Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » NICOLAE DINA: NOBLEȚE, RAFINAMENT ȘI SPIRIT ROMÂNESC

NICOLAE DINA: NOBLEȚE, RAFINAMENT ȘI SPIRIT ROMÂNESC

Fiecare nouă carte scrisă de Elena Buică-Buni, octogenara noastră compatrioată originară din Țigăneștii Teleormanului și trăitoare, alături de fiica, nepoata și ginerele său, în primitoarea Canadă de peste mări și țări, surprinde în modul cel mai plăcut, devenind un adevărat regal de lectură pentru cititorii săi statornici, ca și pentru cei care au norocul să le cadă în mână, întâmplător sau la recomandarea vreunuia dintre cei dintâi.

Mă număr printre cei dintâi și recunosc că, prin fiecare carte a sa, sufletul meu a vibrat la căldura, simțirea și afecțiunea descoperite în rândurile scrise de Elena Buică, atentă și atașată de persoanele și de locurile prezentate în eseurile sale cu talent și cu măiestrie artistică indeniabile.

Aceleași trăiri afective sunt transmise și de ultimul său volum, Sensul giratoriu al vieții, al cărui subtitlu, Scrieri publicate în diverse reviste, ne avertizează că este o culegere de articole, eseuri, cronici, note de lectură, interviuri, note de călătorie publicate în ultimul an.  Publicarea volumului la Editura „Armonii culturale” din Adjud (2017) s-a datorat editorului Gheorghe A. Stroia, marele și inimosul prieten al literaților români de pretutindeni, semnatar al prefeței (Sensul giratoriu al vieții sau Calea pe care ai vrea s-o parcurgi împreună cu Lumina), care reliefează comprehensiunea și condescendența sa, atât pentru personalitatea, cât și pentru scrierile Elenei Buică, și sesizează noblețea unui suflet trăind profund spiritul românesc, exprimându-l cu rafinament, cu afecțiune, cu sensibilitate, cu talent.

Cartea Elenei Buică reprezintă o adevărată lecție de viață pentru cititor, deoarece, așa cum spune editorul, „Buni asemuiește viața cu un imens sens giratoriu, cu multe căi de ieșire”, fiecare dintre acestea putând fi cea către lumină, către frumusețile vieții, către bunătate și înțelepciune, sau cea către întuneric, caracterizată printr-o atitudine nocivă și prin lipsa de cumpătare. Autoarea cunoaște cele două căi, dar, în lunga sa existență în care a avut parte de multe vicisitudini, a descoperit că cea din urmă poate fi surmontată prin voință, prin ambiția de a alege Lumina, reprezentând Binele, în dauna Întunericului, a Răului, aflat în calea fiecărui om. În concepția autoarei există o a treia cale, numită terapia prin scris, „ce-i denotă optimismul incurabil, calitate ce a susținut-o și ajutat-o să depășească obstacolele vieții, cu zâmbetul pe buze, chiar dacă sufletul i s-a călit în focul suferințelor”.

Terapia prin scris s-a concretizat la Elena Buică prin cele 15 cărți și aproape 30 de volume colective și antologii în care și-a publicat scrierile într-un timp de doar 12 ani, activitatea sa literară fiind subiectul unei monografii a Cezarinei Adamescu și menționată în cinci dicționare și istorii literare, fiind și autoarea prefețelor a 20 de volume ale unor autori români, contribuind astfel, fie la lansarea, fie la promovarea cărților respective.

Volumul de față este structurat în trei capitole, precedate nu numai de prefața editorului, ci și de un Cuvânt-înainte, adevărată profesiune de credință a autoarei, care vede în scris „căutarea de sine, liniștea și împăcarea cu lumea”, cu sine însăși, „o eliberare de angoase, o posibilitate de a construi poduri spre libertatea mea interioară și spre împlinire”, pledând pentru frumusețea vieții, pentru iubirea văzută ca un ideal spre care se poate înălța omul, deoarece este acel „sentiment atotbiruitor, cu forță ziditoare și de eliberare a unor energii nebănuite”.

În tot ceea ce scrie de peste un deceniu, scriitoarea are, ca far călăuzitor, sinceritatea, frumusețea sufletească și artistică, verticalitatea, respectul pentru adevăr, bine și dreptate, ca valori morale fundamentale respectate cu sfințenie, sperând ca scrisul său, izvorât dintr-un suflet încărcat cu cele mai nobile intenții, să devină un mijloc de îndreptare a răului, a nedreptăților, a perfidiei, a urii și a mizeriei umane întâlnite de-a lungul existenței sale, când a cunoscut, deopotrivă, cele două căi ale „sensului giratoriu”, Binele și Răul, Lumina și Întunericul.

Acestea sunt principalele idei asupra cărora reflectează autoarea în aproape toate eseurile din primul capitol al cărții. Meditațiile sale despre „sensul giratoriu al vieții”, pe care orice pământean nu-l poate cunoaște decât pe întregul parcurs al existenței sale, o fac pe autoare să constate, la o vârstă venerabilă, că, în viață, rostul său a fost „evoluția și împlinirea spirituală”, concretizată în activitatea didactică de peste 30 de ani, în familie, în calitate de mamă și bunică, mai apoi în cea de scriitoare dornică a dăinui prin scrierile sale.

De-a lungul vieții, omul Elena Buică a constatat prezența unui factor malefic, o „moară de măcinat”, care toacă „timpul, obiceiurile, rosturile, tradițiile, mentalitățile”, astfel încât oamenii slabi de înger uită „esența lucrurilor, a trăirilor, a vieții înseși”. Există, totuși, un remediu, acela al retragerii omului în „universul interior”, în care „setea de frumos, de bine[…], de dragoste, de împlinire” își manifestă, în mod neîndoios, prezența și „diminuează devastările exterioare”, făcându-l să-și trăiască viața cu „speranța răsăritului unei noi lumi”, pentru că „omul este ca o stea care se naște și va arde atât câtă lumină a acumulat”.

Reîntâlnirea, în fiecare an, cu satul natal, Țigăneștii Teleormanului, este un prilej de retrăire a amintirilor din copilărie și adolescență, a senzațiilor produse de perceperea aceleiași naturi luxuriante cu toate manifestările ei, rămase definitiv în toate simțurile copilului de altădată și renăscute mereu, devenind adevărate „clipe de fericire”. Revederea casei părintești este  însoțită de imaginea părinților care i-au dat viață și i-au asigurat educația, de imaginea fraților, a prietenilor, a vecinilor, pe care i-a iubit și a căror amintire o răscolește de fiecare dată. Chiar și astăzi, după atâția ani, pentru Elena Buică satul a rămas aceeași „vatră de moralitate și corectitudine”, cu „oameni simpli ca aerul și pământul sau ca smerenia” și „trăitori pe meleaguri pline de tradiție și frumuseți”.

În județul natal, a cunoscut un Om ale cărui devoțiune și grijă pentru oameni, hărnicie și spirit umanitar, spirit de luptător și în lupta cu inerția au impresionat-o, medicul Nicolae Bulumac, fost director al spitalului din Cervenia, ctitorul unui cămin pentru persoane vârstnice, „o persoană deschisă, energică, optimistă, exteriorizată, obiectivă, sociabilă și încrezătoare”.

Rememorând momente mai puțin faste din existența sa, autoarea reflectează profund asupra esenței vieții, ajungând la concluzia că aceasta are, ca scop, „evoluția spirituală (izvorul ce deschide drumul spre noblețea sentimentelor, spre lumină, cultură, civilizație)”, iar, ca armă, „forța gândului”, acea putere a omului de a realiza propria personalitate. Gândurile pozitive  asigură omului capacitatea de a cultiva binele, frumosul, adevărul, generozitatea.

Un adevărat „testament spiritual” („Cum aș dori să rămân pentru posteritate”) revelează ardoarea cu care autoarea a dorit să cunoască „spiritualitatea neamului românesc” și a cultivat „frumusețea de negrăit a graiului” românesc, să surprindă „inefabilul vieții”, cultivând arta cuvântului și pe cei „înzestrați cu harul de a plămădi din cuvinte gânduri și trăiri” omenești.

Două interviuri evidențiază parcursul vieții, debutul publicistic și editorial, evoluția scrisului și crezul său artistic, dragostea necondiționată pentru țara natală, pentru limba română.

Al doilea capitol („Prietenii mei, scriitorii”) cuprinde evocări, cronici, note de lectură, opinii personale despre unele personalități și cărțile lor (Paul Polidor, Francisc Pal, Gheorghe A. Stroia, Virginia Vini Popescu, Francisc și Manuela Cerasela Jerlăianu, Marin Trașcă, Herman Victorov, Mihaela Victoria Ignat), din care se desprind respectul cititorului pentru textul scris, responsabilitatea criticului literar al cărui suflet vibrează la frumosul liric și la talentul fiecăruia.

Capitolul al treilea („Comentarii critice despre cărțile Elenei Buică”) este dedicat cronicilor de care s-au bucurat scrierile sale din ultimul an, datorate unor exegeți ca Ștefan Dumitrescu, Nicolae Dina, Elisabeta Iosif, Domnița Neaga, Gheorghe Olteanu, care constată, unanim, că autoarea este dedicată cuvântului scris, oferit din iubire, înțelegere și dăruire.

Prin sensibilitatea, afectivitatea și rafinamentul scrierilor sale, Elena Buică se bucură, în rândul cititorilor de întreaga lor admirație, datorită pasiunii, talentului și dăruirii sale în slujba cuvântului, fiind o învingătoare, nu numai în lupta cu verbul, ci, mai ales, în cea cu timpul.

NICOLAE DINA

ALEXANDRIA – TELEORMAN