Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Poezie » Monica ILAȘ: Versuri

Monica ILAȘ: Versuri

degete verzi

 

         P i r a m i d a   g â n d u l u i –

prin văzduhul sonor –

ne poartă, începând cu mâine,

sub ropotele calde ale  l u n i i,

 dincolo de sufletul de piatră

 a l   t e m p l u l u i …

 

Nu vom ști, din vreme,

daca zeii dinspre poluri

ne vor supune popoarele

d e   g â n d u r i,

ca pe niște  viori, peste care

moartea pașeste sub corzi

 d e s c â n t a t e

în răbdarea sunetelor

  c u   d e g e t e   v e r z i …

 

Vom afla că suntem țărmul

dinspre continentul înserării

și ne vom lăsa striviți de mirare,

până când zăpezile palmelor

  îi vor incendia văzduhul

   î n a l t e i    t ă c e r i   !

                                               

 

u n e o r i

 

 

 A  încărunțit   m i r a r e a

de pe umerii frunzelor

odată cu zâmbetul curcubeului

d i n   l a c u r i.

Curând  se vor scurge secolele

din clepsidre

și vom putea să culegem

țipetele verzi ale ierbii

îngrozite de văpaia cercurilor.

 

Nu ne vom mai împărți printre colțurile

norilor zornăitori

și masca neîncăpătoare a  v o c a l e i

nu ne va mai răsfira ca pe niște sulițe

înspre semnul de exclamare

 d e   l a    u r m ă…

 

Stropii de mirare căzuți peste noi

se vor ascunde pe sub tălpile calde

 a l e   p ă m â n t u l u i.

Atunci vom fi curați, precum

sufletul gerului și mai reci

decât  o c h i i   s t e l e l o r

care ne vor răstălmăci visele

și vom arde în bruma albastră

de la  p o a l e l e   i z v o a r e l o r…

 

s p i r a l a

 

Priveam prin ferestrele  v i o l e t e

a posibilei existențe

timpul mereu schimbat

unde lucrurile devorau cuvintele mele.

 

Zăpezile ardeau   d u r e r i l e   neînțelese.

 

Degetele atingeau gheața

de lângă conturul întrebării,

deopotrivă aer, deopotrivă lumină.

Îmi cădea privirea

peste strămoșul sunetului

devenind idol, ori fluture,

ori patima străveche

b â n t u i t ă   d e   z e i.

 

Nimic nu era   a p r o a p e   de mine,

iar amintirile pluteau înconjurate

de propriul lor blestem.

 

Întunericul se vedea departe

 – o spirala neîncăpătoare 

    pentru marginea cuvintelor diafane.

 

Se ridica din mijloc pe o bolta

n e ș t  i u t ă  și  n e v ă z u t ă –

tăcerea de mult părăsită.

 

Priveam prin ferestrele violete

 cum se mișcă

             s f e r i c    s p a ți u l …

——————————–

Monica Ilaș

Italia

1 octombrie 2017