Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Exegeze » ELENA STROE OTAVĂ: Arhipelagul bufniţei albe de Mariana Vicky Vârtosu

ELENA STROE OTAVĂ: Arhipelagul bufniţei albe de Mariana Vicky Vârtosu

După cum mărturiseşte însăşi autoarea şi remarcă editorul cărţii, scriitorul Gheorghe A. Stroia, romanul, Arhipelagul bufniţei albe / publicat în anul 2017, la Editura „Armonii Culturale, îşi propune să fixeze personalităţile scriitorilor membri si cenaclului „Duiliu Zamfirescu” din Focşani, ce se întruneşte în fiecare luni, la ora 17.

Între aceşti scriitori, Mariana Vârtosu mărturiseşte că a trăit cei mai frumoşi cincisprezece ani ai vieţii sale. Pentru ca aceşti ani şi prietenii de cenaclu să dăinuiască, scriitoarea creează acest roman, în care prietenii săi devin personaje.
Ca structură, cartea este un „colaj” de povestiri, amintiri, evocări, trăiri în stare de transă, vise etc, întrerupte de revenirea la realitatea imediată, la fel de stranie, în care se pregăteşte o înmormântare. La final, vom constata faptul că opera este un „scenariu”, în care regizorul este Cristiana, ce pare a fi un alter-ego al autoarei, care introduce în scenă „personajele-scriitori”, după un plan personal.
Începutul sau expoziţiunea este doar o „mise en scene”, care cuprinde o descriere a unei atmosfere liniştite dintr-un sat, la căderea nopţii.
Tocmai de aceea, telefonul lui J., care anunţă moartea lui Gimi–Gioni, un priten comun din copilărie, cade ca un trăsnet: este intriga, de la care se declanşează subiectul romanului. Gimi nu este un prieten oarecare, ci iubitul păstrat în suflet de către Cristina. De aceea, ea aleargă să-l întâlnească la biserică, unde Gimi se află în sicriu, pentru că amânase, fără motiv, o întâlnire promisă la telefon.
Timp de două nopţi, cât durează priveghiul, între Gimi şi Cristiana are loc un dialog, întrerupt de poveştile ei. Personajul care străbate întregul roman şi despre care Cristiana îi vorbeşte cel mai mult lui Gimi este Alexandru, cu care copilărise şi căruia îi urmăreşte formarea ca scriitor, fiindu-i chiar ghid. Spre final, aflăm că Alexandru îi va deveni soţ, având împreună o fetiţă.
Alexandru trece prin multe încercări, până să ajungă să-şi lanseze primul roman într-o librărie din Bucureşti, unde dă multe autografe. El visează că prietena sa, Cristina, a căzut într-o fântână părăsită, chiar la sărbătorirea zilei lui de naştere. Pe când era student, se îmbolnăveşte foarte grav, în ora de seminar, când, împreună cu profesorul de literatură, Sebastian, studenţii se află strânşi în jurul unei mese rotunde (scena aminteşte de Cavalerii Mesei Rotunde ai regelui Arthur), fiind provocaţi să povestească un moment important din viaţa lor, care a declanşat dorinţa de a scrie, de a deveni scriitori.
Vindecarea bolii lui Alexandru este dificilă şi de durată. Mama sa, Antimia, apelează la ajutorul Tudosiei, stăpâna „arhipelagului bufniţei albe”. Sintagma care dă titlul cărţii are două semnificaţii:
– plantaţia de canabis a Tudosiei, în grădina căreia se adăpostiseră păsările de noapte, deoarece aceasta era înconjurată de salcâmi, ca un zid;
– „drogul necunoscut al plăcerii cuvântului scris şi citit!” (p. 34).
Pentru a se elibera de coşmarul pierderii (în vis) a Cristianei, Alexandru hotărăşte să scrie. Mama lui îl povăţuise, la plecarea lui de acasă, să nu meargă singur pe drumul vieţii, ci să-şi ia ca prieteni un câine, o pisică şi o pasăre – prietenia (credinţa), viclenia şi zborul. Pasărea va fi Flay, o bufniţă albă din grădina Tudosiei.
Imaginea „Cavalerilor Mesei Rotunde” este transferată la cenaclul de luni, scriitorii fiind tot nişte „cavaleri ai cuvintelor”, încălţaţi în „papuci de sticlă”. Aici, Mariana Vârtosu îi numeşte după numele lor de personaje:
Gandhrein – liderul-profesorul,Alexandru – scriitorul,Cristina – Cristiana – Crestiana – personaj multiplu;Sebastian – istoricul – poet,Tudor Pan – detectivul, Elena sau Ela – criticul,Ştefania – doctoriţa-scriitor, Sebastian, şi atât;Geo – sfătuitorul-poet, Doamna Vi, Constance – poeta, Tudosia – umbra vieţii.
Vocea narativă a lui Alexandru evocă o excursie cu trenul, care se opreşte, în viscol, la marginea unei prăpăstii, dintr-o pădure. Pe drumul de întoarcere, pe jos, la răsărit, el vede soarele deschizându-se pe cer, ca o carte.
Ajungând la „Casa unde soarele răsare totdeauna”, Alexandru deschide uşa unei săli din bibliotecă, unde se lansau cărţi, în prezenţa Teodorei Fântânaru, directoarea, şi a Cristinei Olaru. Aici el recunoaşte pe scriitorii numiţi cu numele lor adevărate, prietenii Marianei Vârtosu: Gheorghe Andrei Neagu, Stefania Oproescu, Elena Stroe Otavă, Gheorghe Sucoverschi, Ioan Dumitru Denciu, Constanţa Cornilă, Ionel Moni Constantin şi alţii.
Ca personaje, autoarea le introduce pe rând, realizându-le un scurt portret, cu o trăsătură fizică sau morală dominantă:
Ştefania, doctoriţa-poet, este îndrăgostită de „albastrul de Suedia” şi de „Grădinile de la Versailles”.
O trăsătură a caracterului ei este diplomaţia.
Constance (Coni) este „baronesa localităţii U” şi este foarte sensibilă, cu talent în recitarea propriilor versuri.
Ela (Elena) „zâmbea tot timpul, iar atunci când apărea, fiind blondă, deci solară, zveltă, totdeauna elegantă, neatinsă de răutăţile lumii, neatinsă de perversităţile ei, în încăpere se ivea soarele. Atentă la exprimare, atentă la mers şi atentă (aparent) la cei din jur, Ela era o companie căutată. Dorită. Ciudată mi s-a părut doar culoarea ochilor”.
Despre scriitori, autoarea spune: „creatorii trăiesc într-un soi de casă de nebuni, încălţaţi în papuci de sticlă. Cu fiecare pas sângerează, încrustând o nouă rană în drumul spre desăvârşire”.
Sunt evocaţi şi scriitorii dispăruţi: Luca (Piţu), Gabriel (Funica), Sebastian (soţul Ginei), Ion Panait, Dumitru Pricop, Constantin Ghiniţă, care, după cum spune Gimi, la masa de la Casa Memorială (a lui Dumitru Pricop), au stat alături de cei vii.
Finalul cărţii este abrupt: în dimineaţa ultimei nopţi de priveghi şi de conversaţie cu Gimi-Gioni, o nepoată a acestuia, venită mai devreme, o ia pe Cristiana drept „pomanagiţă”, iar aceasta pleacă jignită. Era chiar ziua de 29 aprilie, ziua ei de naştere.
Înaintea ultimului capitol, autoarea inserează o „notă”: „Nu-mi imaginez că se va obosi prea multă lume să citească „aberaţiile” mele. Despre ce aş putea vorbi? Toamnă şi prietenie? Ei, aşi! Au făcut-o atâţia… Dar, pentru cei care o vor face totuşi, adică se vor obosi să citească, am o întrebare care glisează în altele: când v-aţi plimbat ultima oară pe clar de lună?… sau… pe sub castanii în floare, pe sub castanii plini de fructe coapte, încorsetate în cocoloşul înghimpat? Când v-aţi plimbat, ridicând din când în când o castană, să o pipăiţi, să o mirosiţi, s-o alintaţi? S-o puneţi în buzunar, şi apoi pe noptieră şi, de ce nu, s-o priviţi duios în timp ce vă sorbiţi cafeaua de dimineaţă?…”
Scriitoarea pledează pentru lectură şi natură, pentru bucuria de a colinda străzile şi de a respira parfumurile acestora, în detrimentul rămânerii în casă, cu prietenii „toxici” care sunt telefonul mobil şi televizorul. Din aceste „note”, rezultă sensibilitatea la frumos a Marianei Vichy Vârtosu, dorinţa de a explora tărâmuri îndepărtate sau mai apropiate, bucuria de a avea prieteni şi de a-i păstra în inima sa. Elena Stroe Otavă