publishing, 10 vol., București, 2010.
  • Psaltirea Prorocului și împăratului David, Editura Agapis, București, 2009.

Abstract: Man is a product of the world, of this alluring existence of trying to go from unknown to known or, accepting the study sphere of the spiritual, from darkness into light, from dream into reality, from lie into truth. During this work we will identify the state of affairs that are found inside our minds which the laity are defying them into attitudes as distinctive marks of the total individual character. How do we define the total individual or how could we believe that there can be inside us a whole of creations, of character transformations in the being time? The being resides from all that the individual accumulates as an obvious educational support, in his power’s limit of understanding the action as a conscious or spontaneous act, done through its intellectual limitation itself. Man is a fait accompli of some genetic conscious inherited rituals. The joke of his existence is indeed the fake understanding of the earthly world, is the helplessness of explaining exactly what it is. Man is a myth of its own misunderstanding yet a success of the whole power system of the Earth. He feel his being tied to the Earth and lives in its whole in the customs ritual, without them there would be no village, and hearth could’ve not maintain with nothing the family core awake towards traditions. Village has been and will be the archived history of all that has been as humans in a lived world that is being lost in the borderless of time.

 


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.