Your message has been sent, you will be contacted soon
Revista Armonii Culturale

Call Me Now!

Închide
Prima pagină » Proza » SCHIȚE » Liceenii de Silvia Giurgiu

Liceenii de Silvia Giurgiu

Nu, nu acei ,,Liceeni” care ne-au marcat adolescența în anii austeri ai comunismului! Liceeni am fost și noi, fiecare la timpul său și fiecare cu povestea lui. Povestea mea? Am să dezvălui numai una, deocamdată! Voi da timpului posibilitatea să le reconstruiască pe celelalte cu migală și precizie. Povestea mea începe cam prin anul trei de liceu, inocentă, simplă și unică. Da, același subiect banal, etern, folosit și refolosit până la exasperare, dar mereu actual, preluat de poeți, scriitori, compozitori, pictori și artiștii din toate timpurile, ca muză inesauribilă în creațiile lor: iubirea, ea bat-o vina! Da m-am îndrăgostit și eu, ca oricare alt muritor, deși cam târzior, aveți să spuneți, probabil. Șaptezprezece ani nu e totuși o vârstă depășită, pentru a te îndrăgosti 

Până atunci iubisem doar conceptul de ,, iubire”, pe care îl regăseam întotdeauna în romanele care îmi umpleau orele puține de libertate. Într-o astfel de oră, când rămăsesem în clasă singură ca de obicei, ascunsă după perdea, în timp ce colegii mei bântuiau pe afară bucurându-se zgomotos de cele zece minute de pauză de la sfârșitul fiecărei ore de curs, cu nelipsita carte în mână și pe care o foloseam ca pe un scut împotriva eventualilor intruși, am simțit doi ochi care se străduiau să-mi ghicească gândurile ascunse după perdea și îndărătul paginilor, peste care privirea mea poposea uneori, fără să le vadă. Era prima zi de curs, după o lună de practică agricolă, cu care debuta pe vremea aceea fiecare început de an școlar și îmi pusesem noua uniformă pentru școală, cu mare atenție și drag, în acea dimineață însorită de noiembrie. Pentru a-i mai îndulci puțin austeritatea, îmi prinsesem părul lung într-o fundă roz, care dădea destul de bine cu banderola albă de pe cap, absolut obligatorie și cu ecusonul din piept, care ne reducea personalitatea la un simplu și degradant număr matricol. Dar dacă trebuia, trebuia.
Nu prea dramatizam noi, doar pentru atât de puțin! La câte vitregii absurde și nepotrivite pentru vârsta noastră eram supuși, problema disciplinei vestimentare la școală nu ne atingea, chiar deloc. Ba chiar adoram uniforma de liceană, pentru că adoram să merg la școală, de fapt! Dar în acea dimineață poposisem în fața oglinzii, mai mult ca de obicei, dintr-un motiv doar de mine știut și de posesorul acelor ochi de culoarea castanelor coapte, care mă spionaseră toată toamna printre crengile prunilor în care trebuia să ne cocoțăm, ca să culegem fructe pentru export, direct de pe crengi, cu codiță și brumă pe ele. Sarcina aceasta delicată și extrem de periculoasă revenea tinerilor înalți de statură, care ajungeau mai ușor la crengile cele mai îndepărtate și mai încărcate cu cele mai dulci și minunate fructe. În afară de ochi, nu avusesem ocazia să cunosc mai îndeaproape pe misteriosul lor posesor, căci amândoi aveam mare grijă să nu ne dezvăluim identitatea sau să ne apropiem mai mult de cincizeci de metri, unul de celălalt, pentru că eram timizi și speriați, ca doi iepuri sălbatici.
Însă, adăpostiți de perdeaua ramurilor generoase, ochii noștri se căutau permanent și deveneau punte de lumină și emoții nemaitrăite până atunci iar inimile noastre băteau intens, asurzindu-ne cu mesajele lor disperate și pe care speram să nu le mai audă și ceilalți culegători care populau plantația. Nu știam în ce clasă este, de unde vine și cum arată, dar îl visam zi și noapte și îi dădeam în fiecare zi un chip nou, îl cream așa cum mi-ar fi plăcut mie să fie, îi scriam scrisori înflăcărate pe care le rupeam imediat ce le terminam și îi dedicam poezii, pe care le compuneam sub nucul din grădina casei, pe malul lacului nostru, plin cu nuferi înfloriți. Pe acestea nu le distrugeam, însă. Mă îndrăgostisem la nebunie de o pereche de ochi căprui, cărora le atribuiam fel de fel de trupuri și de personalități. Muream de curiozitate să văd și restul, dar nu mă încumetam să spulber vraja în care mă încâlcisem cu bună știință, ca într-o pânză de păianjen țesută din vise de aur și argint.
Venise timpul ca misterul de care ne înconjurasem să fie dezlegat și ne mai ascundea acum, doar dantela diafană și transparentă a perdelei. Ochii aceia… Înotau într-ai mei cu mișcări ample și amețitoare, se scufundau în sufletul meu și reieșeau înmuiați în lumina care tremura pe gene, diamante de lacrimi de lună sau soare, probabil. Inconștient, am lăsat perdeaua să alunece la o parte și am privit cu lăcomie acel chip frumos, pe care cele două lagune în care mi se înecau visele toate de ceva vreme străluceau ca doi aștri pe cerul tinereții noastre imaculate. Doamne, ce momente frumoase! Și când surâsul a înflorit gradual pe chipul acela dulce, inima mea s-a oprit sau s-a evaporat… habar nu am ce i s-a întâmplat! Am trecut cu privirea peste el, din cap până-n picioare și înapoi, dar privirea mi-a rămas din nou agățată de genele, care încercau zadarnic să ascundă extazul castaniu ce se rostogolea peste mine. Eu m-am ridicat în picioare, în timp ce el se apropia ca în transă printre bănci, apoi s-a oprit în fața mea, frământându-și buzele.
– Tu?… am izbutit eu să articulez.
– Da! a reușit și el să obțină din frământarea mută a buzelor.
I-am întins mâna iar el mi-a prins-o după câteva clipe cam lungi, în care mi-o privea perplex. Atâta fâstâceală m-a făcut să zâmbesc cu superioritate. Eu eram foarte timidă, dar el era îngrozitor de timid. Arăta bestial! Mintea și imaginația mea nu reușiseră nici pe departe să alcătuiască realitatea iar în mine creștea admirația și mulțumirea, îngrijorător de repede. Cupidon își slobozea arcul cu săgeți aprinse fără număr, precum maneliștii de azi bancnotele de o sută de euro, pe pardoseala localurilor de lux. ( Tare comparație!…) Am încercat să-mi recuperez mâna din ,,menghina” care se strângea tot mai tare în mod inconștient, dar am renunțat, căci nu cred că aș fi avut prea mult succes. El uitase complet ce ținea în pumnul, pe care-l strângea spasmodic sub impulsul emoțiilor și eu am priceput că trebuia să-l ,, îmblânzesc” cu strategii strict feminine, de care dispune orice fată, cu sau fără experiență în dragoste.
– Poți să te așezi lângă mine! am aruncat eu momeala, socotind că din poziția aceea, nu putea continua să-mi mai masacreze degetele, mai ales că inelul banal pe care-l purtam începuse să penetreze periculos de tare, în carne. Dar m-am înșelat! I-am făcut loc alături, în bancă, însă începusem să mă înroșesc de durere și… da!… să mă înfurii chiar, căci așa reacționez la durere. Mai simulat, mai pe bune, am măturat toate obiectele pe care le aveam expuse pe bancă și care s-au împrăștiat pe jos cu un protest zgomotos. Bingo! S-a dezmeticit și s-a repezit să le adune pe toate cu un zel exagerat, pe care eu l-am pus pe seama dorinței disperate de a-și aduna rațiunea risipită laolaltă cu obiectele mele. Va urma.