Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » ESEU » Alexandru Nemoianu: DOFTORUL DIN MEHADIA

Alexandru Nemoianu: DOFTORUL DIN MEHADIA

În toamna lui 1996, feciorul meu, Andrei, a fost admis ca student al Şcolii de Medicină a Universităţii Michigan din AnnArbor. Admiterea a fost făcută în baza notelor obţinute în cursul liceului, dar, în plus, el a trebuit să alcătuiască un scurt eseu despre motivele ce îl determinau să aleagă carieră medicală. Intre altele, el a spus acolo că l-au impresionat mult povestirile despre drumurile făcute noaptea, pe ploaie sau viscol, pentru a-şi vizită pacienţii din satele de munte, care îi alcătuiau circumscripţia, de către străbunicul lui patern, doctorul VIRGIL NEMOIANU din Mehadia, Caraş-Severin, Banat.

Familia Nemoianu îşi trage obârşia din satul Nemoiu du Vâlcea muntoasă. De acolo un grup de locuitori, clanul Marisescu, s-au aşezat în Caraş, în satul Petrila. Asta în cursul scurtei stăpâniri Imperiale asuptra Olteniei (1716-1739). În nouă aşezare au fost recunoscuţi ca Nemoianu. Familia s-a separate spre sfârşitul veacului XVIII în două ramuri. Una a devenit o familie de “popi” din tată în fiu, şi Preotul Vasile Nemoianu din Agadici a fost tatăl viitorului doctor. Iar cealaltă ramură au rămas ţărani, ”paori”, şi din ei s-au născut Petre Nemoianu şi Dr. Iosif Nemoianu. Între cele două ramuri de familie au fost mereu relaţii cordiale şi, mai târziu, Petre Nemoianu va fi mentorul feciorului Dr. Virgil Nemoianu, la rândul lui numit Virgil, şi naș al lui şi al copiilor lui. Un rol decisiv în trecerea membriilor familiei într-o categorie superioară l-a avut Ioan Nemoianu, unchi al dr.Virgil Nemoianu, despre care voi vorbi mai apoi.

Cel ce avea să fie doctorul Virgil Nemoianu s-a născut în 1875 în satul Agadici din Caraş. Tatăl lui era preot aşa cum fuseseră înaintaşii lui cam de vreo două sute de ani la vale. A absolvit cu bine şcolile primare, apoi a urmat liceul din Debreţin şi apoi Facultatea de Medicină din Budapesta. Un ajutor material enorm l-a primit din partea unchiului sau, Ion Nemoianu, o remarcabilă personalitate a Banatului din a două jumătate a veacului al XlX-lea. Ion Nemoianu făcuse studii strălucite la universităţile din Budapesta, Geneva şi Lipsca (Leipzig); fusese sub-notar al comitatului Severin, profesor plin la Seminarul din Caransebeş, primar al Caransebeșului (1886-l891),  mare promotor al cauzelor naţionale româneşti şi ajutător al nepoţilor lui, pe care i-a voit absolvenţi ai unor şcoli bune şi fruntaşi. Ioan Nemoianu a fost primul Primar român al Caransebeșului şi a fost traducător al Împărătesei Elisabetha când această venea la Băile Herculane. În cursul unei asemenea vizite femei din Pecinisca au oferit Împărătesei spre vânzare păstrăvi la un preț foarte mare. Împărăteasa a exclamat, ”aşa de rari sunt păstrăvii aici? ”  iar Ioan Nemoianu a răspuns, ”Maiestate nu păstrăvii sunt rari, Împărătesele”.
În plus, Virgil Nemoianu a primit, în mai multe rânduri, stipendii pentru merite şcolare, din partea Fundaţiei Gojdu din Budapesta. (Va fi foarte greu să se aprecieze cât de mult a făcut această fundaţie, aşezată de către un negustor macedo-român, dimpreună cu cea stabilită de marele moşier basarabean Vasile Stroescu, pentru devenirea, trecerea în fiinţă a României „Mari“. Bursele acestor două fundaţii au fost esenţiale pentru a alcătui coipul de tehnocraţi români, banato-ardeleni, care au putut uni Transilvania cu  „vechiul“  regat în timp record şi cu o eficacitate absolut uluitoare). În cursul studenţiei, a legat strânsă prietenie cu un reprezantant al ilustrei familii sârbeşti Misic. În una dintre plimbările prin Budapesta, pe unul dintre podurile de peste Dunăre, acest Misic i-a spus lui Virgil Nemoianu că a primit o înştiinţare din partea familiei că un unchi, capul familiei, îşi luase viaţă şi că el devenea cap al familiei, primind şi un inel cu sigiliul neamului. Destul de abătui, el a adăugat că are presentimentul că şi el îşi va lua viaţă. Virgil Nemoianu i-a spus despre inel: „Lapădă-l în Dunăre“. Misic a păstrat inelul. În 1918 devenea Ministrul Sării în nouă formaţiune statală sud-slavă  „Serbia Mare“, a intrat în afaceri necurate şi câteva luni mai apoi şi-a ridicat singur viaţă. Tot în vremea studiilor universitare, Virgil Nemoianu avea să lege prietenie strânsă cu Octavian Goga şi încă şi mai mult, cu Alexandru Vaida-Voievod.

În 1905 Virgil Nemoianu primeşte diplome de doctor în medicină generală şi în toamna aceluiaşi an s-a aşezat în circumscripţia Mehadia. O circumscripţie foarte întinsă, cuprinzând câteva zeci de sate de munte, în plus, devine foarte curând medicul oficial al staţiunii Băile Hirculane, funcţie păstrată până la sfârşitul vieţii, şi medic al secţiunii feroviare Topleţ-Domașnea-Cornea, funcţie de asemenea păstrată până la stingerea din viaţă. (Pe acel fragment de cale ferată era atât de cunoscut, încât prin simplă ridicare a bastonului ce îl purta, trenurile (de marfă ori persoane) opreau spre a-l duce la, ori de la Mehadia). Era vorba de o activitate absolut gigantică, aducătoare de mari venituri, dar epuizantă. Foarte curând se însoară cu învătatoarea Elizabetha Knejevic (după mama Nicasinovic) din Varset. Imediat îşi cumpără o casă spaţioasă şi confortabilă, dar extrem de decentă, la limita modestiei, pe care o mobilează cu gust, dar fără ostentaţie. Inutil de adăugat că aproape imediat devine unul dintre fruntaşii zonei de sud-est a Banatului şi personalitatea de frunte a Mehadiei.

Mehadia era un sat bine cunoscut şi cu un trecut istoric bogat (ai cărei locuitori îşi ziceau „meginti“), despre care, în notele sale bănăţene, Nicolae Iorga face ample menţiuni. Aşezat extrem de pitoresc, satul era la limita unui mic orăşel. Existau acolo două biserici (una dintre ele catolică, deoarece trăiau în Mehadia şi un grup de germani şi unguri), mai multe birturi, unul dintre ele, Bertwanger, un adevărat restaurant-că-fenea, magazine, târg săptămânal, o cooperativă de credit, „Luceafărul“, mai multe birouri financiare (unele, e drept, nu mai mult decât sângeroase cămătarii). Mehadia era la vremea respectivă un centru de viaţă naţională românească şi, în asta, un important rol l-a avut şi preotul Coriolan Buracu, ce funcţiona acolo. Dintre familiile mai importante, citez la întâmplare, erau: Chiticeanu, Căpuşă, Popescu, Lalescu etc.

Doctorul Virgil Nemoianu şi-a dorit o familie numeroasă de care a avut parte. Curând i s-a născut un fecior, botezat Ion, dar care s-a stins, probabil de scarlatină, fiind de doar un an. Apoi au urmat la rând Valeria (Leii), Virgil, Elizabetha (Bebi) şi Aurora.

Doctorul Nemoianu era cunoscut pentru sentimentele lui româneşti şi de aceea, când a izbucnit războiul, în 1914 (atunci când a fost anunţată izbucnirea războiului, feciorul de şase ani al doctorului, tot Virgil, a început să alerge şi să cânte prin casă: „dac-aş fi un călăreţ/ că să am un cal semeţ/ şi pistoale de-mpuşcat/ şi pe cap un coif uşor/ şi cu lance la picior), a fost deportat cu toată familia în Debreţin ca angajat al Spitalului militar. Acolo a fost mereu tracasat de către un agent „secret“, culmea, român din Şopotul Mare, Şorici. Doi tineri rezidenţi, nepoţi ai contelui Daniel Bethleen, l-au văzut mâhnit şi au aflat despre ce era vorba. Fără să spună nimic, cei doi fraţi au pus la cale o cursa pentru Şorici. Au lansat zvonul că doctorul Nemoianu s-ar fi aflat într-o noapte într-o aripa a Spitalui care, cu doar câteva ore mai înainte fusese „carantinizată“,  deci în limita strictă a personalului medical şi pacienţilor. Şorici, neavizat de carantinizare, a intrat acolo şi cei doi fraţi, sub pretextul că a încălcat carantina, literalmente l-au zdrobit în bătăi. Câteva zile mai târziu, doctorul Nemoianu le-a spus: „Mă, nu trebuia să-l bateţi aşa rău“. Cei doi fraţi au zâmbit fără să spună nimic. În 1916, cu rangul de căpitan, dar fără a avea dreptul să poarte uniformă, este mobilizat şi, până în 1918, staţionat în ceea ce este azi Albania. Acolo se spune că ar fi legat o prietenie, nu neapărat strict platonică, cu o tânăra albaneză, Aurora. Sfârşitul războiului îl află acolo, dar faptul că avea acte de „periculos politic“  l-a ajutat de dată aceea. În două zile ajunge la Mehadia, unde familia îl aştepta şi unde îşi începe imediat enorma muncă profesională.

Era muncă foarte grea şi în situaţii critice. Nouă administraţie românească abia se înfiripă, o vreme în zona fuseseră trupe sârbeşti, apoi franceze, într-un cuvânt – era mult haos. în asemenea condiţii, în zona au apărut câteva bande de tâlhari, între care mai cunoscută a fost cea a unuia zis „Mantu“, cred din satul Cornereva. Într-o noapte de iarnă, Mantu a bătut la poartă doctorului, cerându-i să meargă să-i vadă mama bolnavă. Doctorul s-a sculat şi a pornit la drum cu vizitiul lui angajat permanent, Dragalina (al cărui nepot Gheorghe zis Ghiţă avea să crească în casă doctorului din voinţă feciorului Virgil, cu care va rămâne prieten o viaţă). Doctorul folosea o berlină simplă, cu covergă din piele, care, la vreme de iarnă, se convertea uşor în sanie. Ajuns la destinaţie, el şi-a aşezat pe o masă trusa şi a văzut de bolnavă. Mantu a tras cu ochiul la trusa şi a văzut că printre ustensilele medicale era şi un revolver Browning. Cumva în reproş, el a spus:
„Domnu Doctor, văd că ai Browning“. Răspunsul a venit scurt: „Da tu, mă, n-ai carabină?“.

Între timp, copiii creşteau şi curând fata mai mare, Valeria (Leii), s-a măritat cu notarul din Teregova, Gheorghe Ionescu (în 1948 acesta avea să devină conducător al partizanilor bănăţeni anticomunişti şi, după ce a fost prins, a fost împuşcat). O slăbiciune specială a avut doctorul pentru feciorul Virgil care, spre regretul sau, nu a urmat medicină, ci a devenit avocat. Între acţiunile de pomină ale acestui fecior se numără şi următoarea. Nu departe de casă doctorului era magazinul mare al unei rudenii, Chiticeanu. Proprietarul magazinului, Nicolae zis Nica, ţinea lângă tejghea un bici lung, de vizitiu, ca mod de a intimida pe tinerii nestăpâniţi. Tânărul Virgil intră în „bătălii“ cu alţi copii de seama lui, iar când lucrurile se încingeau năvălea în grabă în magazin, strigând: „Uică Nico, biciu“. Astfel înarmat, se repezea afară, unde avantajul strategic era decisiv. Doctorul Nemoianu nu socializa decât cu puţini oameni din Mehadia, între ei Generalul Cena, ajuns destul de nevoiaş şi pe care, discret, l-a ajutat mereu. Nu l-a interesat politică dar, fiind prieten cu Octavian Goga, a contribuit, prin prestigiul său, la alegerea ca deputat acolo a unui nepot mai tânăr (ulterior mentor al feciorului sau Virgil), Petre Nemoianu. (În una din vizite, Petre Nemoianu l-a însoţit într-o călătorie la un bolnav şi pe drum, a exclamat „ăştia toţi or votat cu mine“. Doctorul s-a întors senin şi i-a răspuns: „Ba, să mă ierţi, Petrache, da să ştii că or votat cu mine“.).

Vremea trecea şi totul intrase aparent într-o rutină paşnică. Feciorul Virgil absolvise Facultatea de drept din Bucureşti. (Doctorul nu a mers niciodată în „vechiul regat“. Singurul drum i-a fost până la Strehaia unde, îngrozit de facilităţile „higienice“, a făcut cale întoarsă şi, de atunci, nu a mai trecut munţii). Faima doctorului Nemoianu se lăţea la fel că şi bunul lui nume şi reputaţia pentru toleranţă. Un singur exemplu este suficient. Prin anii ’20, un ţigan local, grav bolnav de tuberculoză şi, în plus, amator de băut, mai ales rom, în dialect local „rum“, a venit să fie consultat. Era prea târziu şi mai avea de trăit cel mult câteva luni. Doctorul i-a dat cele necesare şi, între altele, i-a spus să nu mai bea coniac, răchie etc“ fără să menţioneze şi romul. Ţiganul l-a întrebat:  „Domnu doftor, da rum mai pot să beau? ” Doctorul i-a răspuns: „rum poţi să bei“.

În ianuarie 1930, se pregătea nuntă fiicei Elisabetha (Bebi) cu doctorul Lalescu, care urmă să deschidă o nouă şi absolut necesară practică asociată cu doctorul Nemoianu. Nuntă era prevăzută pentru duminică 12 ianuarie 1930, dar sâmbătă, 11 ianuarie, la şase seară, la numai 55 de ani, doctorul Nemoianu cădea fulgerat, probabil de un atac cardiac, în mijlocul familiei, mai având vreme să şoptească doar: „Copiii mei. copiii mei“. (Nuntă a avut loc, dar evident, după trecerea perioadei de doliu). Luni 13 ianuarie 1930, era înmormântat în cimitirul din Mehadia, prohodit de un sobor de preoţi şi cu o imensă audienţă. Cu acest prilej, învăţătorul G.B. Gheorghe Bălteanu din Topleţ a rostit o poezie (ulterior publicată în „Gazeta Orsovei“). Poezia nu are mari merite artistice, dar ea surprinde o epoca şi existenţa unui om care a avut rost în lume:

I. Un mort iubit ne stă înainte, / Străpuns de-al morţii iatagan / Şi, Doamne, cine nu-l cunoaşte / Pe bunul „doftor“ Nemoian?
II. Cu vecinicul surâs pe buze / Şi în haine simple îmbrăcat, / El vara, iarnă, în orice vreme, / Mereu trecea din sat în sat.
III. Domol şi-ncrezator la vorbă / Cu ştiinţă lui căuta pe toţi, /Eram la dânsul deopotrivă / Ţărani şi dascăli şi preoţi.
IV. Credea milos la sărăcia / Acestui necăjit popor / Şi multor bolnavi în strâmtoare / Le-a fost părinte ajutător.
V. Iar noi, de-l întrebam de plată, / Răspunsul său era mereu: / „Păi bine, mă, voi popi şi dascăli / Din plata voastră să iau eu?“
VI. Şi acest om bun, creştin la fapte / Ce ieri ne mai vorbea vioi / Ca trăsnetul, fără de veste, / Se duce astăzi dintre noi.
VII. Şi, Doamne, Doamne, câtă jale / Pe casă lui a mai picat, / Că-n loc de-o mândră cununie, / Troparul morţii s-a cântat.
VIII. Dar taină cerului adâncă / Învăluie pe mort acum / Şi faptele vieţii bune / I-arată-al cerurilor drum.
IX. Să mergi în pace, fără frică / Primit vei fi la Dumnezeu, / Că, după Dânsul, sănătate / Ne-ai dat şi tu, din rostul tău.
X. Iar noi, cei strânşi cu duioşie / Şi jale-aici, la groapă ta / Îţi zicem „Cale fericită / Şi cât vom fi, nu te-om uită“.

Mormântul Doctorului Virgil Nemoianu este străjuit de o masivă şi sobră cruce de marmoră, vizibilă de pe şoseaua naţională Bucureşti-Timişoara, atunci când ea trece prin dreptul cimitirului din Mehadia.

————————————–
Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

12 octombrie 2017


Parerea ta...

You must be logged in to post a comment.