Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » CREDO » Despre Biserică şi globalizare în lumea noastră contemporană…

Despre Biserică şi globalizare în lumea noastră contemporană…

Modul teandric şi universalitatea chemării ortodoxe

Sensul şi finalitatea existenţei umane sunt hristocentrice, adică viaţa trebuie trăită în perspectiva învierii şi îndumnezeirii. De la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos la Cincizecime, Împărăţia lui Dumnezeu este prilej, şansă şi potenţialitate, la îndemâna fiecărui om, actualizarea ei făcându-se pe coordonata teandrismului, după cum îl percepe şi îl abordează Ortodoxia.
Modul divino-uman de existenţă, făcut posibil prin Întruparea lui Iisus Hristos, care suprimă şi suspendă toate distanţele dintre dumnezeiesc şi omenesc, este viaţa trăită ca dar al lui Dumnezeu, în care toate acţiunile, faptele, trăirile, sentimentele, se raportează la singurul criteriu real, adevărat: persoana divino-umană a Mântuitorului. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6). Pe această afirmaţie, pe această adevăr se fundamentează întreaga viaţă a Bisericii, trăită de fiecare credincios în parte, membru al acesteia, ca viaţă în Iisus Hristos, în care lumea se lucrează, se gândeşte, se frământă, se iubeşte aşa cum Dumnezeu o gândeşte, o lucrează şi o iubeşte.
În modul teandric de existenţă, viaţa cu toate detaliile şi amănuntele ei este integrată metabolismului divino-uman al Persoanei şi lucrării lui Iisus Hristos. Omul participă la rezidirea lumii şi a sa, în toate aspectele vieţii sale religios-morale fiind prezente două realităţi, două voinţe şi două naturi – cea dumnezeiască şi cea omenească – ce se asociază şi conlucrează, edificând omul. Dumnezeu rezideşte astfel omul şi lumea nu doar din afara, ci mai cu seamă din interiorul lor.
Viaţa în Iisus Hristos este Viaţa prin excelenţă. În cadrul ei planurile de existenţă nu se separă ci se întrepătrund, se intersectează. Cunoaşterea morală, la care omul poate ajunge printr-o experienţă eclezială proprie, personală, prin integrarea sa liturgică, este cea care va da măsura acestei vieţi autentice, în care toate aspectele se subordonează scopului hristocentric al realizării împărăţiei lăuntrice.
În acest fel, nu mai vorbim de viaţă biologică, viaţă psiho-somatică, viaţă de familie, viaţă profesională, viaţă socială, viaţă culturală etc., ci vorbim de aspectele mai sus pomenite doar ca laturi normale şi valorizate corespunzător ale vieţii integrale, trăite pe coordonata teandrismului. În acest context, viaţa religios-morală nu va fi asimilată „mersului la Biserică” duminica şi în sărbători, ori milosteniei practicate la poarta acesteia, cum, din nefericire, se întâmplă tot mai des în denaturările şi degenerările comportamentale, formalist-pietiste ale înţelegerii actuale a credinţei, ci trăirea religios-morală se va manifesta şi sub forma de mai sus, însă ca rezultat firesc al transformării interioare hristocentrice.
Modul existenţial teandric este singurul în măsură să ridice omul din căderea din starea de „har peste har” în care l-a aşezat Iisus Hristos. Căderea în păcat, după primirea Sfântului Botez este la fel de profund ontologică, ca şi căderea lui Adam, iar ridicarea din păcat nu se poate face decât tot cu harul lui Dumnezeu, primit în chip liturgico-sacramental, prin Sfintele Taine. Iar primirea Sfintelor Taine este condiţionată numai de prezenţa activă, cu toată fiinţa, la momentul şi locul săvârşirii acestora, adică de faptul de a supune voinţa noastră Voinţei lui Dumnezeu şi de a-L accepta ca Părinte Atotputernic şi Atotbun, căruia să-i încredinţăm în totalitate şi întregime viaţa noastră. Doar în spaţiul liturgic al Sfintelor Taine, fundamentată pe darurile acestora, viaţa morală este restauratoare, salvându-ne din tragismul păcatului, bolii şi a morţii.
În perspectiva ortodoxă, viaţa morală la nivelul comunităţii înseamnă morala Bisericii, prin comunitate înţelegându-se adunarea euharistică. Formându-se în jurul Sfântului Potir, Biserica devine comunitatea divino-umană a celor care primind Sfânta Împărtăşanie trăiesc experienţa sensibilă a mântuirii, vieţuind la modul prezent în Împărăţie. Dinamica pocăinţă-euharistie, în care pocăinţa face experienţa smereniei prin recunoaşterea stării căzute şi decăzute, era euharistia transfigurează existenţa omului, reaşezându-l în starea de preot şi împărat al lumii, care o liturghiseşte pe aceasta aducând-o lui Dumnezeu împreună cu toată viaţa sa, face ca omul să trăiască o desăvârşire morală dinamică, cu atât mai mult cu cât dinamica euharistică este mai accelerată.
Astfel, desăvârşirea morală devine rod al Euharistiei, morala comunitară eclesială fiind o morală euharistică. Trăind în această morală, omul îşi va percepe toate aspectele particulare şi individuale ale existenţei ca profesiune, familie, tehnologie, cultură, necesităţi materiale şi biologice, ca fiind situate în relaţia sa euharistică cu Dumnezeu.
Astfel, în Euharistia eclesială, bisericească, omul, lumea şi istoria îşi găsesc adevărata lor identitate, descoperindu-se a fi în natura lor intimă, „logos” al lui Dumnezeu, dar şi loc al Împărăţiei Binecuvântate a Sfintei Treimi.
În acest mod oamenii pot sesiza şi întrebuinţa euharistic lumea, creând prin dimensiunea cosmologică a moralei (euharistice) Eclesiale, un mod de coexistenţă socială, un mod de „întrebuinţare-raportare” la valorile materiale ale lumii, o civilizaţie ca atitudine universală de viaţă, în care pot să-şi găsească expresie în mod egal un domeniu sau altul , geopolitic, tehnoeconomic, social, etc.
Numai în acest context globalizarea poate să refacă o unitate de expresie şi numai în această perspectivă poate avea valoare spre sensul final al existenţei umane. Chemarea ortodoxă de astăzi este chemarea lui Iisus Hristos, şi prin aceasta este universală.
În vechime Biserica nu cunoştea termeni ca „intercomuniune” şi „ospitalitate euharistică”, propagaţi şi promovaţi de ecumenismul actual, ea cunoştea doar cuminecarea, euharistia sau respingerea ei. În gândirea creştină primară, dacă un membru al unei biserici locale împărtăşea euharistia unei alte biserici locale, de pildă, cu prilejul unei călătorii, el atesta în acest fel că recunoaşte această Biserică, ca fiind identică cu a sa, şi deci şi cu Biserica universală .
De aceea, chemarea şi convocarea ortodoxă de azi, aceeaşi ca întotdeauna, este universală, vizând unitatea euharistică primară. Rugăciunea Domnului Iisus Hristos „ca toţi să fie una după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine” (Ioan 17, 21) este interpretată de către Sfântul Chiril al Alexandriei tocmai ca această unitate euharistică. După cum Iisus Hristos nu poate fi împărţit la modul real („Cel ce se împarte şi nu se desparte”), împărtăşirea cu El ne aduce în unitatea Trupului Eclezial . Soluţia adevăratei unităţi, a adevăratei „globalizări” a existenţei umane este unirea persoanelor în Trupul Bisericii, dar cu păstrarea specificului fiecărei existenţe, fie ele de neam, familie ori personal.
Nici separaţie individualistă, nici dictatură tehno-economică sau de altă natură, chemarea ortodoxă afirmă şi susţine posibilitatea unităţii doar în iubirea lui Iisus Hristos, după modelul intratrinitar. Şi cum iubirea exclude orice condiţionare, atunci când iubeşti nu cauţi defecte, nu impui comportamente şi atitudini, ci îl iubeşti pe celălalt aşa cum este el, cu toate particularităţile lui, tot aşa, unirea în iubirea lui Iisus Hristos, printr-o morală euharistică în Dumnezeu, fapt ce nu se poate realiza decât primindu-ne unii pe alţii ca neamuri, cu particularităţile etnice, spirituale şi culturale ale fiecăruia. „Primiţi-vă unii pe alţii, după cum şi Iisus Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu” (Romani 15, 7).
Acceptarea celuilalt ca popor, neam, limbă şi cultură este astfel poruncă dumnezeiască. Anularea graniţelor şi diferenţelor de orice natură, nu a fost Voia lui Dumnezeu niciodată, şi nici nu va fi vreodată, existenţa omenirii ipostaziată în neamuri, fiind bineplăcută lui Dumnezeu şi voită până la sfârşit. Cartea Apocalipsei mărturiseşte despre existenţa în veci a neamurilor, în Noul Ierusalim – cetatea sfântă în care acestea vor umbla în lumina dumnezeiască şi vor aduce în ea slava şi cinstea lor (Apocalipsa 21, 24 – 26), împărtăşindu-se din roadele pomului vieţii, spre „tămăduirea lor” (Apocalipsa 22, 2).

Despre Sfânta Euharistie, Biserică şi misiune în lumea globală

„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea (celelalte lucruri) se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). Iisus Hristos a lăsat în această frază esenţa vieţuirii, paradigma existenţială care poate aduce atât viaţa veşnică, cât şi plinătatea vieţii în trup. Căutarea Împărăţiei, cererea stăruitoare a ei de la Tatăl („Vie Împărăţia Ta”), trebuie să constituie pentru om centralitatea vieţii, tradusă prin căutarea şi cererea venirii Sfântului Duh. Împărăţia, cerul nou şi pământul nou, sunt cerul şi pământul înnoite întru Iisus Hristos, pătrunse de harul Duhului Sfânt, care este viaţă pură, eliberată de moarte . „Vie Împărăţia Ta” înseamnă a pregăti, a anticipa întoarcerea Lui Iisus Hristos. Însă această a doua Venire este prezentă în chip tainic în fiecare Euharistie, orice om putând să guste anticipat din plinătatea ei, în Sfânta Împărtăşanie.
În Împărăţia Sfântului Duh, poruncile lui Iisus Hristos, ce se reduc de fapt, la una singură, iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de sine însuşi, apr drept căi ale responsabilităţii şi ale comuniunii. Revoluţia Împărăţiei constă în aceea că nimic nu este superior persoanei şi comuniunii persoanei. Dreptate, adevăr, frumuseţe, încetează de a mai fi legi, pentru a deveni energii vitale, participare a noastră, prin umanitatea lui Iisus Hristos, la energiile divine corespunzătoare . Cărarea ce duce la Împărăţie este viaţa teandrică, practicarea virtuţii iubirii cu intensitate crescândă.
În societatea omenească Domnul Iisus Hristos l-a bătut şi l-a învins pe vrăşmaş şi potrivnic cu iubirea de oameni, oricât îl lovea acesta cu ispita durerii şi a umilirii, de aceea rămânerea pe cărarea Împărăţiei înseamnă rămânerea în iubire. Biruinţa lui Iisus Hristos prin omul în care se ţinea ascuns, a făcut reabilitarea firii omeneşti, punând-o pe cărarea către Împărăţia lui Dumnezeu, pe care a deschis-o, vestind învierea şi dăruind mântuirea .
Cărarea Împărăţiei este cărarea moralei eclesiale, euharistice, care îl păstrează pe om în postura şi ipostaza de „rege, preot şi profet”. Unificându-se pe sine şi lumea, omul primeşte în euharistie posibilitatea de a umple golul existenţial dintre creat şi necreat, posibilitatea de a-şi exercita vocaţia de sacerdot al creaţiei, spiritualizând-o.
Preoţia universală este redată omului în Iisus Hristos, acesta având nu doar posibilitatea dar şi obligaţia şi datoria, abordată şi înţeleasă ca destin, chemare acceptată, vocaţie de a liturghisi în acelaşi timp existenţa sa şi existenţa lumii create. Omul are nevoie de lume pentru a trăi, a creşte şi a se dezvolta din punct de vedere spiritual, dar şi lumea are nevoie de om şi aşteaptă să fie oferită de acesta lui Dumnezeu.
Prin urmare, spaţiul eclesial, Biserica lui Iisus Hristos devine locaşul duhovnicesc în care omul deprinde obişnuinţa vieţii euharistice ca mod existenţial, devenind preot şi împărat prin Sfânta Liturghie, descoperind lumea transfigurată în Iisus Hristos şi conlucrând, de aici înainte, la prefacerea ei definitivă. Doar în acest sens, libertatea existenţei sub orice formă de organizare exterioară, devine reală. Fie că este vorba de enclava autonomă, de stat naţional, de federaţie multistatală, ori de lume în globalitatea ei iminentă, modul euharistic de percepere, asumare şi trăire a lumii şi vieţii, concretizat în modul teandric, fundamentat din punct de vedere liturgic-eclesial, este singurul care situează omul, ca persoană şi comuniune de persoane, în afara oricăror condiţionări istorice, politice, economice, sociale sau de orice altă natură.
Tratată, abordată şi privită în această perspectivă, globalizarea nu este decât o altă etapă istorică, poate mai constrângătoare şi mai determinantă decât altele, însă dacă în cunoaşterea lumii şi universului, în asumarea cu seriozitate şi maximă responsabilitate a transformării acestora, omul îşi „lucrează” partea sa, el nu va avea de făcut altceva decât să trăiască plenar şi deplin marea Euharistie cosmică: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”.
În înţelegerea şi asumarea acestui mod de a privi lucrurile, Biserica Ortodoxă – ca instituţie divino-umană, are o misiune cu totul specială şi deosebită, atât faţă de celelalte biserici cât şi faţă de alte instituţii ori centre religioase, dar în mod aparte faţă de mijloacele sale proprii de acţiune concretă, pe care le-a folosit în trecut. Chiar dacă scopul ei rămâne acelaşi, conducerea credincioşilor spre mântuirea prin Domnul şi Dumnezeu nostru Iisus Hristos, este necesar ca mijloacele şi metodele de activitate misionară să sufere anumite schimbări şi modificări.
Pe de o parte, acestea trebuie să redobândească forţa misionară autentică şi specifică ortodoxiei, forţă ce vine din duhul Tradiţiei sale, renunţându-se la o anume prezenţă, mărturie convenţională şi oficializată, la care a fost adusă forţat Biserica sub anii de „aur” ai secularizării, începute sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi terminată de regimurile comuniste, prin statutul de religie majoritară, „de stat”. Iar pe de altă parte, aceste mijloace, metode misionare şi de dialog trebuiesc adecvate realităţilor socio-umane ale mileniului al III – lea creştin.
Drept urmare, există voci autorizate şi competente în interiorul Ortodoxiei, care afirmă că perspectiva eshatologică vie şi universală, adusă lumii ca dar şi cadou de către Biserica Ortodoxă, nu va putea fi valorizată complet decât în măsura în care va fi promovată în mod autocritic şi cu pocăinţă .
Globalizarea reprezintă pentru Ortodoxie o nouă şi extrem de violentă provocare, iar ritmul alert al evoluţiei acestui fenomen pune pe agenda de lucru a Bisericii Ortodoxe câteva teme concrete, ce necesită realizări concrete la modul imperativ, cum ar fi:
– Trecerea de la o figură bisericească, eclesială închisă, ierarhică, autoritară şi refractară la una concentrică şi participativă, deschisă, atât pe verticala cât şi pe orizontala societăţii.
– Redimensionarea pastorală şi teritorială a episcopatului şi parohiilor, precum şi eliminarea structurilor birocratice intermediare între cler şi popor, episcopi, preoţi şi mireni .
– Revitalizarea liturgică, euharistică şi activarea comunitară a parohiilor.
– Integrarea monahismului în ordine spirituală, duhovnicească şi culturală, prin introducerea unui program formativ complex pentru ucenici şi novici (din punct de vedere ascetic, teologic, tipiconal, ritual dar şi umanist).
– Încadrarea şi activarea laicilor în viaţa Bisericii, prin structuri parteneriale, cu o atenţie şi concentrare specială şi semnificativă asupra intelectualilor şi problemelor lor specifice .
– Formularea unei concepţii sociale, demararea şi derularea unor proiecte şi programe formative şi viabile.
– Modernizarea şi restructurarea fundamentală a învăţământului superior teologic, pe baza unor concepţii clare şi dinamice, privind relaţia şi raportul dintre tradiţie şi modernitate, mistică şi politică, despre Ortodoxie şi Creştinismul integral, cu aplicare imediată şi promptă la Biserică şi locul ei în societatea informaţională şi globală , care nu mai este de mult timp un concept, ci o realitate în devenire.

Despre vrednicia inimii și rolul acesteia în procesul globalizării

Împărăția cerurilor și globalizarea

Ortodoxia a orientat întotdeauna pe credincioși spre Împărăția cerurilor. Mereu țelul este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.
Astfel spune Avva Moise, din deșertul Scitium în convorbirea pe care o are cu Sfinții Cuvioși Ioan Casian și Gherman din Dobrogea: „Toate meseriile – și profesiunile – își au un scop, adică un plan și un țel, un punct final, către care privind cel ce se îndeletnicește cu oricare din acestea trebuie să depună toate eforturile, să se expună cu bunăvoință și plăcere la toate primejdiile și neajunsurile ca să ajungă la acel punct final. Agricultorul își muncește neobosit ogorul sub razele fierbinți ale soarelui, sau pe gerul iernii, și învinge cu fierul plugului rezistența pământului, urmărindu-și țelul ca, după ce-l curăță de toți mărăcinii și de toate buruienile, să-l mărunțească și să-l fărâmițeze cum este nisipul, în scopul obținerii de roade bogate și îmbelșugate, fiind încredințat că altfel nu poate să-și ducă viața fără griji și să-și mărească avutul.
Scoate din hambar semințele și le aruncă cu voie bună și cu muncă fără preget în brazdele reavene, neţinând seamă de cheltuielile făcute, pentru că are în vedere recolta viitoare. De asemenea, cei ce se ocupă cu afaceri comerciale nu se tem de ce se poate întâmpla pe mare, nu se îngrozesc de furtuni, îndurând orice până la sfârşit, în speranţa câştigului. Nici cei aprinși de ambiția de a cuceri lumea cu armele, cu gândul la mărire și putere, nu simt primejdiile și pierderile expedițiilor, nu sunt împiedicați de oboseală și de greutățile luptelor, în dorința de a-și atinge țelul propus, de a ajunge, adică, la demnitățile râvnite.
Aşadar, şi viaţa monahală îşi are un scop propriu, un ţel al său, pentru atingerea căruia nu numai că răbdăm uşor toate muncile, dar chiar le îndeplinim cu plăcere, ţel pentru care posturile nu ne descurajează, ceasurile de priveghere nu ne obosesc, meditaţia continuă şi citirea cărţilor sfinte ne desfătează, iar munca neîncetată, îmbrăcămintea sărăcăcioasă şi lipsurile, frica de această foarte întinsă pustietate nu ne dezarmează. Pentru aceasta și voi ați lăsat, cu siguranță, și dragostea de părinți, și pământul strămoșesc, și plăcerile lumii, ați trecut prin atâtea ținuturi, ați disprețuit totul, ca să puteți ajunge la niște oameni simpli și înapoiați ca noi, care trăim în urâțenia acestui pustiu. De aceea, răspundeți-mi – a zis el – care este planul vostru, sau punctul final care vă cheamă să suportați cu foarte mare plăcere toate acestea.
Și cum el stăruia să ne afle părerea în legătură cu această întrebare, i-am răspuns că răbdăm toate acestea pentru împărăția cerurilor.
– Bine, a zis el, v-ați arătat limpede țelul vostru.”12
Vedem și din relatarea Sfântului Ioan Casian că scopul, țelul vieții monahale, dar și al întregii vieți creștine, este Împărăția cerurilor. Așa este, căci, spune și Mântuitorul: „Căutați mai întâi Împărăția cerurilor și toate celelalte se vor adăuga vouă.” De asemenea Mântuitorul se roagă ca „noi toți să fim una precum Tatăl și Fiul una sunt”.
Așadar scopul nostru al tuturor și al întregii creații este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, să o constituim și să fim pietre vii în ea, în Sfânta Biserică a Domnului nostru Iisus Hristos. Adevărat este, căci Sfânta Biserică este una și…, sobornicească (catolică, universală), adică ea trebuie să cuprindă tot Universul, care devine trup al Domnului nostru Iisus Hristos, iar Domnul nostru Iisus Hristos este capul ei. El este Chipul, Ipostasul, și nu mai trăim noi, ci trăiește „Hristos în noi”, fiind „Hristos întreg în fiecare dintre noi în întregimea fiecăruia dintre noi” (Sfântul Simeon Noul Teolog). Și atunci fiecare dintre noi nu mai este după chip, ci este chipul lui Iisus Hristos.
Atunci Iisus Hristos, încorporându-ne pe toți în trupul Lui, Se face Adamul total, și devenim un om, dar și fiecare dintre noi este un om, fiind Iisus Hristos întreg în fiecare dintre noi. Devenind noi toți trupul Lui, atunci toți avem firea omenească a Domnului nostru Iisus Hristos, avem aspectul ontologic al răscumpărării, pe care a pus accent Ortodoxia, avem refacerea „cămășii necusute de mână a Domnului nostru Iisus Hristos”.
Astfel firea omenească devine una, fiecare ieșind din egoismul lui, deschizându-se către celălalt cu iubirea lui Iisus Hristos, și cuprinde fiecare dintre noi toată creația, ca Domnul Iisus Hristos. Și atunci este o singură fire omenească, structurată după chipul lui Hristos din fiecare, adică o singură fire omenească în atâtea ipostasuri câte ipostasuri suntem în Sfânta Biserică. Și astfel așa cum Sfânta Treime-Unime, este un Dumnezeu Unul fiind o singură fire dumnezeiască, dar întreit în persoane (Tatăl, Fiul și Sfântul Duh), așa și noi oamenii prin Domnul Iisus Hristos devenim și noi un singur om (Adamul total13), având o singură fire omenească, dar în mai multe ipostasuri.
Atunci suntem și noi după chipul Sfintei Treimi și suntem asemenea cu Ea. Și atunci se ajunge la Unul și în ceea ce îi privește pe oameni, așa cum Dumnezeu este Unul, iar în acest Unul mintea își găsește liniștea14. Atunci omul este un microtheos, este un preot al creației, pe care o vede ca pe o Euharistie (Ioannis Zizioulas).
Prin lucrarea Duhului Sfânt, omul devine „părtaș firii dumnezeiești” (idee dezvoltată, după Sfântul Apostol Petru, de Sfântul Chiril al Alexandriei, Sfântul Ioan Maximovici, etc.). Atunci „oamenii se îndumnezeiesc și odată deveniți așa, cuvântul cutează un lucru de curaj, Dumnezeu Se întreține cu cei de un neam cu El, de vreme ce Dumnezeu Se unește cu Dumnezeii și Se cunoaște de către ei poate în măsura în care cunoaște El acum pe cei cunoscuți”15. Ideea este reluată de Sfântul Simeon Noul Teolog în rugăciunile de la Sfânta Împărtășire.
Acum vine procesul personalizării creației. „Mintea unui om înduhovnicit renaște; înainte ea înclina a vedea pretutindeni procese cosmice determinate, acum însă începe a înțelege toate în lumina persoanei”16.
Acum omul înțelege că nu este chemat numai să ordoneze creația, ci este chemat să sfințească creația, căci „omul sfințește locul”.
Acum „unde pune el mâna, pune Dumnezeu mila”.
Când ne rugăm în intima reculegere a inimii, tot ce ne înconjoară ni se pare plin de încântare și de uimire: arborii, iarba, păsările, pământul, aerul, lumina, par să ne spună că toate au fost făcute pentru oameni, că toate se roagă lui Dumnezeu și toate îi oferă laudele și închinarea lor. Numai atunci înțelegem ce înseamnă cuvintele din Filocalie: „Înțelegerea graiurilor tuturor făpturilor”, și observăm că putem de acum „să stăm de vorbă cu toată făptura și să fim înțeleși de ea”17. Acum percepem „duhurile necuvântătoare ale stihiilor” (Molitfele Sfântului Vasile cel Mare).
Dar, ceea ce trebuie mereu menționat este faptul că, în spiritualitatea ortodoxă, se susține că atunci când omul ajunge cu adevărat om, atunci este cu adevărat dumnezeu, și când omul a ajuns dumnezeu, atunci este om cu adevărat. Așa cum Mântuitorul, Dumnezeu fiind și Dumnezeu rămânând, S-a făcut și Om, așa și omul, când ajunge dumnezeu nu i se anulează trăsătura de om, din contră, atunci este om cu adevărat; așadar, un proces de hristificare a omului și, prin aceasta, de hristificare a întregii creații.
Acum, putem trece să analizăm globalizarea și raportul ei cu Împărăția cerurilor. Într-adevăr, creștinii tind spre globalizare, dar nu în sensul în care acest cuvânt este folosit în mod obișnuit. Noi vrem ca Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh să cuprindă tot pământul, sau mai bine zis coroana acestei împărății.
Dar globalizarea în mod obișnuit are o tendință globală, dar nu în sensul ortodox al cuvântului. Are tendință globalizarea să sfințească locul acesta al nostru, pământul întreg? Are tendința globalizarea să sfințească pământul precum Sfânta Tedora de la Sihla a sfințit peștera în care și-a trăit viața? În mod obișnuit nu, fiindcă nu vede lumea, creația, rostul ei în această formă. Face omul globalizării știință, dar nu face contemplația lui Dumnezeu în creație. Dar cu toate acestea, această pornire de globalizare poate predispune societatea spre globalizarea ortodoxă, tainică.
Pot creștinii folosi toate aceste mijloace de informare și de comunicare și toate aceste roade ale globalizării, așa cum se întâmplă, spre transmiterea mesajului ortodox și astfel spre trezirea oamenilor spre globalizarea cea adevărată, trainică și care se deschide spre veșnicia nu a timpului, ci spre veșnicia mai presus de timp.
Aici este misiunea Ortodoxiei de a prezenta lumii forma de globalizare care într-adevăr este cea bună și trebuiesc depuse eforturi jertfelnice pentru a sensibiliza omenirea spre globalizarea care se include în universalizare, adică în Împărăția cerurilor.
Așa cum Sfinții Apostoli au folosit pax romana și posibilitatea pe care Imperiul Roman a deschis-o pentru propovăduirea Cuvântului, așa și acum Ortodoxia trebuie să se folosească de globalizare, ca să pună în practică porunca Mântuitorului: „Învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Despre curăția inimii și rolul acesteia pentru globalizare

Am văzut puțin relația dintre Împărăția cerurilor și globalizare în care globalizarea trebuie să fie o punte, o portiță, un mijloc bun pentru a zidi Sfânta Biserică a Domnului Iisus Hristos. Dar care este calea care trebuie aleasă astfel încât globalizarea să ducă la Împărăția cerurilor? Am văzut în discuția dintre Avva Moise și Sfinții Ioan Casian și Gherman din Dobrogea, cum au ajuns la consensul că ținta finală, țelul ortodocșilor este Împărăția cerurilor. Însă le mai adaugă Avva Moise: „Dar înainte de toate voi sunteți datori să știți care trebuie să fie scopul vostru apropiat, adică planul de care trebuie să ne ținem permanent ca să putem ajunge până la punctul final. Și, fiindcă ne-am mărturisit sincer ignoranța în această privință, el a adăugat: În orice meserie sau profesie, precum am spus, există mai întâi un scop apropiat, adică un plan sau o încordare neîncetată a minții într-o direcție pe care trebuie s-o ai în vedere cu toată strădania și stăruința, ca să poți ajunge la îndeplinirea țelului propus. Cum am spus, agricultorul, având ca țel final să trăiască fără grijă și fără lipsuri, iar ca scop apropiat, să obțină belșug de roade, pentru aceasta își curăță ogorul de toate mărăcinișurile, scoate și dă la o parte toate ierburile netrebuincioase, având încredere că nu va dobândi altfel cele necesare pentru a-și asigura o viață tihnită, decât dacă se gândește mai dinainte la ceea ce dorește și speră să realizeze. Nici pe negustor nu-l părăsește dorința de a-și procura mărfuri pentru a obține câștiguri cu care să-și adune avere, fiindcă zadarnic ar dori un câștig dacă nu și-ar alege și calea prin care să ajungă la aceasta. Și cei ce doresc să se împodobească cu toate onorurile acestei lumi își aleg mai dinainte profesiunile sau funcțiile pe care urmează să le îmbrățișeze, pentru ca pe calea legitimă indicată de asemenea speranțe să-și poată atinge țelul, adică să dobândească demnitatea dorită.
Astfel și punctul final, sau capătul drumului nostru, este Împărăția lui Dumnezeu. Dar de ce trebuie căutată cu grijă calea? Pentru că, dacă aceasta nu se va găsi, zadarnică va fi orice străduință și oboseală, fiindcă ostenelile drumului, fără cunoașterea căii de urmat, nu duc la izbândă.
Văzându-ne nedumeriți bătrânul a continuat: Țelul vieții monahale (dar și al celei creștine n.n.) este, cum am spus, Împărăția lui Dumnezeu, sau Împărăția cerurilor, iar calea, adică mijlocul, este inima curată; fără de care îi este peste putință cuiva să ajungă la acel ultim țel urmărit. Către această destinație fixându-ne privirea, vom urma drumul cel mai drept, ca linie sigură de direcție, și dacă se va îndepărta cât de puțin gândul nostru de acest drum, revenind pe aceeași direcție ne vom corecta foarte bine, în virtutea normei fixate.
Această normă va călăuzi toate căutările noastre și le va concentra spre scopul unic, dându-ne de știre pe dată dacă mintea noastră se abate oricât de puțin de la drumul propus… Trebuie să ne dăm toată osteneala pentru a îndeplini tot ceea ce ne îndepărtează de această țintă, adică de tot ce este primejdios și vătămător. Căci pentru aceasta muncim și suferim, pentru aceasta lăsăm părinții, patria, demnitățile, bogățiile și disprețuim toate plăcerile lumii acesteia, ca să dobândim pe veci curăția inimii. Către această destinație se îndreaptă faptele noastre, cu gândul de a o îndeplini mai bine. Dacă aceasta nu ne este bine întipărită înaintea ochilor, nu numai că toate ostenelile noastre vor fi zadarnice, risipindu-se fără rost, dar chiar ni se vor împrăștia gândurile și preocupările în direcții diferite și potrivnice. Trebuie să aibă fiecare bine întipărit în minte că nu se cuvine să-și abată în fiecare ceas și moment gândurile de la scopul propus, să nu se lase să se miște fără întrerupere dintr-o direcție în alta… Trebuie decât să dăruim întotdeauna lui Dumnezeu o inimă desăvârșită și cu totul curată, păzind-o neatinsă de tot felul de tulburări. Pentru aceasta așadar trebuie să dorim și să săvârșim toate.”18
Așadar avem un țel, un scop final, Împărăția cerurilor. Dar avem și un țel apropiat: inima curată. Și fără atingerea țelului apropiat, curăția inimii, nu se poate atinge nici țelul final, Împărăția cerurilor. Sau în termenii studiului nostru, fără atingerea țelului apropiat, nu se poate atinge nici țelul final aici pe pământ, adică globalizarea bună, globalizarea ortodoxă, aceasta din urmă ca arvună a Împărăției cerurilor. Dacă nu se caută în permanență curăția inimii, atunci apare o întunecare a ochiului minții omului, și astfel nu mai poate vedea bine țelul final, globalizarea bună. Așa este căci spune Mântuitorul: „Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău este curat”, și „Fericiți cei curați inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu” și „Căutați mai întâi Împărăția cerurilor și toate celelalte se vor adăuga vouă”.
Toate acestea și multe alte exemple arată cât de importantă este curăția inimii, și nu numai să o conștientizeze dar și să o atingă. Mai ales că prin venirea Mântuitorului, prin Sfântul Botez a fost refăcut chipul, sinea omului, a fost luminat ochiul minții, căci așa spune Sfântul Apostol Petru, că prin Sfântul Botez „se deschide cugetul bun către Dumnezeu”. Prin Sfântul Botez se naște „omul tainic al inimii” spune tot Sfântul Apostol Petru.
Și fiindcă păcătuim după Sfântul Botez (când „mai vârtos decât zăpada” ne albim) ne pune Sfânta Biserică la îndemână medicamentul însănătoșirii, adică pocăința, Sfânta Taină a Pocăinței, al doilea botez, botezul lacrimilor, când se curăță iarăși inima. Nu este altă posibilitate pentru a atinge globalizarea bună, globalizarea ortodoxă decât curăția inimii, și aceasta obținută prin Sfintele Taine, căci numai așa putem atinge „omul tainic al inimii”, conjugate acestea împreună cu împlinirea poruncilor Noului Testament. Prin împlinirea poruncilor noi decât menținem libertatea câștigată prin Sfântul Botez19. Dar care libertate? Libertatea de a alege binele, nu libertatea de a alege binele sau răul. Domnul ne restaurează prin Sfântul Botez ca să am libertatea, puterea de a alege binele, și nu să mă stăpânească patimile și eu să nu am libertatea de a alege și a face binele20.
Învățătura greșită că libertatea este libertatea de a alege binele sau răul este o greșeală. Când spunem că un om are libertatea de a alege răul este o minciună. Omul care alege răul nu este liber, omul acela are o problemă, o patimă, un defect. Un om liber, un om sănătos alege binele; când alege răul înseamnă că ceva este defect.
Așadar Domnul ne dă libertatea de a alege binele, iar această libertate se păstrează numai dacă menținem curăția inimii. Și păstrând curăția inimii, ca țel apropiat putem tinde spre țelul final Împărăția cerurilor, iar ca arvună a acesteia acum pe pământ putem realiza globalizarea bună, globalizarea ortodoxă.

Despre vrednicia inimii și rolul acesteia în procesul globalizării

Am văzut că țelul final al vieții creștine este Împărăția Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh. Noi suntem chemați să luăm de aici, de pe pământ, arvuna acestei Împărății, adică globalizarea bună. Pentru a atinge acest țel final și implicit arvuna acestui țel final, am văzut că trebuie să atingem țelul apropiat, curăția inimii. Numai în măsura în care realizăm curăția inimii, în acea măsură contribuim la constituirea globalizării bune, la tinderea spre Împărăția cerurilor. Așa este, căci spune Însuși Mântuitorul: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” și Împărăția Sa.
Dar și curăția inimii este un scop, un țel, chiar dacă este un țel apropiat, pe care îl urmărim în fiecare clipă. Cum atingem acest țel apropiat? Prin mila lui Dumnezeu, prin iubirea Lui milostivă. Așa cum spune poporul, „Dumnezeu cu mila” sau cum spune poetul Mihai Eminescu, „noi cei din mila Sfântului,/ Facem umbră pământului”. Tot așa repetă mereu și Sfânta Biserică, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” sau prescurtat „Doamne miluiește”.
Încă se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilii la Matei: „De ce nu toți oamenii sunt miluiți de Dumnezeu?”. Și răspunde sfântul: „Pentru că nu toți se fac vrednici de mila lui Dumnezeu”.
Așadar trebuie să mă fac vrednic de mila lui Dumnezeu, sau mai bine zis ca Domnul prin mila Sa să mă facă vrednic de mila Sa. Ce trebuie din partea mea pentru aceasta? Trebuie ca ceea ce mai este bun în inima mea, în sinea mea, în chipul meu să se agațe, să se învrednicească în a se lega de mila lui Dumnezeu, de iubirea lui milostivă pentru a se repara, a se curăți inima mea, a restaura sinea mea, chipul meu.
Așadar este o sinergie, o împreună lucrare între Domnul și inima mea, chipul Domnului în mine. Este o conlucrare, dar o conlucrare perihoretică, adică o întrepătrundere a lucrării Domnului și a lucrării omului. Dar această sinergie, perihoreză este o sinergie, o perihoreză ierarhică, în care prioritate are lucrarea Domnului, și lucrarea Domnului este atât de mare comparativ cu a omului, încât putem spune că omul nu face nimic, iar Domnul face totul.
Dar omul adesea nu se face vrednic de mila Domnului pentru că nu cere Domnului mila Lui, iar când o cere de multe ori o cere greșit, cerând lucruri exterioare, nu cerând mila Domnului pentru a curăți inima, a repara sinea lui, chipul Domnului în om. Și astfel omul nu se face vrednic de mila Lui, neavând vrednicia aceasta a inimii, care se întoarce asupra sa însăși, pentru a vindeca și astfel să găsească în inima sa Împărăția cerurilor.
Prin urmare, trebuie luare aminte, trebuie trezvie, trebuie priveghere continuă asupra acestui punct de încopciere între Dumnezeu și om. Și numai în măsura în care această legătură se face bine, atunci avem religia, religiozitatea adevărată (deoarece cuvântul religie aceasta înseamnă: legătura omului cu Dumnezeu, sau mai bine zis, cum spunea Părintele Profesor Constantin Galeriu, legătura lui Dumnezeu cu omul) și atunci omul ajunge în treapta lui cea mai înaltă, aceea de a fi homo religiosus.
Atunci omul atinge evlavia, adică așa cum ne spune cuvântul evlavie, atunci devine poporul cel bun, pământul cel bun, omul lui Dumnezeu.
Am arătat până acum că țelul apropiat, curăția inimii, se obține prin această vrednicie a inimii de a se întoarce asupra sa însăși, ajutată de iubirea milostivă a Domnului, prin care inima se curăță, și astfel se deschide către Împărăția cerurilor, și realizează pe pământ arvuna acesteia, globalizarea bună, globalizarea ortodoxă. Așa este, pentru că spune Domnul că „cel pe care nu-l mustră inima, are îndrăzneală către Dumnezeu”.
Dar în această activitate de înlocuire a Martei, cu Maria, în această lucrare de vindecare a inimii, trebuiesc respectate niște etape, pentru că adesea nu se ajunge la țelul dorit pentru că aceste etape nu sunt parcurse după rânduială. Care sunt aceste etape și care este buna lor rânduială? Ne spune Sfântul Ioan Scărarul: „Unii își micșorează patimile, alții cântă și stăruie mai mult în rugăciune, alții ațintindu-se în vedere, petrec în acest adânc. Să se cerceteze treptele după chipul scării. Cel ce înaintează, să înainteze în Domnul”21.
Așadar prima treaptă este micșorarea patimilor, despătimirea, pocăința, plânsul păcatelor, este etapa domolirii, așa cum spunem în popor: „Este timpul să te domolești, este timpul să te liniștești”. Și spune Sfântul Simeon Noul Teolog despre această primă etapă un lucru foarte important și anume: „Începutul de a veni întru lumină al celui ce voiește duhovnicește a doua oară a se naște, este împuținarea și micșorarea patimilor, adică păzirea inimii, că altfel nu este cu putință a se împuțina și micșora patimile. Domolirea patimilor și împuținarea lor se face prin starea împotrivă a inimii împotriva patimilor”22.
Așadar Sfântul Simeon Noul Teolog pune semnul egalității între micșorarea patimilor și păzirea inimii, și accentuează că altfel nu este cu putință a se împuțina păcatele decât prin păzirea inimii, adică prin starea împotrivă a inimii împotriva patimilor.
Prin urmare, în etapa despătimirii, postul, rugăciunile, privegherea, citirile sfinte, participarea la slujbe și activități filantropice, și toate sfintele nevoințe trebuiesc centrate pe păzirea inimii. Invers suntem tot la nivelul Vechiului Testament când curățim numai partea exterioară a paharului, adică tăiem buruianul (patimile) cu coasa, dar rădăcinile rămân în pământ (în inimă, în pământul inimii). Noul Testament scoate patimile din rădăcină, adică se centrează în mod insistent pe inimă, considerând că „dacă rădăcina este sfântă totul este sfânt”.
Centrare pe inimă, dar respectând buna rânduială a treptelor scării. Pornesc de la domolirea, împuținarea stăpânirea patimilor, trec apoi la „inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi”, adică învăț „să-mi calc pe inimă”. Apoi trec la „învățați de la Mine că sunt blând și smerit cu inima și așa veți obține pace sufletelor voastre”.
Mai departe urmează „Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu”, și ultima treaptă „Să iubești pe Dumnezeu cu toată inima ta…” și „să vă iubiți unii pe alții cum v-am iubit Eu”. Sunt tot atâtea trepte de curățire a inimii, parcurse cu bună rânduială și totul orientat pe această vrednicie a inimii.
Nu putem parcurge etapele decât în bună rânduială, fiindcă altfel nu ajungem la a fi icoane ale Domnului Iisus Hristos, ci ajungem la idolatrie. Trebuie să încep cu această păzire a inimii, adică prin această stare împotrivă a inimii împotriva patimilor. Trebuie să păzesc grădina inimii, și trebuie să scot întâi pietroaiele, bolovanii, buturugile care sunt acolo. Nu pot să mă preocup întâi să văd ce flori, ce pomi, ce păsări aduc în grădină dacă întâi nu am pământul inimii arabil. Eu trebuie întâi să văd cum scot pietroaiele, bolovanii, buturugile din inimă și abia apoi să mă preocup de ce pomi plantez în grădină. Eu trebuie întâi să-mi plâng păcatele și astfel prin lacrimile pocăinței, prin al doilea botez, să topesc pietroaiele din grădina inimii mele.
Așadar, pe prima treaptă vrednicia inimii mele se manifestă în a fi paznic al inimii mele pentru a-mi domoli patimile.
Dar cel care urcă pe această treaptă a scării, pătimaș fiind, înțelege foarte puțin ce înseamnă păzirea inimii. Însă atât cât înțelege trebuie să pună în practică. Și o să constate cu uimire prezența îngerului păzitor, care și el face aceeași activitate, păzește inima. Iar îngerul se face omului și călăuzitor în această activitate, descoperindu-i mereu câte puțin din ceea ce trebuie să facă, îngerul păzitor fiind și călăuzitor. De asemenea îi dă și puterea și îl ajută. Și atunci intră în această împreună lucrare cu îngerul păzitor, simte pe viu că face voia lui Dumnezeu și simte prezența îngerului păzitor, „care mereu vede fața Părintelui ceresc”.
Astfel îngerul se imprimă de fața Părintelui ceresc, și astfel în simțirea prezenței îngerului păzitor omul simte prezența Părintelui ceresc. Simte acum omul și prezența Duhului Sfânt, Care se roagă în inima omului cu suspine negrăite, și astfel împreună cu îngerul păzitor, cu Duhul Sfânt și cu toată Împărăția cerurilor îmi plâng păcatele. Dacă plâng împreună cu îngerul păzitor, cu Duhul Sfânt, atunci am plânsul sănătos, adică plânsul merge spre înseninarea cerului inimii, spre curcubeu, adică spre pace și liniște.
Acum trece omul pe treapta a doua a scării, care la Sfântul Simeon este socotit primul fel de priveghere și rugăciune. Acum trece omul de la treapta de prunc duhovnicesc la treapta de tânăr duhovnicesc. Acum se trece de la plâns la „stăruirea și îngăduirea întru cântarea de psalmi, că după domolirea și micșorarea patimilor, cântarea psalmilor se face dulce limbii, și bine plăcută se socotește la Dumnezeu. Fiindcă nu este cu putință a cânta Domnului în pământ străin” (Ps. 136, 4), adică în inimă pătimașă… Acum pofta împrietenirii cu Dumnezeu aprinde pe minte. De aici mintea împuternicindu-se, pe gândurile ce năvălesc dinspre toate părțile, și caută să intre în inimă, prin luare aminte împingându-le le gonește”23.
Așadar a doua treaptă a scării este primul fel de priveghere și rugăciune, cel al cântării psaltice, bisericești, când omul se trezește dimineața cu limba îndulcindu-se de o cântare bisericească. Este treapta în care lupt contra gândurilor, în timp ce pe prima treaptă se lupta contra patimilor. Vedem cum vrednicia inimii capătă acum noi valențe.
Urmează treapta a treia, a bărbatului, a celei de a doua forme de priveghere și rugăciune, când se stăruie în rugăciune. Acum „năvălește războiul duhurilor, căci foarte duhurile patimilor tulbură adâncul inimii, însă cu chemarea Domnului Iisus Hristos se prăpădesc și se topesc ca ceara. Și de acolo după ce se scot și se izgonesc, pe dinafară prin simțuri tulbură mintea.
De aici mintea le scoate degrabă si simte alinarea care se face. Dar a scăpa și a se izbăvi de diavolii cei răi cu totul și a nu se mai da război cu dânșii, cu neputință este. Că acest lucru este numai al celui ce bărbat desăvârșit a ajuns și al celui ce s-a depărtat de toate desăvârșit, și întru luarea aminte a inimii întotdeauna îngăduie. Și dintre acestea, și întru priceperea cărunteții, adică întru suirea vederii, câte puțin, câte puțin, cel ce este cu luare aminte, se ridică. Care lucru este al celor desăvârșiți numai, …care au către Dumnezeu pleacarea și căutarea cea desăvârșită”24
Așadar, dacă treapta a treia a scării este a bărbatului duhovnicesc, este a rugăciunii și a izgonirii și a izbăvirii de cel rău, treapta a patra, adică al treilea fel de priveghere și rugăciune, este a bătrânului cu părul alb, a celui care este la treapta vederii, a celui văzător cu duhul. Și dacă vrednicia inimii pe treapta a treia are ca trăsătură fundamentală rugăciunea, pe treapta a patra vrednicia inimii se manifestă ca vedere duhovnicească.
Și acum la sfârșit trebuie încă o dată menționat că succesul acestei căi depinde de buna rânduială în parcurgerea cu bună rânduială a treptelor scării. Și în forma aceasta, prin această vrednicie a inimii se ajunge la țelul apropiat, curăția inimii, și de aici se ajunge la țelul final, la vederea Împărăției cerurilor. Acum se înțelege bine ce înseamnă arvuna acestei Împărății pe pământ, adică globalizarea bună, globalizarea ortodoxă.
În încheiere, vom susţine că demersul misionar al Bisericii, în contextul acesta secularizant al globalizării, trebuie să cuprindă conceptul conform căruia Biserica nu este în fond, doar comunitatea cu număr mare sau foarte mare de membri ci chiar şi cea cu numărul cel mai mic, dar în care sălăsluieşte mărturia cea duhovnicească despre trăirea în viaţa noastră a vieţii lui Iisus Hristos, cea autentică.
„Astfel înţeleasă, misiunea nu este reprezentată de un proiect grandios, asemeni unei caracatiţe care cuprinde totul în sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan şi acţiune sistemului – ci de intervenţia în micro, de îndeplinirea misiunii de păstor de suflete şi a aceleia de următor al Mântuitorului, calitate pe care o are orice creştin botezat, nu numai clericul şi nu numai cei cu anumite răspunderi în Biserică.”25
Aşadar, iată şi de aici constatăm faptul că Ortodoxia este o formă de creştinism (nesecularizată în conţinutul şi fondul ei intrisec) extrem de rafinată, de nobilă, de fină, pe care puţini o ştiu astăzi, aprecia sau gusta în profunzimile ei dintru început, lucru pentru care ne rugăm Lui Dumnezeu – Cel în Treime preamărit, să ne ajute şi să ne lumineze minţile noastre, cele acoperite de umbra păcatului şi a morţii!…

Câteva note, surse şi referinţe bibliografice:

1. Pr. Lect. Univ. Dr. Vasile Vlad, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, anul III, partea I, Arad 2001, pag. 16
2. Idem, Morală specială, curs manuscris, Arad, 2000, pag. 7 – 9
3. Pr. Placide Desseille, Nostalgia Ortodoxiei, Editura „Anastasia”, Bucureşti, 1995, pag. 256 – 258
4. Sfântul Chiril al Aleaxandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, 1057 – 1060
5. Olivier Clement, Viaţa din inima morţii, Editura „Pandora”, Târgovişte, 2001, pag. 193 – 194
6. Ibidem, pag. 195
7. Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Episcopiei Aradului, 1995, pag. 33
8. Georgios Mantzaridis, Globalizare şi universalitate, traducere în limba română de Pr. Prof. Univ. Dr. Vasile Răducă, Editura „Bizantină”, Bucureşti, 2002, pag. 188
9. Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ică jr., G. Marani, Gândirea socială a Bisericii, Editura „Deisis”, Sibiu, 2002, pag. 564
10. Ibidem, pag. 565
11. Ibidem, pag. 566
12. Pr. Prof. Univ. Dr. Ştefan Iloaie, Misiunea Bisericii în contextual secularizării, în rev. “Renaşterea”, Anul XVII, serie nouă, noiembrie 2006, 11 (199), p. 2.
13. Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Ed. IBMBOR, București, 2004, trad. Prof. David Popescu, p. 12-14
14. Arhim. Sofronie, Despre temeiurile nevoinței ortodoxe, trad. de Părintele Rafail Noica, Alba-Iulia, 1994, p. 13
15. Sfântul Calist Catafigiotul, Despre viața contemplativă, în Filocalia VIII, trad. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1978, p. 402
16. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântare la Sfintele Paști, în Opere dogmatice, trad. Pr. Dr. Gh.Tilea, Ed. Herald, București, 2002, p. 65-67
17. Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. de Părintele Rafail Noica, Ed.Sofia, București, 2005, p. 303
18. xxx, Pelerinul rus, trad. Gherontie Cruceada, Ed. Axis Mundi, București, 1992, p. 26
19. Sfântul Ioan Casian, op. cit., p. 14-17
20. Sfântul Marcu Ascetul, Despre Botez, în Filocalie 1, trad. de Părintele Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1992, p. 324
21. Patriarhul Chiril al Moscovei și al Întregii Rusii, Libertatea și responsabilitatea: în căutarea armoniei. Drepturile omului și demnitatea personală, Chișinău, 2011, p. 47
22. Sfântul Ioan Scărarul, Scara, în Filocalia vol.IX, trad. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, IBMBOR, București, 1980, p. 387
23. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvânt pentru cele trei chipuri ale luării aminte și ale rugăciunii în Filocalia de la Prodromul, vol.2, Ed. Universalia, 2001, p. 522
24. Ibidem, p. 522
25. Ibidem, p. 523

Bibliografie generală:

1. Sfântul Calist Catafigiotul, Despre viața contemplativă, în Filocalia VIII, trad. Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, București, 1978
2. Patriarhul Chiril al Moscovei și al Întregii Rusii, Libertatea și responsabilitatea: în căutarea armoniei. Drepturile omului și demnitatea personală, Chișinău, 2011
3. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântare la Sfintele Paști, în Opere dogmatice, trad. Pr. Dr. Gh. Tilea, Ed. Herald, București, 2002
4. Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, Ed. IBMBOR, București, 2004, trad. Prof. David Popescu
5. Sfântul Ioan Scărarul, Scara, în Filocalia vol.IX, trad. Părintele Dumitru Stăniloae, IBMBOR, București, 1980
6. Sfântul Marcu Ascetul, Despre Botez, în Filocalie 1, trad. Părintele Dumitru Stăniloae, Ed. Harisma, București, 1992
7. xxx, Pelerinul rus, trad. Gherontie Cruceada, Ed. Axis Mundi, București, 1992
8. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cuvânt pentru cele trei chipuri ale luării aminte și ale rugăciunii în Filocalia de la Prodromul, vol.2, Ed. Universalia, 2001
9. Arhim. Sofronie, Despre temeiurile nevoinței ortodoxe, trad. de Părintele Rafail Noica, Alba-Iulia, 1994
10. Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum este, trad. de Părintele Rafail Noica, Ed. Sofia, București, 2005.

Dr. Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.